“În seara zilei de 17.12.1989, duminecă (sic), în jurul orelor 18.00, unitatea a primit ordin să execute indicativul “Radu cel Frumos”. Pe feţele tuturor – ofiţeri, subofiţeri, militari în termen – se citea neliniştea şi îngrijorarea atât în privinţa acţiunilor ce le aveau de desfăşurat cât şi a zilei ce urma. în jurul orei 07.30, după un zbor foarte dificil printr-o masă lentă de nori şi multe goluri de aer, am aterizat la Timişoara pe o ploaie deasă răscolită de un vânt destul de puternic. (…)Ploaia s-a mai liniştit în timp ce începuse să mijească primii zori de ziuă”.
Aşa începe raportul despre Revoluţia de la Timişoara, întocmit de un ofiţer al Armatei Române, cu evidente înclinaţii literare. Materialul a fost desecretizat de Guvernul României, ca şi când ar fi conţinut cine ştie ce informaţii care ar fi putut să răstoarne lumea. “Am intrat în oraş. Totul părea la început liniştit şi normal în acea zonă şi la acea oră. Cetăţeni stăteau la cozi la lapte şi pâine, alţii aşteptau calmi mijloace de transport în comun. Brusc, am fost depăşiţi în mare viteză de un T.A.B.-77 cu mitralierele pregătite pentru tragere şi am început apoi să început apoi să înţelegem dimensiunile dezastrului (de fapt, să le vedem, pentru că de înţeles…).
În toate intersecţiile staţionau camioane fără prelată cu militari în poziţie de tragere pe platforme, militari cu armele în poziţii de tragere ţineau localnicii pe loc, câteva magazine cu precădere alimentare – cu vitrinele sparte şi conţinutul făcut grămadă pe trotuar, un chioşc ziare fumegând încă sub stropi de ploaie stătea calcinat într-o parte, într-o poziţie ciudată.
Cred că nici nu mai respiram. Am intrat pe câteva străduţe înguste şi brusc, după ce am trecut şi pe lângă alte magazine din reţeaua comercială devastate şi arse (consignaţie, librărie, farmacie, parfumerie, galanterie etc.) am oprit într-o piaţetă înţesată de tehnică militară – tancuri, transportoare, camioane. Undeva, la câteva zeci de metri de noi, fumega un chioşc şi un autoturism răsturnat (ulterior am aflat că fusese maşina şefului de stat major al diviziei). De la şoferul autobuzului am aflat câteva amănunte. Incredibil! Spuneam cu toţii”, mai scrie, negru pe alb, în documentul, până azi, secret de stat.
Dar să continuăm cu citatele: ” în timpul celor două zile, de la majoritatea grupurilor s-a raportat că au fost observaţi tineri care inspirau din pungi cu prenadez s-au aracet, drogându-se astfel. în dimineaţa zilei de miercuri 20 decembrie, mai multe grupuri au primit ordin să supravegheze diferite întreprinderi, existând informaţia că muncitorii vor ieşi pe străzi”.
În document scrie, totusi, că armata a tras, ceea ce ar fi o primă consemnare oficială a acestui fapt. Cu toate astea, adevărul despre Revoluţie nu mai poate fi găsit. Mai mult, registrele care au fost desecretizate ieri şi care ar trebui să stea la baza cercetărilor făcute de procurori sunt şi mai puţin relevante decât documentul prezentat. În cele mai multe nu se scrie niciun cuvânt despre Revoluţie. Ca şi când n-ar fi existat. (ImpactNews)

Guvernul a decis declasificarea ultimelor date şi informaţii legate de Revoluţia din decembrie 1989

Guvernul a decis, marţi, declasificarea ultimelor date şi informaţii legate de Revoluţia din decembrie 1989, a anunţat premierul Emil Boc.
La 10 februarie, Executivul a decis, la solicitarea Ministerului Apărării Naţionale, să declasifice mai multe documente privind Revoluţia din decembrie 1989.
“La solicitarea Ministerului Apărării Naţionale, Guvernul a desecretizat, prin hotărâre, mai multe acte privind Revoluţia din decembrie 1989. Atât hotărârea de guvern, cât şi documentele desecretizate vor fi publicate în Monitorul Oficial”, a declarat la acea dată, pentru MEDIAFAX, şeful SGG.
Ministerul a precizat tot atunci că au fost declasificate 7617 file din documente cu nivel de clasificare “secret de stat” emise de Ministerul Apărarii Naţionale.
Ministrul Apărării, Gabriel Oprea, a anunţat, la încâputul lunii martie, că Guvernul va declasifica şi ultimele documente solicitate de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de către Asociaţia 21 Decembrie 1989.
La 15 ianuarie, MApN a declasificat 1.989 de documente conţinând 2.684 de file referitoare la Revoluţie.
Asociaţia 21 Decembrie 1989 a depus la Curtea Europeană a Drepturilor Omului o plângere referitoare la Dosarul 97/P/1990 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia Parchetelor Militare, cunoscut si sub numele de “Dosarele Revoluţiei”.
Întrucât unele din documentele cazului sunt clasificate secret de serviciu sau secret de stat, Parchetul a solicitat Ministerului Apărării Naţionale declasificarea documentelor în cauză. În data 15 ianuarie 2010, Ministerul Apărării Naţionale a declasificat 2684 file secret de serviciu, care au fost comunicate Secţiei Parchetelor Militare. Declasificarea informaţiilor clasificate secret de stat se face prin Hotărâre de Guvern, hotărâre adoptată de Executiv în şedinţa din data de 10 februarie 2010.
Luni, la Parchetul instanţei supreme a avut loc o întâlnire la care au participat reprezentanţi ai Asociaţiei 21 Decembrie 1989, o delegaţie a Ministerului Apărării Naţionale, împreună cu şeful Structurii de Securitate a Statului Major General, “pentru a asigura cadrul legal şi procedural necesar consultării tuturor documentelor nedeclasificate sau parţial nedeclasificate aparţinând acestei instituţii, precum şi reprezentanţi ai mass-media, pentru o totală transparenţă a acestui proces”.
Reprezentanţii asociaţiei au refuzat atât ridicarea documentelor declasificate (zece volume, pregătite pentru predare de aproximativ trei săptămâni, situaţie bine cunoscută de către reprezentanţii asociaţiei), cât şi consultarea documentelor puse la dispoziţie de către reprezentanţii Ministerului Apărării Naţionale.
“Cu acelaşi prilej, reprezentanţii asociaţiei au susţinut că nu au primit în realitate, până în prezent, decât 67 de volume, însă acest fapt este infirmat de existenţa proceselor-verbale încheiate cu ocazia predării-primirii celor 81 de volume. La cererea asociaţiei, întâlnirea următoare se va desfăşura în prezenţa reprezentanţilor Ministerului Apărării Naţionale, cerere cu care procurorii militari au fost de acord, reafirmând pe această cale totala disponibilitate pentru finalizarea cât mai urgentă a procesului de predare integrală. Au exclus ca posibile zile de predare a documentelor, zilele de marţi şi joi, 2 martie şi 4 martie 2010, motivând că unul dintre avocaţi are afaceri judiciare care îi reclamă prezenţa. Având, însă, în vedere faptul că asociaţia nu are numai un singur avocat ales şi în spiritul necesităţii finalizării acestui proces reprezentanţii asociaţiei au fost invitaţi pentru data de 2.03.2010, ora 12.00″, a informat, luni, Parchetul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Mirela Corlățan

Miercuri, 10 Martie 2010

839 de morţi din şantierul comunist de exterminare de la Canalul Dunăre-Marea Neagră au fost identificaţi, în premieră, de un fost deţinut politic. Nici azi nu se ştie unde sunt îngropaţi. Numele lor au fost făcute publice în premieră de Fundaţia “Academia Civică”, în expoziţia “Un cimitir programat”.

Fără mormânt. Fără cruce. Au dispărut pur şi simplu de pe faţa pământului. După aproape 60 de ani, 839 de morţi au fost identificaţi de un fost deţinut politic în documentele primăriilor dobrogene, pe traseul cărora regimul comunist a intenţionat să construiască, în perioada 1949-1953, o cale directă între Dunăre şi Marea Neagră.

Mirel Stănescu este tehnician metrolog, însă din 1991 a avut un singur ţel: să scoată la lumină atrocităţile comise de comunişti la Canal şi să arate dimensiunile genocidului din şantierul de exterminare. Stănescu şi-a început investigaţia împreună cu un alt fost deţinut politic din Constanţa, Nicolae Dumitriu, care, între timp, s-a stins.

Loc de înhumare: necunoscut

Traseul iniţial al Canalului – redesenat parţial în anii 1976- 1984, când a fost finalizat sub bagheta lui Ceauşescu – a fost parcurs pas cu pas de Mirel Stănescu în căutarea mărturiilor şi, mai ales, a documentelor despre victimele unui proiect faraonic şi inutil.

„Documentele pe care am reuşit să le obţinem provin din arhivele primăriilor din Poarta Albă, Lumina (fosta Valea Neagră), Năvodari şi Ovidiu. La Cernavodă şi Medgidia au refuzat să ne dea ceva din arhive. În total, am găsit date certe pentru 839 de morţi”, spune Mirel Stănescu.

Cei mai mulţi dintre cei 839 de morţi nu au morminte. Pentru 65 dintre ei nu este precizată nici măcar cauza morţii. Oficial, unii ar fi fost răpuşi de boli, de accidente de muncă, iar alţii s-ar fi sinucis. Însă realitatea ascunsă de regimul comunist este mult mai sumbră. Câteva mărturii ale foştilor deţinuţi arată ce s-a întâmplat cu adevărat la Canal.

Mai greu decât la Auschwitz

„Nebunia înfometării a mers atât de departe încât trupurile celor care mureau după numărătoarea de seară erau ciopârţite de unii, şi carnea mâncată, aşa, crudă.” Asta se întâmpla la Capul Midia şi aşa sună mărturia fostului deţinut Bucur Braşoveanu, prieten cu Mirel Stănescu.

Drama lui Braşoveanu este povestită în volumul „Lumini ce nu se sting”, semnat de Gheorghe Andreica. Fostul deţinut politic Ion Varlaam aminteşte: „Eu am fost arestat în 1952, la 14 ani, şi la Jilava am cunoscut mulţi oameni aduşi de la Canal pentru aşa-zise suplimente de anchetă. Printre ei, şi evrei care trecuseră prin lagărele de la Auschwitz şi Birkenau şi care spuneau că, sub aspectul vieţii de detenţie de zi cu zi, acolo era mult uşor de suportat decât la Canal. Acesta a fost conceput special pentru exterminarea prin muncă silnică”.

Ţapii ispăşitori, executaţi

Canalul este considerat primul mare eşec al regimului comunist. Utilajele la mâna a doua, folosite înainte pe şantiere similare din Uniunea Sovietică, nu au fost eficiente în Dobrogea. În 1952, pentru a justifica închiderea lucrărilor, unor şefi civili ai şantierului li se înscenează un proces pentru sabotaj.

Cinci sunt condamnaţi la moarte, iar trei sunt efectiv executaţi. Dumitru Nechita a fost printre ei, deşi era un simplu mecanic de locomotivă. Fiica sa, Mariana Rădulescu, îi caută şi astăzi mormântul.

Copilul deţinut

Execuţia lui Dumitru Nechita a fost cea care l-a determinat pe Mirel Stănescu să caute morţii de la Canal. Era copil când a văzut cum vecinul său e ridicat din casa de peste drum, din Constanţa.

După cinci ani, în 1957, Mirel Stănescu avea să fie el însuşi ridicat de Securitate într-o dimineaţă. Era în clasa a X-a şi se făcea vinovat de „ostilitate faţă de regimul democrat-popular”.

Un coleg căruia i se confesase că ascultă Radio Europa Liberă şi că vrea să plece din România îl denunţase. După patru luni la Jilava, Stănescu a fost dus la Cluj, în Penitenciarul de minori, închişi pe motive politice, unde l-a cunoscut în postura de comandant adjunct pe Liviu Borcea. Acesta avea să devină comandantul lagărului de la Capul Midia, remarcându-se ca un adevărat satrap.

Viu printre morţi, mort pentru cei vii

Cele mai dureroase amintiri de detenţie ale lui Mirel Stănescu sunt de la Periprava (Tulcea), din lagărul de muncă: „Beam apă direct din Dunăre şi aveam toţi dizenterie, însă când mergeam la muncă în coloană, 800 de deţinuţi, nu aveam voie să ne oprim pentru necesităţi; trebuia să le rezolvăm din mers. (…) Mergeam la tăiat stuf. Odată mi-a rămas un fir în urmă, iar brigadierul a anunţat gardianul. Mi-a dat un baston zdravăn în spate, apoi m-a pus să-l rup cu dinţii”.

Mirel Stănescu a fost eliberat în 1960. După trei ani în care mama sa, pentru că nu ştia nimic despre el, îi făcuse slujbe de pomenire.

„UN CIMITIR PROGRAMAT”

Alţi 1.304 de morţi fără forme legale

Numărul celor care au muncit la Canal în perioada 1949-1953 variază între 20.000 (estimarea istoricilor) şi 30.000 (estimarea foştilor deţinuţi politic), printre care s-au aflat, la Capul Midia, Corneliu Coposu şi Şerban Ghica, ambii secretari ai liderului PNŢ, Iuliu Maniu. Fără proces, Coposu a fost arestat în 1947 şi închis la Canal.

Baza juridică pentru lagărele de la Canal a constituit- o Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950, semnat de Preşedintele Marii Adunări Naţionale, C.I. Parhon, prin care se legalizau unităţile de muncă pentru cei ce „primejduiesc sau încearcă să primejduiască regimul de democraţie populară”.

Raţiunile economice au fost doar un pretext pentru construcţia Canalului, supranumit neoficial „mormântul burgheziei româneşti” chiar de către puterea de atunci.

„Săpăturile au început înainte de a se fixa traseul Canalului”, a descoperit istoricul constănţean Marian Cojoc. „În 1968, o comisie instituită de Ceauşescu cu scopul demascării lui Alexandru Drăghici a constatat că 1.300 de deţinuţi au murit fără forme legale”, spune Romulus Rusan, curatorul expoziţiei „Un cimitir programat”.

http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/889023/Primul-inventar-al-mortilor-din-Auschwitzul-comunist/

Luni, 08 Martie 2010

Scris de Adrian PATRUSCA

Batranul taranist Ion Diaconescu a dat statul roman in judecata si cere 18 milioane de euro daune morale pentru cei 15 ani de temnita comunista. O binecunoscuta emisiune interactiva a sesizat subiectul si a oprit cativa cetateni din treburile zilnice, solicitandu-le opinia. Majoritatea intervievatilor au cazut de acord ca omul trebuie sa fi suferit mult, dar acum, pe criza asta, de unde sa-i dea statul asa o gramada de bani lui Diaconescu? In glasul multora tremura indignarea cand pronuntau suma, dar afisau o pioasa smerenie, cand evocau suferintele intemnitatului. Ideea cvasi-generala era ca acum nu e momentul, sau ca petentul sa mai lase din pretentii. Ici, colo, cate o insinuare, ca ce-i trebuie lui, la varsta asta, 90 de ani, un purcoi de bani, cand mai de folos ar fi sa se ingrijeasca de cele vesnice. A fost nevoie de interventia hotarata a eternului domn cu caciula brumarie si alura de administrator de bloc deghizat civil pentru ca lucrurile sa fie puse la punct: da’ de ce sa-i dea statul banii astia, adica sa dam fiecare dintre noi cate un euro din buzunar? Ce, noi l-am tinut la puscarie? Sa-i dea aia care l-au inchis!

Omul, in mitocania lui egoista si agresiva, cu simtul de protectie al activistului harsit de multe, avea dreptate. De ce sa platim toti? Sa plateasca vinovatii! Dincolo de vina colectiva – o nebuloasa compusa din lasitatile fiecaruia dintre noi, cei care am acceptat comunismul, “ne-am acomodat” cu el – exista vini concrete, exista crime, exista responsabili care au dat ordine si responsabili care au executat. A fost un sistem criminal, vinovat de a fi ucis toata floarea romaneasca. Un sistem conceput si pus in aplicare  de indivizi, mii de indivizi cu identitati si biografii reale, nu de fantome. Acestia trebuie sa plateasca. Numai ca, la 20 de ani de la lovitura de stat,  cu exceptia Ceausestilor, si a catorva tutari caraghiosi din CC, toata nomenclatura si toata securimea si toate progeniturile acestora sunt bine mersi. Cu iuteala si nebagarea de seama testate de Revolutia Franceza si consacrate de bolsevici, s-au aburcat in carca noastra. Si, de acolo, ne conduc. Pentru ca ei asta stiu sa faca. Asta e destinul lor tragic. Se sacrifica si ne conduc.

A existat un moment istoric: condamnarea politica a comunismului de catre Traian Basescu in Parlament, sub ploaia de huiduieli condusa de Vadim Tudor. Putea fi un punct de cotitura. S-a dus. S-a diluat. Apa de ploaie.

A urmat un raport al Comisiei Tismaneanu, care, chiar asa, plin de lacune si inadvertente, putea constitui o baza de pornire pentru un proces al comunismului. N-a constituit.

Prin 2007, guvernul Tariceanu a anuntat ca va da o ordonanta de urgenta pentru desecretizarea arhivelor PCR si UTC. Ba chiar se vorbea ca asta ar fi un prim pas spre legea lustratiei. N-a fost. Nu s-au desecretizat.

CNSAS-ului i s-a promis ca va primi toate dosarele de la Securitate, cu exceptia catorva, doar, care ar periclita, vezi Doamne, siguranta nationala. In rest, demascati Securitatea, voie ca la banu’ Ghica! De toate camioanele alea cu dosare, de care nu mai incapea curtea CNSAS s-a ales praful. N-au demascat nimic. Ticu Dumitrescu a murit neimpacat.

Institutul de Cercetare a Crimelor Comunismului a ajuns astazi subiect de scandal politic. Cine sa-l conduca? Oprea cu ai lui? Pai e de-ai liberalilor, nu-l intereseaza crimele comunismului, il intereseaza sa-l infunde pe Basescu. Tismaneanu cu ai lui? Pai e de-ai lui Basescu, vrea sa-l acopere. In toata aceasta zarva de mahala, nimeni n-a auzit vorba mare spusa de Tia Serbanescu: de ce e nevoie de un institut de stat, finantat din bani publici, pentru cercetarea dosarelor comunismului? E suficient ca toate arhivele, ale Securitatii, ale PCR, ale UTC, ale Armatei sa fie deschise si tot cercetatorul sa fie liber sa scotoceasca unde are chef. Sa demaste pe cine gaseste. De ce trebuie sa fie cineva investit cu autoritate de stat ca sa cerceteze arhivele?

Cu totul altfel s-ar pune problema – si asa ar trebui sa se puna – daca s-ar organiza un proces al comunismului. Un proces penal adevarat, dupa modelul Nurnberg. Atunci, da, statul ar trebui sa se implice direct in organizarea sa. Pentru ca el reprezinta poporul. Si ar fi vorba de un proces al poporului roman impotriva comunismului.

Dar toate astea sunt vorbe goale. In timpul in care eu fac teorii de doi bani, un om sta sa moara. Doru Maries, aflat de doua luni in greva foamei si ajuns o umbra, cere un lucru simplu, mult mai simplu decat un proces al comunismului: declasificarea dosarelor revolutiei. Sa aflam cine a tras in noi dupa 22. Iar statul roman, care ar trebui sa-l reprezinte, sa-l apere pe Maries, ca si pe noi toti, sade cu mainile in san, asteptand ca el sa puna mainile pe piept si sa inchida gura. Sa fie iar liniste.

Doru Maries, asa aproape de moarte cum este, e mai viu decat noi toti.

Ziua veche

Dan Voinea: Documentele declasificate vor lamuri implicarea domnului Iliescu la Revolutie

Marţi, 09 Martie 2010 16:01

Scris de Razvan SAVALIUC

Presedintele Asociatiei 21 Decembrie 1989 Bucuresti, Teodor Maries, va fi prezent miercuri, la ora 12, in redactia ziuaveche.ro pentru a vorbi despre calvarul prin care trece, in lupta sa pentru demolarea ultimelor bariere puse in calea aflarii Adevarului despre crimele de la Revolutie. Maries, aflat de multa vreme in greva foamei, este unul dintre romanii care au aflat pe pielea lor ce insemana sa te bati cu morile de vant. Din fericire, el nu este singur, chiar daca adversarii sai detin functii cheie in stat.

http://www.ziuaveche.ro/actualitate/direct/1405-intalnirile-ziuavechero-teodor-maries-in-lupta-cu-statul-securist

08 Mar 2010

Cristian Oprea

Liana Şerban, soţia regretatului George Şerban, autorul Proclamaţiei de la Timişoara, locuieşte în acelaşi apartament din Cartierul Soarelui. A refuzat ca străduţa pe care ea a plantat doi nuci să-i poarte numele soţului. Nici pentru gropile din asfalt nu a făcut apel la primărie.

Au trecut cei peste zece ani de la moartea subită a celui care, parlamentar fiind, terminase Legea lustraţiei, niciodată promovată de vreo putere politică. Este dezamăgită nu numai de lipsa voinţei politice de promovare a Legii lustraţiei, ci şi de puhoiul de impostori care se revendică cu merite deosebite.

În oraşul revoluţiei se pregătesc evenimente cu prilejul comemorării a 20 de ani de la lansarea celebrului document care a dat naştere la manifestaţia maraton din Piaţa Universităţii din Bucureşti. E timp de nădejde sau de deznădejde?

În ce context aţi auzit pentru prima oară despre necesitatea lansării unei proclamaţii către ţară?
În ziua de 20 decembrie 1989.

A cincea zi de singurătate şi de disperare a timişorenilor aflaţi în stradă. Când s-a deschis balconul Operei, George a venit acasă după maşina de scris, spunându-mi că va încerca să propună redactarea unei proclamaţii către ţară. Nu a reuşit să intre în clădire.

Cine a avut ideea redactării documentului în iarna anului 1990, la Societatea Timişoara? Mulţi se revendică drept autori.

Înainte de a răspunde, cred că e nevoie de o precizare. După terminarea Facultăţii de Sociologie-Psihologie, George a predat câţiva ani istoria. Eu aveam, la fel, studii de specialitate în domeniu. Am parcurs şi acasă, şi la catedră programele tuturor revoluţiilor. Ştiam amândoi că tot ceea ce fusese în decembrie ‘89 era în pericol de a rămâne în stadiul de revoltă împotriva dictatorului, şi nu împotriva sistemului.

“Ideea redactării Proclamaţiei îi aparţine în exclusivitate lui George Şerban”

Dar după 22 decembrie 1989?

Cei instalaţi la putere asta urmăreau. Era nevoie de un program coerent care să distrugă vechea structură. Să nu uităm că URSS era încă un stat puternic. Ideea redactării proclamaţiei îi aparţine însă, în exclusivitate, lui George Şerban.

Care au fost premisele politice?

Pentru mulţi timişoreni, primul semnal de alarmă a fost discursul lui Ion Iliescu, în ziua de 22 decembrie, când anunţa că “Ceauşescu a întinat nobilele idealuri ale comunismului…”.

Atunci a fost declicul timişorenilor?

Doar cine a trăit disperarea singurătăţii, mă repet, doar cine a avut forţa de a înfrunta singur un sistem criminal nu se putea mulţumi cu simpla condamnare a unui dictator, ci dorea distrugerea sistemului criminal.

Manifestaţiile din ianuarie 1990 au convins că revoluţia e furată?

După mascarada cu teroriştii au venit minerii.

Când domnul Coposu le-a pus sula-n coaste?

Emanaţii au creat un “haos dirijat”. Pentru că actorii loviturii de stat, adică aparatcicii din linia a doua, se vor fi instalat la putere.

Între pragmatism şi manipulare

Cum s-a redactat Proclamaţia de la Timişoara?

Proclamaţia se dorea a fi un document programatic care să stabilească cadrul legal al desprinderii totale şi definitive de vechiul regim. Şi nu numai atât. Acesta a fost obiectivul prioritar. Trebuia distrusă legătura ocultă dintre exponenţii partidului şi Securităţii, care urmăreau menţinerea puterii. Nu s-a cerut pedepsirea lor, ci doar să stea departe de putere pentru câţiva ani.

De ce?

Pentru că au dovedit în cei peste 40 de ani că nu au fost în stare decât să aducă la disperare un popor întreg. Din păcate, “foştii” au înţeles mult mai bine decât restul românilor importanţa “punctului 8” şi au reuşit să manipuleze opinia publică în interesul propriu. Consecinţele sunt vizibile şi după douăzeci de ani.

Dar documentul mai avea şi alte revendicări.

În egală măsură, Proclamaţia trebuia să deschidă România spre Europa, deschidere pe care noi, timişorenii, am simţit-o dintotdeauna.

Câţi dintre intelectualii Societăţii Timişoara au venit cu propuneri?

Voi răspunde cu un citat apărut în volum, cu ocazia aniversării a patru ani de la Proclamaţie: ”În şedinţa extraordinară, întrunită la ora 16.00, membrii Societăţii Timişoara analizează textul Proclamaţiei propus de George Şerban. Textul este adoptat şi Societatea Timişoara se angajează să susţină lansarea şi promovarea Proclamaţiei”. Am folosit citatul pentru a nu fi acuzată de subiectivism.
Aţi fost martora redactării documentului intrat în istorie sub denumirea de Proclamaţia de la Timişoara.
Da, Proclamaţia a fost gândită şi redactată în apartamentul cu nr. 15 dintr-un bloc oarecare, dintr-o zonă oarecare a Timişoarei. Doar consumul de tutun şi de cafea nu a fost chiar unul oarecare… Au fost zile tensionate. George a stat în birou, cu storurile trase. Aşa lucra.
Textul a fost modificat ulterior de către conducerea Societăţii Timişoara?

Repet, textul propus a fost adoptat de către membrii Societăţii Timişoara. Adoptat, nu modificat. Când s-a întors acasă mi-a spus că Bazil, unul dintre prietenii săi (Vasile Popovici, actual ambasador în Tunisia – n.a), a propus înlocuirea unei conjuncţii… atât ţin minte. Oricum, manuscrisul citit atunci se află la Muzeul Banatului Timişoara, contrasemnat pentru conformitate. Nu există adaosuri ori modificări.
“Unii le zic impostori, alţii uzurpatori”

De ce mulţi dintre intelectualii publici se prezintă drept coautori ai Proclamaţiei?

Cred că e vorba de memoria subiectivă. Fiecare tinde să se considere personaj principal într-o anumită distribuţie de roluri. Pe aceştia îi înţeleg. Alţii, însă, încearcă să îşi creeze legendă personală. Eu îi numesc impostori, alţii le zic uzurpatori. George Şerban a dorit ca Proclamaţia să fie a Timişoarei, a timişorenilor. Şi aşa trebuie să rămână.

Cât a durat de la scrierea documentului până la lansarea acestuia în Piaţa Operei?

Redactarea propriu-zisă a durat aproximativ o săptămână. În 27 februarie, textul propus de George a fost citit şi adoptat în şedinţa societăţii. În zilele următoare era prezentat în faţa Consiliului Local, care l-a votat ulterior. La începutul lunii martie, mai multe asociaţii civice şi-au exprimat adeziunea. Proclamaţia a fost tradusă în mai multe limbi şi difuzată, în 10 martie 1990, agenţiilor de presă din ţară şi din străinătate. Începând cu acea zi a început şi dezinformarea venită pe canale securiste că Banatul urmăreşte secesiunea.

Cum a reacţionat George Şerban la acuzaţiile de secesionism?

Reamintesc pasajul incriminat: ”Timişoara este hotărâtă să ia în serios şi să se folosească de principiul descentralizării economice şi administrative”. Nici vorbă de secesiune. Doar că pe postul naţional de televiziune a apărut doar comentariul tendenţios care făcea referire la desprinderea Banatului de ţară.

Şi ce efect a avut diversiunea?

Poate e mai puţin important să amintesc cum a reacţionat George la o astfel de manipulare grosieră. Eram profesoară de liceu, iar elevii au început să îmi povestească despre părinţi plecaţi cu maşina prin ţară şi care spuneau că au fost atacaţi cu pietre doar pentru că aveau număr de Timiş. Un elev mi-a povestit că tatăl său a suferit, fiind în deplasare la Piteşti, o criză de apendicită acută ce necesita o intervenţie de urgenţă, iar medicii l-au trimis să se opereze în “Republica Banat”.

Aveţi şi dvs. vreo contribuţie la redactarea Proclamaţiei?

Poate că e prea mult spus. Ştiu că am discutat împreună ore în şir fiecare punct al Proclamaţiei. Formaţia mea istorică m-a ajutat să fiu un partener de dialog bine documentat. Îmi vine să zâmbesc când aud că filologi sau ingineri au pretenţia că ar fi ştiut cum se structurează un astfel de document.

Despre Legea lustraţiei. Când a scris-o George Şerban?

George a intrat în politică, ulterior devenind parlamentar, pentru a transforma în lege punctul 8 al Proclamaţiei. E vorba de Lustraţie. A fost convins că are obligaţia morală de a pune în aplicare cel mai important articol al documentului amintit. A lucrat la proiect aproape un an.

Reapariţia impostorilor şi pe Lustraţie

Şi peste zece ani de plimbare prin parlament.

Da. Revenind. Era nevoie de consultarea unor jurişti bine pregătiţi pentru ca proiectul să nu poată fi respins ori modificat în Parlament, încât să îşi piardă în vreun fel consistenţa. A studiat legi similare aplicate în fostele ţări comuniste. A definitivat proiectul cu câteva zile înainte de a muri. După dispariţia sa, am oferit documentul Societăţii Timişoara. Din păcate, proiectul a fost blocat în Parlament şi, ca o tristă repetare a imposturii, au apărut personaje care se pretind a fi, de data aceasta, autorii Lustraţiei.

http://www.cotidianul.ro/adevarul_despre_proclamatia_de_la_timisoara_interviu_cu_liana_serban-109335.html

Florin Ghioca

Miercuri, 10 Martie 2010

SOCIETATE CIVILĂ. În urma interviului din EVZ, autorul „Imnului golanilor” a primit certificat de revoluţionar şi aşteaptă un transplant de ficat

Drama prin care trece fostul „golan” Cristi Paţurcă e pe cale să devină istorie. Grav bolnav şi rămas pe drumuri din 2008, el a primit un sprijin neaşteptat. În ziua în care s-a declarat „boschetar” într-un interviu pentru EVZ, Paţurcă a fost vizitat la spital de preşedintele Băsescu. Acesta s-a declarat impresionat de „căldura articolului”, fapt care ar fi contribuit la vizita sa neoficială.

1.800 de lei – „titlul de erou”

Coincidenţă sau nu, la nici o lună după vizita prezidenţială, cântăreţul a primit Certificatul de revoluţionar, pe care i l-a solicitat preşedintelui. „Domnul Băsescu s-a mirat când a aflat că nu am certificat, însă chiar dacă ar fi vrut nu ar fi putut să facă nimic”, a declarat Paţurcă pentru EVZ. El va beneficia de o indemnizaţie lunară de 1.800 de lei şi va fi scutit de unele impozite.

„Când o să ies din spital o să-mi iau o cameră, am să mă îmbrac, o să am ce mânca”, a adăugat cântăreţul, care trebuie să mai stea internat o perioadă la „Victor Babeş”.

Dar veştile bune nu se încheie aici: ieri-dimineaţă, Paţurcă a fost vizitat de o comisie medicală condusă de doctorul Irinel Popescu şi, după ce i s-a pus diagnosticul de ciroză hepatică, a fost trecut pe listă pentru un transplant de ficat.

Vlad Stoicescu

Marţi, 09 Martie 2010

Ultimele documente desecretizate din dosarul Revoluţiei vor fi publicate în Monitorul Oficial. Filele conţin detaliile operaţiunilor efectuate de cadrele Ministerului Apărării în decembrie 1989 şi completează dosarele deja declasificate de Ministerul Admnistraţiei şi Internelor.

“Restanţier” rămâne doar Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, care refuză încă să scoată de la secret filele ce conţin “activitatea” instituţiei din perioada prăbuşirii dictaturii ceauşiste. “Cine a tras după 22 decembrie ‘89″ e mai aproape de un posibil răspuns.

“Am decis declasificarea ultimelor documente din dosarul Revoluţiei din decembrie 1989″, a declarat primul ministru Emil Boc, după şedinţa de Guvern de astăzi. Astfel, documentele care fuseseră clasificate cu calificativele secret de stat, secret şi strict secret vor putea fi consultate de avocaţii Asociaţei 21 Decembrie 1989, ONG-ul “responsabil” pentru presiunea exercitată asupra autorităţilor în chestiunea desecretizării.

Anul trecut, pentru a forţa instituţiile statului român să-i elibereze o copie a dosarului Revoluţiei, presedintele Asociaţiei 21 Decembrie 1989 Teodor Mărieş a trecut prin 74 de zile de greva foamei. A reluat-o la în ianuarie 2010, ca semn de protest la adresa altei realităţi: deşi rechizitoriile Parchetului Militar i-au fost predate, mii de alte file clasate la “secret” rămăseseră în custodia exclusivă a statului.

Într-o declaraţie acordată EVZ, Teodor Mărieş a precizat că filele declasificate astăzi sunt ultimele venite pe filiera MApN şi că aşteaptă în continuare reacţia STS-ului. “Ies din greva foamei doar în momentul în care ultimele file desecretizate intră pe poarta asociaţiei”, a încheiat Mărieş.

Procurorul Dan Voinea, cel care s-a ocupat de rechizitoriile din dosarul 97/P/1990 (dosarul Revoluţiei), a declarat pentru EVZ că filele desecretizate conţin jurnalele acţiunilor de luptă ţinute de unităţile militare în timpul evenimentelor din decembrie 1989. ”Ele sunt importante pentru ca ne indică modul în care au acţionat aceste unităţile, dar mai ales la comanda cui”, a precizat Voinea.

Revoluţia, scrisă de mână

La mijlocul lui ianuarie, Ministerul Administraţiei şi Internelor se conforma şi preda avocaţilor asociaţiei 158 de file declasificate. EVZ a scris la vremea respectivă despre detaliile ridicate la suprafaţă prin desecretizarea volumelor. Aflam atunci cum s-au distrus o serie de probe din perioada Revoluţiei sau cum au arătat, în ochii angajaţilor de la Interne, “teroriştii” din decembrie 1989.

La începutul lui februarie, şi ministerul lui Gabriel Oprea a anunţat că va scoate de la secret câteva mii de file care documentează evenimentele Revoluţiei. “În aceste documente, în jurnalele acţiunilor de luptă, în ordinele de zi pe unităţi se află proba scrisă a crimelor din decembie 1989” spunea la data anunţului procurorul Dan Voinea.
Restant a rămas, până în prezent, doar STS-ul care continuă să invoce „arhitectura statului român” în motivarea refuzului de a desecretiza filele evenimentelor de acum douăzeci de ani. Volumele „secrete” aflate în posesia Telecomunicaţiilor sunt extrem de importante, pentru că ele conţin traseul ordinelor din spatele operaţiunilor din decembrie 1989.

ENIGMA

Cine a tras după 22 decembrie 1989?

Povestea dosarului Revoluţiei are rădăcini adânci, după două decenii în care întrebările au rămas majoritare în raport cu răspunsurile. “Rezolvat” în septembrie 1995, când s-a invocat finalizarea urmăririi penale faţă de Nicolae şi Elena Ceauşescu şi alte persoane cu funcţii de conducere în PCR, dosarul a fost redeschis în decembrie 2004 de procurorul Dan Voinea. Lucrurile s-au mişcat însă extrem de încet, deşi, oficial, cercetările sunt aproape finalizate. Trimiterea în judecată a responsabililor pentru crimele din decembrie 1989 a rămas o chestiune marginală.

Filele declasificate în ultimele două luni urmează să fie folosite de reprezentanţii Asociaţiei 21 Decembrie 1989 pentru formularea depoziţiilor în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, acolo unde se desfăşoară procesul Mărieş împotriva României. Mai exact, Teodor Mărieş a dat în judecată statul pentru tergiversarea soluţionării dosarului Revoluţiei. Printr-o solicitare a CEDO din iulie 2009, instituţiilor române li s-a cerut să pună la dispoziţia tuturor părţilor actele de cercetare efectuate în dosarul 97/P/1990, care conţine rechizitoriul evenimentelor din decembrie 1989.

Probleme majore s-au ivit în momentul în care Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale au invocat natura secretă a documentelor socilitate pentru a refuza solicitarea CEDO. Intrarea în greva foamei a lui Mărieş a pornit însă spirala declasificărilor.

http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/888938/Revolutia-scoasa-de-la-secret-Maries-quotRaman-in-greva-foameiquot/

Guvernul a decis ieri declasificarea ultimelor documente despre „Decembrie 1989“. Liderul revoluţionarilor nu iese însă din greva foamei. Doru Mărieş nu se mulţumeşte cu cele 7.167 de file declasificate până acum de autorităţile statului român. Vrea tot. Vrea adevărul.

Guvernul a decis ieri declasificarea ultimelor documente despre Revoluţia din decembrie 1989, a anunţat premierul Emil Boc. Gestul vine ca urmare a acţiunii temerare a revoluţionarului Teodor Mărieş, liderul Asociaţiei „21 Decembrie 1989″, aflat de 57 de zile în greva foamei. În 2009 mai rezistase fără hrană alte 74 de zile, din august până în septembrie. După acel demers, Mărieş primea doar o parte din actele care ar putea lămuri crimele din 1989.

Mărieş acuză Ministerul de Interne că a favorizat criminalii din decembrie ‘89

Asociaţia „21 Decembrie 1989″ depusese anul trecut, la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), o plângere referitoare la Dosarul 97/P/1990 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia Parchetelor Militare, cunoscut şi sub numele de „Dosarul Revoluţiei”. Întrucât unele dintre documentele cazului erau clasificate drept secret de serviciu sau secret de stat, Parchetul a solicitat Ministerului Apărării Naţionale declasificarea documentelor în cauză, dar procesul a trenat.

Mărieş a acţionat statul român în judecată pentru tergiversarea « Dosarului Revoluţiei”, iar actele pe care le obţine vor fi folosite la CEDO.

Greva foamei, mai bună vara

Disperat, pe 12 ianuarie 2010, Doru Mărieş a intrat iarăşi în greva foamei. După prima zi de grevă, el ne declara: „E bine, am doar un gust sălciu în gură. Nu mi-e frică, nu mă omoară ei pe mine. Sunt puternic, rezist. Nu-mi place iarna. Greva foamei se face mai bine vara, dar nu am timp să mai aştept. În prima grevă a foamei am intrat în august 1990, la puşcărie. Mă ridicaseră fiindcă eram «golan» în «Piaţa Universităţii»”.

Ieri, când a primit vestea că ultimele date au fost declasificate, Doru Mărieş era la spitalul „Victor Babeş”, unde i se înmâna certificatul de revoluţionar cantautorului Cristi Paţurcă, un simbol al fenomenului „Piaţa Universităţii”. „Nu renunţ. Până nu le văd în mână, până nu văd fizic dosarele în sediul Asociaţiei, nu mă las”, a fost prima reacţie a liderului revoluţionarilor.

Mărieş mai are doar 56 de kilograme, în condiţiile în care măsoară 1,85 metri. După 20 de ani în care crimele de la Revoluţie au fost îngropate de autorităţi (reprezentate în multe cazuri chiar de cei care ar fi trebuit pedepsiţi), cruzimea şi tupeul asasinilor din ‘89 sunt pe cale să mai facă o victimă, pe lângă cei peste 1.000 de morţi din acel ultim decembrie comunist. „Rămân în greva foamei. Aşa am promis de la începutul grevei, aşa voi face. Nu mă abat, indiferent de risc”, declară, solemn, Teodor Mărieş.

Din preşedintele Asociaţiei „21 Decembrie” a rămas o mână de carne şi oase, o inimă mare şi în rest – voinţă. E limpede că moartea a devenit pentru el o opţiune pe care o aşază fără să stea pe gânduri înaintea renunţării: „Marţea trecută am fost la Parchet şi i-am prins pe procurori în flagrant cu dosare ascunse. L-au minţit pe ministrul Apărării spunând că au şase volume pe care le trimit la desecretizat. Pe masă, când am spus să pună cele şase volume pe care trebuia să le luăm, mai aveau vreo şase în plus. Normal că am strigat: «Hoţii!»”.

„Sunt criminali. Au stat până în ultima clipă să mai fure câte o foaie. E clar că sunt lucruri pe care nu au vrut să le facă publice” Doru Mărieş, preşedintele Asociaţiei „21 Decembrie”

„Nu mai pot să cobor, mor”

„Am 56 de kilograme Nu mai pot să cobor sub 53, dacă mai cobor, mor”, spune Doru şi o face zâmbind, aşa cum zâmbesc supereroii din filmele americane premiate la Oscar. Dar Doru Mărieş nu e un supererou. Acum, după douăzeci de ani de deziluzii şi mai multe greve radicale, e doar un om lihnit. Îi e foame de adevăr.

Protestul lui Teodor Mărieş nu a ţinut capul de afiş în jurnalele televiziunilor şi nici n-a ajuns pe primele pagini ale ziarelor. Era doar „nebunul de pe Batiştei”, mai jos de Ambasada Americii, unde are sediul Asociaţia „21 Decembrie”.

„Nebunul” acesta care a fost, pe vremuri, portar de fotbal a pus în mişcare infernala maşinărie birocratică din România. „Ştiţi când sunt desecretizate astea?”, ne întreabă, în timp ce degetele îi dansează peste un maldăr de dosare de pe birou. Nu ştim. „Pe 11 ianuarie. Eu am intrat în grevă în noaptea aia, de 11 spre 12. Au scris pe ele data asta, ca să pară că erau dinainte să intru în grevă. S-au pus în mişcare, nu mai stau liniştiţi”.

Doru Mărieş spune că are o datorie de onoare faţă de morţii Revoluţiei, faţă de familiile lor, faţă de bătrânul bolnav de Parkinson care venise din Banat şi zguduia zidul Curţii Supreme de Justiţie, aflată vizavi de sediul Asociaţiei. „Venise şi el să vadă dacă e cineva vinovat. Eu nu pot să uit. Să fie serioase autorităţile, că eu am fost serios cu ei. Îi iau după mine, mor cu ei de gât! Eu cu foamea, ei cu nervii. Să vedem care cedează. Trebuie să am onoare faţă de cei cărora le-am promis că le iau actele. Că doar nu le iau pentru mama. N-am dus acasă o hârtie de-aici, nici nu le văd bine. Când văd că stau la masă câte cinci-şase oameni şi se uită în hârtiile astea, îmi creşte sufletul”.

„Ţigările îmi ţin de foame”

Doru Mărieş a ajuns de nerecunoscut

Doctorii îl sfătuiesc, agresiv, să înceteze greva, dar Mărieş nu e tocmai un pacient cuminte. „Singura chestie e cu respiraţia. M-am cam sufocat, aşa, zilele astea. În ultimele săptămâni am slăbit doar câte o sută şi ceva de grame pe zi. Tensiunea e 9 cu 6″.

Mărieş merge o dată sau de două ori pe săptămână la spital, pentru câteva doze de glucoză. La acestea se adaugă ţigările de zi cu zi, la care nu vrea în ruptul capului să renunţe. De când este în greva foamei, fumează dublu. „Astea mă ţin, le pufăi toată ziua. În loc de un pachet, cât fumam înainte, acum fumez două pachete şi jumătate pe zi. Îmi ţin şi de foame, şi de toate”.

„Cu Vasilache (n.r. – procurorul Ion Vasilache, şeful Parchetului Militar) ori plec cu el din Parchet, ori pe lumea cealaltă. E printre ăia de îngroapă Dosarele.”
Teodor Mărieş
Preşedintele Asociaţiei „21 Decembrie”

56 de kilograme mai are Doru Mărieş. În augut 2009, înainte de prima grevă pentru „Dosarul Revoluţiei”, avea 82 de kilograme. În ianuarie 2010, înainte de cea de-a doua, cântărea 69 de kilograme.

„Iliescu şi Roman ştiu ce este în acest dosare”

După greva de anul trecut, Mărieş a primit o copie a „Dosarului Revoluţiei”. Mii de pagini rămâneau la „secret”, la Ministerul Apărării Naţionale (MApN), la Ministerul Administraţiei şi Internelor (MAI), la Serviciul de Telecomunicaţii Speciale (STS).

Rând pe rând, MApN-ul şi „Internele” au trimis dosarele la „Asociaţie” (multe dintre acte erau, în mod evident, falsificate, din moment ce se scria despre „clanul Ceauşescu” în hârtii datate 15-16 decembrie!) STS-ul era restant. „Iliescu şi Roman ştiu foarte bine ce e în aceste dosare”, spune Mărieş. Din dosarele de la STS, dacă nu au fost falsificate şi ele, se poate recompune traseul ordinelor „speciale” de la Revoluţie. De aceea nu renunţă Mărieş, chiar de-ar fi să îl tragă de urechi toţi doctorii din lume.

Medicul Tudor Ciuhodaru, de la Spitalul Clinic de Urgenţe „Sfântul Ioan” din Iaşi, crede că, oricâtă voinţă ar avea un om, organismul îşi impune până la urmă limitele. „Organismul începe să se autodistrugă, se topeşte masa adipoasă, organismul rămâne, practic, fără resurse. Se produc dezechilibre proteice majore. Din această cauză rezultă compuşi toxici care se duc la ficat, la rinichi. După cincizeci de zile de grevă, se poate muri de foame, e clar”, spune medicul.

Pe site-ul Asociaţiei „21 Decembrie” se găseşte o „reţetă” de alimentaţie care i-a fost recomandată lui Mărieş de doctori după greva din august-octombrie 2009. Doru anulează dintr-un foc linguriţele cu miere, morcovii atent feliaţi şi carnea tocată mărunt-mărunt. „Mămăliga, domnilor! Mămăliga m-a pus pe picioare după greva de anul trecut!”.

Preşedintele Traian Băsescu (căruia Doru Mărieş i-a solicitat, de la începutul grevei, medierea acestui conflict cu instituţii majore ale statului român) s-a exprimat de mai multe ori public în privinţa acestui subiect. „Lupta lui Mărieş nu e întâmplătoare. Se pare că foarte multe fapte care sunt în dosare se apropie de prescripţie şi eu îl înţeleg foarte bine pe Mărieş, care spune: «Vreau o copie a dosarelor, măcar să rămână povestea faptelor, dacă eventual nu mai pot fi pedepsite»”, a declarat preşedintele în emisiunea „Naşul”, de la B1TV. (Au contribuit Ana-Maria Onisei şi Laurenţiu Ungureanu)

„Revenirea înseamnă să nu mănânce deodată tot ce n-a mai mâncat în 55 de zile şi e bine că suntem în postul Paştelui”
Radu Voiosu,
medic specializat în afecţiuni hepatice şi digestive

Pentru ce e gata să moară Mărieş

Efortul neîntrerupt al lui Mărieş nu ţinteşte doborârea vreunui record macabru. Este însă justificat, în condiţiile în care nici după 20 de ani de la evenimentele din decembrie 1989 crimele nu au fost pe deplin pedepsite, iar desecretizarea întregului „Dosar al Revoluţiei” e considerată încă un moft. A fost nevoie de intervenţia CEDO pentru ca o copie parţială a dosarului să ajungă în dulapul lui Mărieş.

Ancheta privind morţii din decembrie 1989 a fost măsluită începând cu prima victimă. Procuratura, nedesprinsă încă de regimul ceauşist, dar obedientă faţă de noua putere adunată lângă Ion Iliescu, a dat ordin în acele zile ca morţii să nu fie autopsiaţi. Decedaţii au fost predaţi familiei, vinovaţii imposibil de identificat. Soluţia legală, fie de neîncepere, fie de începere a urmăririi penale, n-a fost comunicată rudelor, orice cale de atac fiind stopată. Peste toate acestea au pus capac graţierile unor miliţeni şi militari condamnaţi pe care le-a semnat Ion Iliescu. În acest fel, până în 1996 nu a fost dată nicio soluţie de începere a urmăririi penale.

A urmat perioada în care preşedinte a fost Emil Constantinescu, 1996-2000, personaj de care speranţele revoluţionarilor s-au legat mai mult ca oricând. Chiar în primul an al mandatului prezidenţial, procurorul Dan Voinea, cel care a adus învinuirile soţilor Ceauşescu la procesul ad-hoc din decembrie, a fost numit la şefia Parchetelor Militare. „Dosariada” intra într-o nouă etapă. Atunci s-a început anchetarea generalilor Victor Atanasie Stănculescu şi Mihai Chiţac pentru represiunea de la Timişoara, dar şi pentru alte oraşe martir. Însă Constantinescu i-a dezamăgit în 1997 pe revoluţionari prin numirea generalului Constantin Degeratu în funcţia de Şef al Marelui Stat Major al Armatei Române. El a contribuit la tergiversarea „Dosarului” prin ordinul pe care l-a dat tuturor militarilor de a nu se prezenta la audieri în legătură cu evenimentele din 1989.

Revenirea la Cotroceni a lui Ion Iliescu între 2000 şi 2004 a însemnat stoparea anchetelor. În acest timp au fost acordate diverse facilităţi pentru revoluţionari, interesul acestora pentru mersul anchetei fiind anesteziat. A urmat intrarea în hibernare a instituţiilor mandatate să intrumenteze „Dosarul Revoluţiei”, sub conducerea procurorilor generali Tănase Joiţa şi Ilie Botoş.

Cele mai intense anchete în „Dosarul Revoluţiei” au fost făcute după 2004, când Dan Voinea a preluat din nou frâiele Parchetelor Militare. Audierile a mii de persoane şi reconstituirile cu martori au fost întregite de acuzaţii cu greutate: Ion Iliescu era pentru prima oară acuzat de genocid. În 2007 însă, Curtea Constituţională decide că dosarele civililor cercetaţi în legătură cu Revoluţia nu trebuie să ţină de Parchetul Militar, deşi în decembrie 1989 au ordonat şi executat atât civili, cât şi militari. Unul dintre meritele lui Dan Voinea este şi că a reuşit să conexeze toate cauzele într-un singur dosar.

În prezent, sunt în lucru două dosare legate de crimele din decembrie 1989. O parte se află la Secţia Parchetelor Militare, iar cealaltă la Secţia de Urmărire Penală. La fiecare dintre cele două secţiuni lucrează trei procurori. După pensionarea lui Dan Voinea la începutul lui 2009, aceştia au luat în primire dosarul. Până în iunie 2009 a durat inventarierea miilor de foi. De atunci se aşteaptă o soluţie.

În decembrie 1989 au decedat 1.104 oameni, iar 3.352 au fost răniţi. După 20 de ani, Teodor Mărieş e pregătit să moară şi pentru ei.

Paţurcă, revoluţionar cu acte

Cristi Paţurcă, autorul „Imnului golanilor”, melodie asociată cu fenomenul „Piaţa Universităţii”, a primit ieri certificatul de revoluţionar preschimbat. Documentul i-a fost încredinţat chiar la Spitalul „Victor Babeş” din Bucureşti, unde cantautorul este internat, cu probleme grave, de trei luni.

Artistul ale cărui versuri au fost cântate de mii de tineri anticomunişti a depus actele pentru eliberarea certificatului în urmă cu şase ani. Între timp, a fost evacuat din locuinţa sa şi s-a mutat în spital. „Este paradoxal că într-o ţară europeană trebuie să se zbată pe străzi unul ca domnul Doru Mărieş pentru ca legea să se aplice”, acuză Cristi Paţurcă.

Preşedintele Asociaţiei „21 Decembrie”, Doru Mărieş, a explicat că procesul de acordare a certificatului de revoluţionar a durat atât de mult fiindcă „nu a existat voinţă”: „Din punctul meu de vedere, pentru un singur lucru: Cristi a cântat «mai bine mort decât comunist», lucru care nu i-a fost iertat de un «prieten» mai vechi de-al lui şi de-al nostru (n.r. – Doru Mărieş se referă la Ion Iliescu)”

de V.M. HotNews.ro

Marţi, 9 martie 2010, 19:26

Cantautorul Cristian Paturca a primit, marti, certificatul de revolutionar preschimbat, acesta fiindu-i inmanat de secretarul general al Secretariatului de Stat pentru Problemele Revolutionarilor (SSPR), Adrian Nicolaescu, informeaza Agerpres.

“Avand in vedere cele doua elemente de legalitate – indeplinirea conditiilor legale de catre Paturca, in baza dosarului de revolutionar deja existent, sentinta judecatoreasca care a hotarat obligarea celor doua institutii sa preschimbe certificatul, astazi ne aflam, aici, cu certicatul preschimbat spre a-l inmana in mod oficial lui Paturca si cu scuzele de rigoare ca din partea institutiei noastre a trebuit sa se intarzie o perioada aproape de un an de zile (…) in cazul de fata cred ca nu era admisa aceasta prelungire nejustificata a eliberarii certificatului”, a declarat Adrian Viorel Nicolaescu.

Potrivit directorului Directiei Juridice a SSPR, Ilie Dragulin, Cristian Paturca va primi o indemnizatie reparatorie lunara de aproximativ 2.000 de lei, a carei valoare nu se impoziteaza, si care se acorda numai luptatorilor care au un salariu mai mic decat salariul mediu brut.

Cantautorul, care se afla internat la Spitalul ‘Victor Babes’ din Capitala, suferind de o afectiune cronica, va primi aceasta indemnizatie si retroactiv, incepand din ianuarie 2005 (luna urmatoare depunerii cererii si documentatiei la sediul SSPR).

Autorul celebrului ‘Imn al golanilor’, Cristian Paturca a fost vizitat, la 20 februarie, la spital de presedintele Traian Basescu, care a dorit sa se intereseze de starea sa de sanatate. “Presedintele mi-a promis sprijin in orice moment si pentru aceasta ii multumesc foarte mult”, a spus atunci Paturca.