iun 18 2014

Interviu Teodor Mărieş pentru www.eurojust.ro

Publicat de la 8:57 pm în categoria Revista presei

„Mineriada din 13-15 iunie 1990 este indisolubil legată de aflarea adevărului Revoluţiei Române” – Teodor Doru Mărieş

 

 

Zilele trecute s-au sărbătorit 24 de ani de la evenimentele din 13-15 iuni 1990, evenimente care au început cu proteste paşnice în aprilie ’90 şi care s-au încheiat cu violenţele din 13-15 iunie ale poliţiei şi ale minerilor din Valea Jiului.

Opinia publică încă este polarizată vizavi de acest eveniment între cei care nu ştiu, cei care au fost în umbră şi cei care doresc să se afle adevărul.
Încă sunt intimidaţi oameni ca să nu încerce să scoată la iveală adevărul, încă se zugrăveşte în cuvinte frumoase aportul „salutar” al celor care au înăbuşit în sânge un protest paşnic, în dorinţa de a-şi urma liniştitul şi molcomul drum al conducerii conferit de primele „alegeri democratice”…
Avalanşa mediatică din ultimele zile parcă mai rău încurcă iţele unei informări echidistante, între partizanate şi teorii halucinante. Bunăoara am avut ocazia să fiu martorul „dezvinovăţirii” lui Miron Cozma care afirma, nici mai mult nici mai puţin, că „de fapt minerii au fost victimele evenimentelor din 13-15 iunie 1990” folosind argumente derizorii pentru a-şi susţine spusele.
Poate într-un târziu vom afla, cu subiect şi predicat, care este adevărul acelor zile zbuciumate şi care sunt făptaşii acelei graznice puneri în scenă…
Nu ştim când va fi asta, dar în faţa timpului orice adevăr răzbeşte până la urmă…

Am stat de vorbă cu Teodor Doru Mărieş, preşedintele „Asociaţiei 21 Decembrie” şi unul dintre participanţii şi iniţiatorii fenomenului „Piaţa Universităţii”, un om dedicat aflării adevărului într-o privinţă care încă ne macină…

 

Tiberiu Georgescu: Domnule Mărieş, aş vrea să-mi spuneţi ce au reprezentat evenimentele din „13-15 iunie 1990” pentru viaţa social-politică a României actuale ?
Teodor Doru Mărieş: Orice eveniment are un început şi normal, un şfârşit, deci ca atare depinde la ce ne raportăm şi cu ce-l comparăm, evenimentul din fenomenul din „Piaţa Universităţii”, căci vorbim de un fenomen până la urmă dacă ne referim la cele 52 de zile de manifestaţie din Piaţa Universităţii în care s-a protestat în primul şi-n primul rând pentru aflarea adevărului despre „cine-a tras în noi 16-22”, respectiv „cine-a tras în noi după 22”.
Revoluţia Română este împărţită în cel puţin două componente mari, perioada Timişoara, începutul revoltei, Revoluţia până în 22 decembrie la alungarea Dictatorului (ora 12 dimineaţa) şi ceea ce s-a întâmplat începând cu seara de 22 decembrie, respectiv diversiunea care a urmat pentru acapararea puterii de către aşa-zişi emanaţi ai Revoluţiei conduşi de către Ion Iliescu şi gruparea sovietică, bolşevică.
Deci nemulţumirea oamenilor, şi în primul rând a noastră, a participanţilor, ceea ce s-a scandat la Timişoara în 17 decembrie, la Bucureşti în 21 decembrie, ce am scandat în cele 6 ore de libertate deplină în care am ocupat sediul Comitetului Central al PCR şi a multor altor iunstituţii, inclusiv a celor două mijloace de informare, televiziunea şi radioul, din Bucureşti, şi-n ţară prin ocuparea comitetelor judeţene de partid, acea perioadă formidabilă în care un popor s-a descătuşat după 45 de ani de dictatură, au simţit că sunt liberi, eu îi spun „Revoluţia de catifea”, 12:08 alungarea lui Ceauşescu şi până la aproximativ 18:30 când începe să se tragă şi începe diversiunea fesenistă, pentru că gruparea FSN care se infiinţase cu ceva timp în urmă, chiar liderii lor au recunoscut că se înfiinţaseră cu 6 luni înainte, şi care erau pregătiţi să preia puterea au creat această diversiune tocmai pentru a da o lovitură Revoluţiei Române.
Ei n-au dat o lovitură de stat, instituţiile statului au fost înfrânte de către revoluţionari, de către noi, şeful statului alungat, guvernul dizolvat, sediile ocupate, deci ei nu au avut de întâmpinat vreo rezistenţă, ai au dat o lovitură structurilor de revoluţionari care încercau să se formze în această perioadă a „Revoluţiei de catifea” cum i-am spus.
Deci unul dintre obiectivele revoluţionarilor care au participat la Piaţa Universităţii a fost aflarea adevărului despre Revoluţie.
Al doilea mare aboiectiv a fost alungarea din structurile de putere, îndepărtarea foştilor activişti şi securişti din perioada dictaturii criminale comuniste prin celebrul Punct 8 de la Timişoara, care a fost susţinut de la început, din prima şi până-n ultima zi de la Piaţa Universităţii.
Eu sunt primul semnatar din provincie al Proclamaţiei, îmi place să spun „Capitala este Timişoara”, din data de 12 martie 1990. Îndată ce s-a lansat am luat avionul şi am plecat la Timişoara, aşa mi-au spus cei patru iniţiatori ai Proclamaţiei, George Şerban, Daniel Vighi, Popovici şi Doru Mihiţ. Am susţinut-o pentru că era o Revoluţie anti-comunistă, mi se părea corect ca demnitarii comunişti să nu aibă, să nu mai deţină funcţii şi să nu mai candideze la alegerile care urmau la 20 mai 1990.
Sigur că lupta pentru libertate, pentru liberatatea presei, pentru că s-a cerut televiziune liberă în Piaţa Universităţii, atunci erau doar două mijloace de informare în masă TVR şi Radio România, controlate de către cei care au luat după diversiune puterea, în speţă gruparea Iliescu-Roman
Deci, cam astea au fost în mare obiectivele pieţei Universităţii, sigur că acolo unde s-a adunat multă lume, au apărut tot felul de revendicări, fiecare era nemulţumit şi după 45 de ani de dictatură venea să solicite un drept. Direcţia în care acţionau manifestanţii era clară, doreau o ruptură faţă de Moscova şi o politică externă a României spre Occident, spre America, nu există nici un dubiu aici.

T.G.: …deci evenimentele din „13-15 iunie” sunt în strânsă legătură cu Revoluţia Română…
T.D.M.: Evident, nu putem să le rupem, eu spun că este o perioadă infracţională la CEDO şi inclusiv la parchetele din România, Asociaţia 21 Decembrie a solicitat cercetarea şi stabilirea vinovaţilor pentru crimele din perioada decembrie 1989 – iunie 1990 pentru că în opinia noastră este o perioadă infracţională continuă, deci timp de 6 luni de zile, indiferent că ne uită la crucile din cimitire, la cei care au fost internaţi în spitale sau la cei care au fost închişi în 21 decembrie 1989, reţinuţi şi duşi la Jilava sau Rahova, sau în 18 februarie 1990, sau în perioada de după Piaţa Universităţii vedem că sunt aceleaşi persoane victime, iar represorii, cei care au făcut reprimarea sunt aceeaşi, cei care au reprimat au fost aceeaşi conducători ai Frontului Salvării Naţionale, respectiv ei aparţănând atât structurilor de Securitate cât şi structurilor Armatei, cât şi structurilor PCR. Deci ei au făcut măcelul împreună, au continuat diversiunea împreună, au organizat cele 3 mineriade. În urma protestului PNŢ şi PNL, a partidelor istorice, din 28 ianuarie 1990, au fost aduşi în data de 29 ianuarie pentru prima dată minerii, în 18 februarie 1990 din nou, la un protest al societăţii civile incipient formate, s-au adus minerii în data de 19 februarie în Bucureşti, s-au lăsat cu arestări, foarte mulţi tineri au fost arestaţi şi judecaţi, condamnaţi chiar la 3-6 luni închisoare, în 2-3 zile erau deja judecaţi, condamnaţi şi închişi. La fel în 13-15 iunie în prima fază, ziua de 13, cei care au reprimat demonstraţiile din Piaţa Universităţii, câţi au mai rămas în Piaţa Universităţii şi în special greviştii foamei, pentru că era un nucleu de grevişti ai foamei care nu doreau să renunţe la protest şi sigur că am încercat să-i ocrotim pentru că, din păcate, după alegerile din 20 mai 1990 o parte din asociaţiile prezente în Piaţa Universităţii s-au retras. În 13 iunie reprimarea a fost făcută complet de către instituţiile de forţă ale statului, la ordinul Primului Ministru Petre Roman şi din ordinul direct al lui Ion Iliescu, când spun toate aceste lucruri argumentele mele sunt toate probele pe care le-am pus la dispoziţia CEDO şi care confirmă ce spun eu, ceea ce am afirmat noi timp de 20 de ani pentru că fiind participanţi direcţi, deja în 6 luni de zile ne-am experimentat chiar dacă eram copii la momentul respectiv, ne-am experimentat în lupta cu această şleathă de profitori.

T.G.:Putem vorbi de „fenomenul 13-15 iunie” la nivel civic, social ? Care a fost desfăşurarea acestor evenimente, ce idei le-au guvernat, care a fost starea de spirit ?
T.D.M.: Acum, după 25 de ani de la acele evenimente putem face o comparaţie cu Ucraina, pentru că cei tineri nu au de unde să ştie cum a fost atunci în România, dar văd ce se întâmplă acum în Ucraina, este incredibil cum s-au dezvoltat mijloacele de comunicare în cei 24 de ani, noi atunci aveam un simplu telefon fix acasă, dacă-l aveam şi pe acela, şi mai ales dacă nu era „deranjat” ca să putem lua legătura cu prietenii, şi aveam un singur canal mediat pe care se transmitea doar ce dorea Iliescu şi cu Petre Roman, astăzi există internetul, informaţia circulă rapid, nu mai avem nici o problemă cu transmiterea ei în stare pură dintr-un capăt în altul al lumii iar ei, tinerii, pot face o comparaţie.
Cred că dacă 13-15 iunie n-ar fi fost, mulţi oameni ar fi crezut că Ion Iliescu este un revoluţionar pentru că prin transmiterea televizată a Revoluţiei, în fapt transmiterea televizată a diversiunii făcute de Ion Ion Iliescu şi grupul său, nu doar românii ci şi Occidentul a crezut asta. 
Noi în 13-15 iunie am reuşit şi i-am demascat, le-am arătat adevărata faţă. Spuneam mai devreme că au reprimat partidele politice, sediile şi oamenii lor, redacţiile ziarelor şi ziariştii, sediile asociaţiilor societăţii civile şi membri militanţi găsiţi în ele, dar au creat ceea ce era cel mai important pentru ei, o ruptură între intelectuali şi muncitori, între tineret şi oamenii mai în vârstă, şi începând cu 19 iunie 1990 a început marea hoţie în România prin devalizarea economiei naţionale. Deci la scurt timp nimeni n-a mai sărit să-i apere pe muncitorii de la IMGB când au început să le fure fabrica, nimeni n-a mai sărit când muncitorii de la 23 August au început să fie daţi afară, nimeni n-a ma sărit atunci când mineriilor li s-au închis minele şi au fost disponibilizaţi, asfel au reuşit să rezolve o „problemă economică”, aruncând o vrajbă la nivel naţional, reprezentată chiar de câteva lozinci bine alese „noi muncim, nu gândim”, „n-aţi mâncat salam cu soia”, „Căposu (nu Coposu) vrea să vă ia fabricile şi uzinele”, „Ţărăniştii vin să vă ia pământurile”, „vin moşierii”. Dacă în 1948 în 3 ore au pus mâna pe toate fabricile, uzinele şi conturile bancare ale oamenilor din România prin aşa-zisa Naţionalizare, care în fapt a fost o devalizare naţională a economiei de către un grup de criminali, nu a poporului, poporul nu a beneficiat cu nimic de acea naţionalizare. Deci până la întreprinderile cu 10 angajaţi i-au decimat pe toţi în 3 ore, între orele 6 şi 9 dimineaţa a zilei de 11 iunie 1948, iar acum, începând cu 19 iunie 1990 au încept să fragmenteze industria şi agricultura şi să-şi aroge câte o halcă în interes personal, aceasta fiind şi sursa atâtor milionari peste noapte, de unde (?!), din bunul „întregului popor”. Din nou nu a beneficiat deloc populaţia de aceste măsuri de „privatizare”. Sigur, au fost făcute cu dibăcie, pe fondul creării acestei vrajbe de care vorbeam mai sus, Revoluţia Română crease o comuniune între cetăţeni, dar în 6 luni au reuşit să creeze această vrajbă încât am ajuns să ne „batem” socru cu ginere, mamă cu fiică, frate cu frate, astfel încât să nu existe familie în care să nu existe dispute de ordin politic sau social-economic, urmare a unei propagande tipic bolşevice, staliniste, cărticica era le ei şi ei ştiau cum trebuie acţionat împotriva unui popor prea crud, prea nevinovat. Poporul român, în 22 decembrie 1989 era un copil nevinovat care a ieşit în stradă şi a strigat „Libertate”, nu s-a gândit la ziua de mâine, ce le aduce ziua de mâine, la vreun beneficiu, la vreun partid politic, pur şi simplu s-a bucurat că a săpat de ignoranţă. Dacă suntem oameni şi vrem s-o vedem realitatea o spunem aşa cum este. 
Piaţa Universităţii a coagulat forţele democratice, asfel că primul preşedinte democrat, Emil Constantinescu s-a revendicat din balconul Universităţii, aşa cum Iliescu s-a revendicat din balconul Comitetului Central – două fenomene, Revoluţia Română din decembrie 1989 şi Piaţa Universităţii din 1990 au dat doi preşedinţi – două fenomene mari, două balcoane, doi preşedinţi.
Piaţa în sine a dat curaj oamenilor, acolo n-au fost 20.000 sau 30.000 de oameni ci sute de mii de oameni, ei s-au perindat în cele 52 de zile, şi din provincie, şi din Bucureşti, unii dacă veneau în delegaţie şi rămâneau o noapte veneau în Piaţă ca să vadă cum este, să se convingă, să înţeleagă fenomenul. Piaţa nu a fost a cuiva, nu poate fi confiscată de vreun lider, Piaţa a fost a oamenilor, acolo s-a exprimat, aşa cum îţi spun, păreri de toate felurile şi de protestat acolo au protestat de la căţei care aveau şi ei la gât scris „golan” sintagmă dată de către Iliescu, Ceauşescu ne făcuse „huligani”, până la pensionari, era un loc unde lumea se simţea liberă, odată ce treceau de sforile care delimitau spaţiul de proteste, baricada, intrau într-o altă lume, aveau altă mină, alt curaj, oamenii se însufleţeau între ei. Din păcate, spun fără nici o reţinere, trădarea de după 20 mai 1990, a unor lideri ai Pieţii Universităţii a dus la dezamorsarea şi a unui dezgust asupra mişcării, astfel că lumea să nu mai vină şi să nu terminăm ceea ce practic începusem, doream să scăpăm de neocomuniştii care se instalaseră practic la conducerea ţării printr-un vot de-a dreptul halucinant, 67% pentru FSN şi 85% voturi în favoarea lui Iliescu, era formidabil rezultatul.

T.G.: Cum v-aţi poziţionat dumneavoastră în raport cu mişcarea studenţească de la începutul anului 1990, cea care a şi generat aşa numita „Golaniadă”?
T.D.M.: Întrebarea suferă de o eroare de fapt, pentru că nu studenţii au organizat Revoluţia sau evenimentele din Piaţa Universităţii – ei, dealtfel, erau în vacanţă în momentul Revoluţiei, e drept că au participat la aceste evenimente şi studenţi, dar numărul lor a fost restrâns, au fost oameni din toate categoriile sociale, şi orice categorie am încerca să o impunem ca lider nu se sprijină în realitate, iar Piaţa Universităţii până ce a apărut balconul Universităţii, ca prin balcon să fie asociat cu liderii studenţilor. Acei lideri puţini ai studenţilor, pentru că vorbim de un grup de 60-80 de studenţi din Universitatea Bucureşti, cărora li s-au mai adăugat studenţi din Politehnică, de la facultatea de Medicină, n-au avut rol organizatoric de început al protestelor din Piaţa Universităţii. Cel puţin în datele de 22 şi 23 aprilie 1990, la încleştările cu autorităţile pentru ocuparea Pieţii Universităţii nu studenţi au fost cei care au participa şi organizat baricada respectivă, cu precădere au fost revoluţionari şi bucureşteni care şi-au dat seama ce s-a întâmplat în decembrie 1989, şi cu precădere au fost oamenii care au protestat începând din ianuarie şi până în 22 aprilie la TVR, la Guvern, la protestele oragnizate la Universitate, la Piaţa Unirii, duminică de duminică, oameni înscrişi în partidele politice, în speţă PNL şi PNŢ, deci nimeni nu poate afirma că o anumită categorie socială, studenţii sau muncitorii au meritul fundamental al fenomenului „Piaţa Universităţii”. Eu sunt, alături de liderul studenţilor de atunci, Marian Munteanu, liderul care a ieşit în balcon alături de el. Ideea deschiderii balconului a venit în data de 24 aprilie 1990 când pe fondul unei linişti relative a Pieţei Universităţii, era lume multă, mulţi aveau în piept cocarde cu „golan”, a fost un moment în care am putut să privesc în sus şi atunci am văzut balconul şi am zis că ce frumos ar fi dacă am putea vorbi de acolo şi atunci cu 4-5 oameni de lângă mine am plecat spre Universitate să vedem cum putem ajunge să vorbim de acolo, unde am întâlnit o doamnă care era femeie de serviciu şi care ne-a facilitat să ajungem acolo. În 1998 când era preşedinte Emil Constantinescu am dat un interviu şi am spus că „Emil Constantinescu uzurpează meritele femeii de serviciu pentru că nu el ne-a deschis efectiv balconul”. Cert este că pe la orele 18, balconul era deschis şi începusem să ne adresăm mulţimii de acolo.
Nu ştiu dacă şi scena balconului a intrat în planurile de infiltrare ale Pieţii Universităţii, căci cred că a existat o asfel de organire a serviciilor, dar pot să spun că au apărut imediat mijloace tehnice de amplificare (staţie, microfoane, boxe) aparatură pe care simpli demonstranţi nu le puteau deţine, sau nu le-ar fi pus chiar benevol la dispoziţie. Sincer să fiu, când am văzut balconul nu m-am gândit nici un moment că ne trebuie microfon staţie sau boxe, ci doar că se poate vorbi de acolo mulţimii. Nu ştiu cert cine ne-a facilitat dintre cei care puteau aproba folosirea balconului, dar vă pot spune sigur că după ora 18 în data de 24 aprilie acesta a fost deschis şi am intrat în el eu alături de doi colegi din Alianţa Poporului, Marian Munteanu şi încă un student, prieten de-al lui, noi cinci am fost primi aşa cum arată şi imaginile prezentate în presă la acea vreme, imagini pe care mulţi le-ar vrea dispărute. Ulterior au început să apară boxele, carele de reportaj, oamenii care filmau, etc.

Cum vedeţi poziţionarea clasei politice actuale şi din trecut faţă de evenimentele din 13-15 iunie 1990.
T.D.M.: Am să dau două exemple în privinţa asta – avem un Tăriceanu care se situează de partea Frontului Salvării Naţionale (actualul PSD, vechiul PCR) după 25 de ani, care în 28 ianurie 1990 alături de Radu Câmpeanu şi de Dinu Patriciu au fost la negociere în sediul Guvernului cu Ion Iliescu, Câmpeanu a plecat şi l-a lăsat pe Coposu singur, dar cei doi „lupi tineri” din PNL au rămas în sediul Guvernului şi l-au trădat pe Corneliu Coposu – vedem acum, după 25 de ani de partea cui este. E un popor şocat. Un liberal de partea PSD-ului.
Un alt exemplu, un Cristian Diaconescu, care, sigur, n-are nici o legătură cu evenimentele de atunci, dar apare în PDSR (PSD), ajunge Ministrul Justiţiei, iar în mandatul căruia s-a întrerupt prescrierea crimelor la 15 ani, aşa era legea în 2004, trebuiau să se prescrie toate crimele din perioada respectivă, am reuşit să oprim prescrierea, să le facem imprescriptibile, iar după 5 ani, în 2009, găsindu-l la Ministerul de Externe, acolo unde se aflau documentele cerute de CEDO de la Parchet pentru a mi le pune la dispoziţie, Parchetul le-a trimis la MAE, iar acolo agentul guvernamental le-a reţinut vreo 6 luni de zile, ţinându-le ascuse, dar spunând că ele sunt trimise deja la CEDO. În momentul în care am obţinut o adresă oficială din parte CEDO în care mi se confirmă că nici un document din cadrul dosarelor evenimentelor Revoluţiei şi mineriadelor din 1990, constituite pe plângerea Asociaţiei 21 Decembrie, nu a ajuns la ei, am avut o întrevedere chiar în biroul domnului ministru Cristian Diaconescu cu agentul guvernamental Răzvan Horaţiu Radu, care iniţial a negat că documentele se mai află în posesia lui, minţindu-şi practic superiorul, a fost nevoit să admită că nu le expediase, iar în acel moment domnul Cristian Diaconescu, ministru de externe reprezentând PSD-ul, şi un guvern de stânga, a hotărât ca „acele documente să fie trimise de îndată la CEDO, fără nici o altă discuţie”. Peste vreo 10 zile am avut surpriza să se deschidă uşa sediului nostru şi să ne fie remise de către CEDO 9 cutii de documente cu peste 40.000 de file, fiind pentru prima dată după 70 de ani când s-a eliberat un dosar aflat în cercetare. Am reuşit oprirea prescrierii din 1945 şi până în zilele noastre referitor la crimele comunismului, asfel că nu ar mai fi fost posibilă cercetarea unora ca Vişinescu pentru crimele făcute în închisorile comuniste.

T.G.: Mişcările de protest din 1990 au pornit pe baza unor principii şi idealuri democratice pentru adoptarea unor măsuri care să disloce România de trecut ei comunist. 
În ce măsură puteţi să-mi spuneţi dacă acestea au fost implementate în cei 24 de ani trecuţi de atunci ?
T.D.M.: Nu prea multe. În primul rând Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara a fost pus în aplicare doar în mod natural, pentru cei care au dispărut fizic cu timpul, dintre noi, şi care fuseseră implicaţi în structurile puterii comuniste, dar legal, din păcate, niciodată. 
Uite, de exemplu atunci când s-a votat imprescriptibilitatea s-a votat şi legea lustraţiei, deci eu am determinat prin două proteste ale grevei foamei şi am cerut şi votarea legii lustraţiei, iar legea lustraţiei a fost votată în ultimii 4 ani de 2 ori de către membrii Parlamentului României. Din păcate a fost atacată la Curtea Constituţională şi aceasta a declarat că anumite paragrafe sunt anti-constituţionale. Ea ar putea fi votată şi acum, dar ce majoritate parlamentară ar trebui să fie formată ca să se poată vota a treia oară şi bine. Ultimadată a fost respinsă de Curte pe un paragraf unde procurorii erau lustraţi, foarte mulţi judecători de la CSJ, din acest moment, sunt foşti procurori, aceştia au contestat legea la Curtea Constituţională iar aceasta a spus că este nelegală pentru că nu trebuiau lustraţi toţi procurorii, ci doar o anumită categorie şi anume acei procurori care au fost implicaţi în acte de poliţie politică în perioada comunistă. Dar nu a fost vina mea de cum s-a votat această lege, a fost o ambiţie a unor parlamentari din UDMR şi PDL, lucru care ne-a costat timp, şi acestă lege în loc să fie pusă în aplicare de mai bine de doi ani încă stă în suspensie. Pot spune că a fost o ambiţie a unui reprezenatant al UDMR-ului din comisia juridică care o viza chiar pe doamna Monica Macovei care fusese procuror încă din perioda comunistă, eu am participat la discuţie şi din păcate aşa s-a întâmplat, în aceeaşi situaţie mai fiind şi doamna Norica Nicolai şi doamna Renate Weber, dar cea vizată era în principal doamna Monica Macovei de lustrare.
În comparaţie cu Ucraina, astăzi România este departe de Ucraina, suntem în structurile NATO, suntem ţară componentă a UE, aparţinem, hai să spunem „lumii civilizate”. 
Ucraina are 25 de ani în urma noastră. Republica Moldova este un picuţ mai avansată, vor semna Tratatul cu UE, i-am mai ajutat şi s-au descurcat până acum. Va spune lumea că dictatură n-a prea mai fost în Ucraina în perioada asta… N-a prea fost, dar Lenin a picat abia în primăvara asta, faţă de 1989 când s-a întâmplat în România. Sunt convins că acest curent democratic nu se va opri la graniţele Rusiei, sunt convins că va avansa. Acum să ne înţelegem, România a avut parte de 45 de ani de comunism, când a căzut încă existau generaţii care nu se născuseră în comunism şi care ne puteau spune cum era înainte, putând avea nişte mărturii comparative, dar Rusia avea în 1989 peste 70 de ani de ani de dictatură comunistă, şi nu mai exista nici o generaţie veche care să spună despre cum era înainte de instaurarea comunismului, dar mentalităţile schimbate în aceşti ani de teroare şi manipulare se vor schimba, dar tot într-un timp îndelungat, şi-n plus în spaţiul ex-sovietic nu a căzut nici un fel de comunism în 1989, Gorbaciov dorea doar să reformeze URSS-ul, nicidecum să-l schimbe fundamental iar peste un pic timp se va sărbătorii 100 de ani de la instaurarea totalitarismului din Rusia. Mentalităţile se schimbă greu, nici mie nu-mi vine să cred că au trecut 25 de ani, parcă ieri era 21 decembrie 1989, din păcate eu nu i-am trăit aceşti ani, şi marea majoritate a celor din generaţia mea, cu regret o spun, nu ştim când au trecut, nu înţelegem ce s-a întâmplat. Când Silviu Brucan, comunistul acesta, a argumentat ipoteza celor 20 de ani de schimbare a României s-a referit de fapt la faptul că de 20 de ani era nevoie pentru prescrierea crimelor generate de această diversiune avută loc în 22 Decembrie 1989, ideea era că „timp de 20 de ani sunteţi nişte tâmpiţi, nu trebuie să ne vedeţi, nu trebuie să ştiţi ce s-a întâmplat în 1989”, lucru care nu s-a întâmplat, eu le-am oprit prescrierea şi n-am aşteptat cei 20 de ani. În dosarul Revoluţiei l-am dus pe Brucan la Parchet şi are declaraţie dată în privinţa asta. Asta era motivul pentru care Brucan ne dorea „proşti” pentru 20 de ani, ca acele crime să ajungă la prescripţie. În cei 25 de ani lumea a fost din ce în ce mai dezamăgită de politică, dacă în 1990 au fost peste 85% dintre români la vot şi Ion Iliescu a fost votat de 85% dintre aceştia, la ultimele alegeri, europarlamentare, PSD-ul a obţinut 37% dintr-o prezenţă la vot de puţin peste 30%, deci despre ce vorbim aici…

T.G.: Cum vi se pare deschiderea/acţiunile justiţiei româneşti în raport de „atunci” şi „acum” faţă de aceste evenimente ?
T.D.M.:  Până în 2004 procesul juridic a fost ştangulat complet, tot ce însemna liberul arbitru şi decizional al judecătorilor a fost strangulat complet, 100% apreciez, nu putem vorbi de comandă politică ci mai degrabă de o subjugare a justiştiţiei faţă de politic, poate că erau liberi să judece cauze civile (divorţuri, partaje, moşteniri, mici găinării), dar lucrurile cu adevărat serioase pentru aflarea adevărului în chestiuni care aveau şi o componentă politică au fost în totalitate ocolite. După 2005 a începu să se întâmple câteceva, drept dovadă că s-au adunat aceste probe în 2005, 2006 şi până la jumătatea lui 2007, dar Curtea Constituţională încă era „a lor”, pe atunci Iliescu avea 8 din cei 9 judecători numiţi, şi ţin minte că au dat o lege prin care spuneau că dosarele în care sunt cercetaţi militari şi civili nu mai sunt cercetate de către secţia parchetelor militare, ele trebuind trimise la parchetul civil, ceea ce a dus la distrugerea multor dosare, la ruperea legăturilor de cercetare, civilii nu au făcut nimic iar după 5-6 ani a venit o altă lege care a spus că acele dosare pot fi din nou cercetare de către parchetele civile, ori joaca asta cu declinarea de responsabilităţi a dus la frânarea cercetărilor în dosarele respective. Sper că va veni o zi în care toţi aceşti oameni care au favorizat crima din decembrie 1989 vor fi pedepsiţi, şi nu-s puţini, indiferent că sunt judecători, procurori sau politicieni.

T.G.: Decizia CEDO din 13 noiembrie 2012 consideraţi că a făcut lumină în cazul evenimentelor din “13-15 iunie” ?
T.D.M.: Cu certitudine a deschis calea tututror victimelor de a se adresa Curţii Europene. Deci acel caz Mocanu care a fost judecta şi s-au acordat daune morale de 30.000 euro pentru o femeie care a rămas cu doi copii mici, soţul ei a fost ucis în data de 13 iunie 1990, prin împuşcare, a deschis astfel calea tuturor victimelor din acele zile. Oricare victimă are succesul asigurat la CEDO, doar să depună cerere. 
Acelaşi lucru l-am făcut în „dosarul Revoluţiei” cu un an înainte şi văd că anul trecut şi anul acesta, mai ales după ce s-a câştigat un proces şi pe un lot de la Timişoara, şi cei din Bucureşti, după 23-24 de ani, în special urmaşii victimelor au ales să se adreseze Curţii Europene şi deja sunt câteva sute de dosare trimise de către avocaţi în ultimul an. Obligaţie de condamnare a criminalilor este a statului român, CEDO oferind doar decizii de identificare a vinei şi de plată a unor desbăgubiri faţă de victime şi urmaşii lor. De aceea spun că această monitorizare făcută de către Comisia de miniştri, încă nu-i înţeleg eficienţa, Parchetul este sub monitorizare de 2 ani şi încă nu se întâmplă nimic, ceea ce nu înţeleg este faptul că mecanismul MCV-ului nu are şi aceste dosare care sunt cele mai vechi (dosarul Revoluţiei şi cel al Mineriadei din 13-15 iunie), cele mai grave pentru că împlică victime omeneşti. Eu am avut nişte discuţii cu reprezentanţi de la Strasbourg care veniseră să culeagă date pentru MCV, şi care nu înţelegeau că criminalitatea organizată, corupţia existentă în România s-a ridicat şi s-a construit pe crimele din Decembrie 1989. Pentru a-şi acoperii crimele din Decembrie 1989, Ion Iliescu avea nevoie de cât mai mulţi complici, şi i-a lăsat să fure, să se ajungă în acel punct în care omul gândindu-se la ziua de mâine să nu mai aibă interes pentru aflarea adevărului a unor evenimente neclare din trecut, iar când nu are ce pune pe masa copiilor un om va condamna mai degrabă o hoţie a unui ministru sau funcţionar de stat care l-a afectat direct. Faptul că fabrica a fost vândută şi şi-a pierdut locul de muncă l-a afectat mai direct decât faptul că au murit 1.200 de oameni pentru a-i asigura libertatea, şi astfel a uitat deja de necesitatea sufletească firească de a stabili adevărul, inlocuită fiind de necesitatea stomacului şi a grijei zilei de mâine. Aici este marea drama, pentru că aici i-a adus pe oameni. Iar occidentalii încă nu înţeleg că pe bazele crimei din Decembrie 1989 s-a dezvoltat tot ceea ce înseamnă marea corupţie din România, despre care tot urlă ei, dar în cazul căreia nu se înţelege să se înceapă cu începutul. N-ai cum să-i elimini pentru că se ţin lanţ, au furat, au pus mâna pe o mare parte a presei, prin intermediul ei manipulează o bună parte a opiniei publice. Şi spun „revoluţionarii falşi”, nimeni nu pomeneşte de „revoluţionarii criminali” – criminalii au certificat de revoluţionar, nu-i văd pe ăia, care au ucis şi au nenorocit familii întregi, îi văd pe alţi aşa-zici revoluţionari cărora tot revoluţionarii criminali le-au dat certificate false tocmai pentru a-şi acoperi nelegiuirile, corupţia, crima, acum cei care au ajus revoluţionri printr-un fals şi cei care au tras se apără reciproc şi atunci, revoluţionarii cinstiţi unde sunt (?!?!?). Dacă spui „uite criminalul”, apare altcineva care-ţi sare-n cap şi spune „A, din cauza ta mi-au tăiat banii”. Este incredibil, nici unul nici altul neavând nici o legătură cu 21 decembrie 1989, Nici Iliescu şi nici Roman n-au fost în 21 decembrie şi la fel şi falşii aduşi de acasă pentru a îngroşa rândurile cu „oameni de bine”. Eu văd revoluţionari, cu primele numere de diplome, printre cei care au fost criminali în Decembrie 1989, dintre cei care au ordonat să se tragă în oameni, au fost capii diversiunii. Care este prioritate să-i elimini – revoluţioraul acela fals are 2.000 lei pensie, iar revoluţionarul crimina are 10.000-15.000 lei pensie, depinde de ce funcţie a avut, cum să nu aibă o pensie mare un general de armată, de poliţie, un activist de partid sau un preşedinte de ţară. Uite unde este devalizarea României, prin acordarea unor drepturi către nişte oameni care de fapt ar fi trebuit să stea în puşcărie.

T.G.: Care credeţi că a fost cauza diferenţelor de opinie dintre justiţia românească şi curtea europeană ?
T.D.M.: Diferenţa de opinie a fost de 180 de grade. Justiţia română a exportat minciuna înclusiv la CEDO. Eu i-am întrebat „de ce n-aţi trimis documentele solicitate către CEDO” ei îmi spun „am trimis tot”, merg la CEDO şi întreb „aţi primit vreun document de la Ministerulde Justiţie român, uitaţi declaraţiile înalţilor demnitari români cum că s-au trimis” şi mi se spune „n-am primit nici măcar o filă a vreunui document”, le-am cerut scris de la CEDO că nu au primit documentele respective ca să pot rezolva problema în România. A fost o perioadă în care nici cei de la CEDO nu ştia ce să creadă în privinţa asta, mai ales că atunci când reprezentatntul Curţii Europene venea în România era mai întâi prelucrat de către secţia română care îl manipula cu privire la intenţiile Asociaţiei noastre în privinţa acestor dosare. Europenii sunt eleganţi, ei folosesc cuvinte frumose, nu acceptă jignirea, îi înţeleg şi sunt întru-totul de acord cu ei, dar nu se poate discuta aşa cu nişte criminali. Criminalului trebuie să-i spui criminal dacă-i criminal. Adică tu-mi recunoşti mie crima, îmi recunoşti că Iliescu a dat ordin armatei să tragă în demonstranţi, îmi recunoşti victima, Mocanu, condamni statul român la o despăgubire morală pentru că i-a fost ucis soţul, dar nu-i spui lui Iliescu criminal ci „fostul preşedinte al României”. CEDO a constatat că avem probele veridice, fundamentate – avem ordinul, avem glonţul şi avem victima – şi a spus statului român „condamnaţi-vă criminalii” iar justiţia română bate pasul pe loc.

T.G.: Consideraţi că, în acest moment, generaţiile tinere cunosc foarte puţine lucruri despre istoria recentă a României democratice, sau că nu dau aşa de mare importanţă acestor subiecte?
T.D.M.: Noua generaţia a crescut în democraţie, şi din păcate ei nu prea ştiu istoria actuală a României pentru că nici părinţii lor nu ştiu ce să le spună, aici este marea dramă pentru că pe lângă justiţie au ştrangulat şi învăţământul, un alt mijloc prin care puteau fi informaţi oamenii. Ei au pus frână şi popilor ca să nu vorbească în biserici, deşi Biserica trebuia să aibă un rol destul de important în informare, pentru că din biserici s-a tras, în biserici s-a tras, s-au distrus bunuri bisericeşti, a fost audiat fostul Patriarh Teoctist, deci Biserica trebuia să aibă un rol fundamental în aflarea adevărului, din păcate tace, şi toată complicitatea cestor structuri este formidabilă. Să ai decizia CEDO care spune „crimă”, care spune „cutare e implicat” care spune „oamenii aceştia au probe şi vă condamnăm pe voi, Guvern, pentru că nu le faceţi dreptate”, şi tu în România să nu fi capabil să faci ordine pentru câteva zile, încă o dată o spun.
Dacă deschizi site-urile şi vezi măcel a fost ieri împotriva celor, şi tineri şi în vârstă, care-l percep pe Ion Iliescu drept vinovatul numărul 1 ai să înţelegi cât interes există pentru aceste dosare. Orice emisiune de acest tip face rating. Din păcate viaţa grea de zi cu zi, a oamenilor i-a adus în aşa hal încât nu-şi mai permit luxul de a se ocupa de aşa ceva, de aflarea adevărului. Sunt convins că doresc să afle adevărul. Mulţi dintre copii sunt derutaţi pentru că află una prin mijloacele de informare, că este televiziune sau internet, iar acasă părinţii le spun cu totul altceva. El poate că nu ştie că părintele său a fost turnător la Securitate sau la Partid, el este un om curat până la urmă. Şi cu toate astea până ce nu se va oficializa, şi nu se va impune să se scrie istoria recentă a României, aşa cum a fost ea, cu bune şi cu rele în manuale, ei nu vor afla. Internetul îi captează foarte tare, de citit se citeşte puţin, şi pe sărite, nu-i suficient să citeşti doar o carte pentru aflarea adevărului, …greu…

T.G.: Ce soluţie vedeţi pentru o popularizare mai mare în rândul tinerilor a acestor evenimente definitorii pentru România post-revoluţionară ?
T.D.M.: Cea mai mare popularizare este finalizarea unui dosar. Toată lumea este captată să vadă rezultatul, să afle ce s-a întâmplat, se crează un interes major. Condamnările finale ale vinovaţilor ar crea un interes major al oamenilor pentru a afla ce s-a întâmplat. În rest se vorbeşte, presa scrie atâta timp cât are interes în unele locuri, nu acuz ziariştii pentru că ei scriu, doar că de multe ori libertatea lor de gândire este îngrădită de libertatea economică, şi mă bucură indiferent de cum scriu, pentru că denotă interes jurnalistic despre subiect.

T.G.: Cine sunteţi dumneavoastră domnule Teodor Doru Mărieş ?
T.D.M.: Nu cred că e nevoie să-mi etalez meritele, ar fi o lăudăroşenie din partea mea şi nu mă caracterizează. Oricând se poate da o căutare pe internet şi se poate citi orice despre mine, şi bune şi false (râde). 
Pentru mine important este să-mi ating ţelul, acela de a afla adevărul, un adevăr care mă roade de 25 de ani şi pe care-l doresc complet prin condamnarea criminalilor.
Atât.

 

 

http://eurojust.ro/mineriada-din-13-15-iunie-1990-este-indisolubil-legata-de-aflarea-adevarului-revolutiei-romane-teodor-doru-maries/

 

Niciun comentariu

Comments RSS

Scrie un comentariu