Asociaţia 21 DECEMBRIE 1989

Asociaţia “21 Decembrie” a mai primit încă 10 dosare privind Revoluţia Română. Multe din acestea sunt, în opinia preşedintelui acesteia, Doru Mărieş, “probe privind crimele din timpul revoluţiei”. Mărieş se află în greva foamei de 20 de zile.

El protestează astfel faţă de “tergiversarea finalizării predării integrale a documentelor din dosarele Revoluţiei şi Mineriadei din 13 – 15 iunie 1990, precum şi faţă de neîndeplinirea dezideratelor societăţii româneşti cerute încă din zilele Revoluţiei ca prioritate naţională”. Este a doua ora când Mărieş se află în greva foamei.

Mărieş acuză Ministerul de Interne că a favorizat criminalii din decembrie ‘89

Doru Mărieş a subliniat că dosarele primite sugerează falsificarea jurnalelor de luptă ale unor unităţi militare. El dat ca exemplu jurnalul de luptă al Diviziei 70 de Aviaţie, în care se vorbeşte  la data de 18 decembrie despre “clanul Ceauşescu”, “regim totalitar” şi “înlăturarea dictaturii lui Ceauşescu“. Acesta arată, susţin membri Asociaţiei “21 Decembrie”, că acesta, ca şi alte documente de acest fel, au fost rescrise ulterior.

“Cred că falsificarea unor documente oficiale, cum sunt jurnalele de luptă, se pedepseşte, conform legii”, a spus, liderul Asociaţiei.

Doru Mărieş a prezentat şi o copie după un document, aflat într-unul din dosarele revoluţiei remise asociaţiei, semnat de un fost ofiţer de securitate, fugit în Germania în 1984, care relata despre implicarea lui Ion Iliescu, în calitate de ministru al tineretului, în reprimarea studenţilor care în 1968 au ieşit în stradă pentru a-şi colinda profesorii.

Potrivit fostului ofiţer de securitate, Iliescu i-ar fi numit la acel moment pe respectivii studenţi “huligani, legionari” şi i-ar fi ‘”lovit cu bâta” pe aceia dintre cei prinşi în urma denunţului unuia dintre colegi.

În context, seniorii “Ligii Studenţilor” şi conducerea Asociaţiei “21 Decembrie” au făcut apel la toţi foştii studenţi implicaţi în evenimentele din 1968 să contribuie la o documentare mai vastă asupra acestui subiect, despre care Mărieş susţine că “şi dacă n-ar avea aparent legătură cu revoluţia, arată că Ion Iliescu a slujit regimul comunist şi, implicit pe Ceauşescu“.

De asemenea, Mărieş a anunţat că mâine va avea loc o întrevedere cu o delegaţie a ambasadei Belgiei, pentru a discuta despre “cazul Daniel Huwe”,  jurnalistul belgian mort în timpul evenimentelor petrecute în faţa clădirii fostului Stat Major General, din zona Răzoare.

Reamintim că preşedintele Asociaţiei “21 Decembrie” a mai fost în greva foamei între august şi octombrie 2009, dar asociaţia nu a primit toate documentele solicitate. Din acest motiv, Doru Mărieş a intrat din nou în greva foamei pe 12 ianuarie, la ora 00.00.

Cand afli cate servicii speciale are Romania, te crucesti si iti vine sa spui ca te-ai inselat cand ai crezut ca traiesti in cea mai saraca tara din Europa.
Nu, dupa cantitatea serviciilor speciale, Romania este cel mai bogat si mai influent stat din lume. Datorita acestei stari de fapt, el trebuie sa fie aparat pe masura si sa aiba in slujba o multime de servicii speciale care sa adune informatii din intreaga lume. In realitate, Romania detine totusi un record european – este tara in care exista sapte servicii de informatii si contrainformatii majore.

SRI are de sase ori mai multi ofiteri la un milion de locuitori decat serviciul omolog american, FBI, si de cinci ori mai mult decat colegii britanici de la MI5. La 20 de ani de la caderea lui Ceausescu si a regimului sau totalitar bazat pe Securitate, Romania are mai multi ofiteri de informatii pe cap de locuitor decat in perioada comunista.

Statistica cifrelor reci infioara mai mult decat orice – 21 de milioane de romani sunt supravegheati si ascultati mai mult decat 90 de milioane de nemti sau 300 de milioane de americani. Aceste date socante le-au atras atentia si jurnalistilor din occident. Italienii au scris recent si ei despre acest paradox made in Romania.

Ce ar mai putea fi spus sau comentat? Realitatea cea mai dureroasa este ca aceste cifre confirma vorbele pe care le auzim la fiecare colt de strada: “Romania este la mana securistilor, este o tara in care fostii securisti au preluat puterea, au facut avere, iar acum s-au infiltrat pana la varfurile celor mai importante institutii ale statului, de unde isi apara interesele, continua sa faca avere si sa fure si isi protejeaza si acolitii”.

De altfel, cum ai putea sa contrazici aceasta credinta atat de adanc inradacinata in sufletul poporului? Ca o intarire a certitudinilor populare a venit si masura Guvernului Boc de a suplimenta, in 2010, anul varfului de criza, fondurile pentru serviciile secrete, in timp ce alte bugete au fost taiate si reduse fara mila.

Apetitul tuturor fortelor politice care s-au perindat la putere din ‘90 incoace pentru intarirea si dezvoltarea serviciilor speciale secrete tradeaza unul si acelasi lucru: fostii securisti abia dupa ‘89 au pus mana pe putere, iar din acel moment nu au facut decat sa isi acopere trecutul, interesele economice si sa isi dezvolte o adevarata retea prin intermediul careia toate informatiile sa nu ajunga decat in mana lor.

Astfel si-au asigurat trecutul, prezentul si viitorul. Dovezile pentru sustinerea acestei ipoteze sunt chiar cifrele prezentate mai sus si bugetul institutiilor lor, de la an la an tot mai mare.

O inclinatie periculoasa catre palavrageala si barfa

Dezvoltarea tot mai puternica a serviciilor secrete nu exprima insa doar continuitatea fostilor securisti din perioada comunista in regimul democratic de dupa ‘90. Numarul tot mai mare al ofiterilor serviciilor speciale, al colaboratorilor acestora, ca de altfel si numarul imens al “turnatorilor” din perioada Securitatii exprima inclinatia aproape bolnavicioasa a romanilor catre palavrageala si barfa si atentia exagerata pe care doar noi putem sa o acordam “vecinului”, oricare ar fi acesta.

Doar intr-o tara in care populatia are o oarecare placere in a se “turna” reciproc si a se urmari unii pe altii pentru ca apoi sa santajeze intre ei cu informatii compromitatoare, Securitatea si mai apoi serviciile secrete puteau sa aiba un asemenea succes.

Natura umana are indiferent de natie incrustat in fondul genetic tentatia si dorinta de a spiona, insa romanii au demonstrat ca pot face din aceasta inclinatie o obsesie si o adevarata industrie, urcand spionajul la rang de sport national pentru supravietuire.

Cat de mult ne-a pervertit aceasta boala – vedem de fiecare data cand privim catre politicienii sau afaceristii de “succes” de dupa ‘90. Cat ne costa pe noi, cei care nu practicam acest sport – simtim cu totii in fiecare zi.

http://www.ziare.com/actual/opinii/01-30-2010/patria-informatorilor-si-a-securistilor-991477

Academia Română şi-a exprimat punctul de vedere în legatură cu acest proiect de exploatare minieră de la Roşia Montană dorind să prevină o eroare cu efecte negative asupra comunităţii, mediului înconjurător şi vestigiilor arheologice din zonă şi să semnaleze consecinţele riscante pentru Statul Român.

O analiză obiectivă demonstrează că proiectul nu reprezintă o lucrare de interes public şi prin urmare nu justifică efectele colaterale negative şi riscurile implicate în proiect.

Argumentele pe care se bazează poziţia Academiei Române sunt următoarele:

1. Exploatarea proiectată pentru o perioadă de 17-20 ani nu reprezintă o soluţie de dezvoltare durabilă şi nu rezolvă problemele sociale şi economice ale zonei, care se vor agrava după încheierea lucrărilor. Numărul locurilor de muncă în perioada operaţională a exploatării, estimat la mai puţin de 500, nu rezolvă nevoile locale. Nu este clar câte din aceste locuri de muncă pot fi ocupate de localnici şi câte de persoane aduse din exterior. Zona are nevoie de soluţii economice pe termen lung, bazate pe resurse regenerabile, preconizate tot mai intens de Uniunea Europeană.

2. Distrugerea comunităţii Roşia Montană, veche de peste 2000 ani, prin strămutarea populaţiei, demolarea unor clădiri (inclusiv monumente istorice), biserici şi mutarea unor cimitire este inacceptabilă şi aminteşte de o perioadă pe care am considerat-o încheiată.

3. Beneficiile economice ale Statului Român, rezultate din redevenţele de 2 % asupra exploatării şi diverse impozite, sunt nesemnificative în raport cu consecinţele proiectului.
În lume (mai ales în Orientul Mijlociu şi Asia Centrală) în loc de concesionare se practică aşa numitul “production sharing agreement” (acord de împărţire a producţiei). Potrivit acestui tip de relaţii între un stat şi o companie de extracţie a unor resurse minerale (de obicei petrol), după ce compania îşi acoperă costurile de capital şi operaţionale, producţia este împărţită între stat şi companie, de obicei 80% pentru statul respectiv şi 20% pentru companie. Doar o asemenea relaţie în cazul exploatării miniere de la Roşia Montană ar fi atractivă din punct de vedere economic pentru Statul Român.

4. Anticipata strămutare şi reamplasare forţată a unei părţi a populaţiei care refuză să-şi vândă proprietăţile riscă să antreneze Statul Român în situaţii juridice dificile în faţa organismelor internaţionale (europene, CEDO) cu consecinţe greu de evaluat în prezent. În asemenea situaţie răspunde Statul Român şi nu compania. Acest aspect trebuie analizat cu toata seriozitatea de autorităţile competente.

5. Exploatarea la suprafaţă, în patru cariere deschise şi crearea unui bazin de acumulare a rezidiilor în spatele unui baraj de 180 metri înălţime, închizând valea Corna, ar produce o mutilare gravă a peisajului. Actuala exploatare de cupru în cariera deschisă de la Roşia Poieni, ca şi alte exploatări miniere în carieră deschisă din ţara, ilustrează clar consecinţele unor asemenea lucrări asupra mediului înconjurător.

6. Barajul preconizat, construit din rocă sterilă, nu prezintă garanţii în situaţii extreme, după cum demonstrează experienţa mai multor ţări în care s-au produs accidente grave în diverse exploatări miniere. Prezenţa unui asemenea bazin de acumulare şi baraj în vecinătatea imediată a oraşului Abrud reprezintă un mare risc şi nu există nicio garanţie că un accident nu se poate produce, iar pedepsirea ulterioară a vinovaţilor nu ar mai servi la nimic.

7. Exploatarea preconizată periclitează grav zona arheologică Alburnus Maior, unică în lume şi de mare valoare istorică şi culturală. Distrugerea – chiar numai parţială – a vechilor galerii romane este total inacceptabilă într-o ţară care îşi respectă trecutul istoric şi originile.

8. Folosirea cianurii de sodiu în procesul tehnologic şi depozitarea în bazin deschis a rezidiilor, conţinând resturi de cianură, produşi de “neutralizare” a cianurii (de asemenea potenţial toxici) şi mai ales metale grele, creează motive serioase de îngrijorare. Chiar dacă “neutralizarea cianurii” promisă de proiect s-ar realiza într-un grad avansat, toxicitatea rezidiilor rămâne o sursa de grave riscuri.

9. Nu există garanţia ca la terminarea lucrărilor şi închiderea exploatării, firma investitoare va putea asigura costurile de refacere a mediului. Experienţa altor ţări (de exemplu SUA) arată că asemenea costuri sunt uriaşe şi nu sunt acoperite de garanţiile financiare depuse de firmele în cauză. Tendinţa mondială actuală este de a preveni degradarea mediului şi nu de a-l reface ulterior.

10. Proiectul încalcă o serie de convenţii şi alte elemente ale legislaţiei europene, semnalate anterior. În situaţii similare, alte ţări au procedat cu mai multă prudenţă şi au evitat să accepte riscurile implicate în proiecte asemănătoare. Cunoaştem documente care afirmă că “în Germania un asemenea proiect este de neconceput”, iar Bulgaria şi Armenia nu au aprobat proiecte de acelaşi tip.

11. Nu pot fi trecute cu vederea unele decizii recente ale justiţiei în legătură cu acest proiect. Declararea prematură a localităţii Roşia Montană ca “zonă industrială” împiedicând astfel alte activităţi economice potenţiale (de exemplu turism rural şi cultural) a fost socotită drept încălcare a legislaţiei.

12. Academia Româna consideră că nu pot fi ignorate numeroasele proteste individuale şi colective ale societăţii civile, ale unor instituţii ştiinţifice, religioase (inclusiv Biserica Ortodoxa Română), culturale din ţară şi străinătate, ale unor personalităţi şi oameni de ştiinţa şi cultură. Nu se poate trece cu vederea rezistenţa şi nemulţumirile unei părţi din populaţia locală afectată de proiect, care riscă să-şi piardă proprietăţile şi să părăsească locurile unde au trăit o viaţă întreagă, ei şi strămoşii lor.
Academia Română cere din nou autorităţilor Statului Român să analizeze cu multă atenţie proiectul, sub toate aspectele sale, antrenând specialişti dezinteresaţi şi oneşti din ţară şi străinătate, inclusiv din organismele europene, înainte de a da cale liberă acestui proiect atât de controversat şi – după părerea noastră – extrem de periculos. Academia Română încearcă astfel să prevină un dezastru ecologic şi cultural, cu multiple consecinţe inacceptabile.

03 .11.2009

COMUNICAT

Duminică, 31.01.2010, ora 13.00, Conferinţă de Presă la sediul Asociaţiei 21 Decembrie 1989 din strada Batistei nr. 24A.

Subiectele Conferinţei :

1. GREVA FOAMEI – ziua 20

2.  Încă 10 dosare din Dosarul Revoluţiei – 21 Decembrie vor fi prezentate presei.

3. Metoda bâtei îl caracterizează pe Ion Iliescu încă din tinereţe!

4. În ianuarie 1990 armata română forma comitet de partid, dosarul acestuia fiind cu caracter secret permanent.

5. Mihaela Rădulescu a refuzat să meargă la Parchet pentru a elucida „misterul” uciderii tinerilor în C.C.

Departamentul de Presă
Asociaţia 21 Decembrie 1989

Câteva pagini selectate din Ordinele de Zi al unor unităţi militare:

Ziua în care s-a strigat: „Moarte intelectualilor!”

Vlad Odobescu Andrei Udişteanu Joi, 28 Ianuarie 2010

Astăzi se împlinesc 20 de ani de la primele ciocniri violente dintre susţinătorii partidelor istorice şi „oamenii muncii” chemaţi în ajutorul FSN, în Piaţa Victoriei.

Pe 28 şi 29 ianuarie 1990, Televiziunea Română Liberă le spunea cetăţenilor că e „prea ceaţă” ca să difuzeze imagini de pe străzile Capitalei. Se adunase într-adevăr ceaţă peste Bucureşti, însă una simbolică: prin desişul ei, „oamenii muncii” strânşi la ordinul Frontului Salvării Naţionale (FSN) – structura înfiinţată ca mişcare revoluţionară şi condusă de Ion Iliescu – îi împingeau deoparte pe susţinătorii opoziţiei, într-o tăcută demonstraţie de forţă.

Era nevoie doar de o scânteie şi sângele ar fi început să curgă. „FSN-ul şi-a adus masele de manevră, au făcut o contrade monstraţie. Foarte periculos ca procedeu…”, îşi aminteşte istoricul Stelian Tănase. Atunci s-a strigat pentru prima dată „Moarte intelectualilor!”.

În Palatul Victoria, reprezentanţii noii puteri încercau, la rândul lor, să împingă cât mai departe o opoziţie firavă. Liderii partidelor istorice, reînfiinţate după Re voluţie, cereau FSN-ului să re nunţe la mo nopolul asupra puterii, în condiţiile în care formaţiunea-mamut îşi anunţase, cu cinci zile în urmă, participarea la alegeri. După spusele ţărănistului Liviu Petrina – prezent la discuţii – curgea cu intimidări venite, direct sau nu, din partea „partenerilor de discuţie”. La un moment dat, un lider al FSN ar fi cerut chiar condamnarea la moarte a celor care doreau să ră stoarne noul regim, unul „legitimat de Revoluţie”.

În februarie, apele începeau să se despartă: avea să fie creat Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională (CPUN). În spatele negocierilor care au dus la apariţia lui se ducea însă „războiul rece” pentru putere, iar zvâcnirile forţelor politice aveau să se transforme în conflicte violente.

Coposu şi o tanchetă

Poate cea mai şocantă imagine a zilei de 29 a fost cea a lui Corneliu Coposu scos cu tancheta, de Petre Roman, din sediul PNŢCD, pen tru a nu fi agresat. După ce a fost transportat la TVR, Coposu susţinea în continuare că puterea exercitată de FSN nu era legitimă.

Azi, premierul de atunci al României, Petre Roman, exclamă: „Sigur că nu eram o putere legitimă! Legitimitatea putea veni numai prin alegeri”. La televizor, spune acesta, imaginea partidelor istorice din timpul negocierilor a fost dezastruoasă. „De o parte erau oamenii care se străduiau să facă ceva, şi de cealaltă ei”, adaugă Roman. Iar asta a contribu it la zdrobitoarea victorie din alegeri, cu 85%, a lui Iliescu, în luna mai a aceluiaşi an. În ianuarie, însă, jocurile nu erau încă făcute. Şi, în ciuda primelor scântei de violenţă din Bucureşti, nimeni nu bănuia că va urma masacrul de pe 13-15 iunie. O posibilă explicaţie a momentului „ianuarie ‘90” vine din partea lui Stelian Tănase: conducătorii noii Românii se temeau să se arunce în apele adânci ale democraţiei.

ANALIZĂ

Modelul sovietic ne-a ţinut în loc

Teama de a ieşi din vorba Moscovei – slăbită şi ezitantă la rându-i – era principala cauză a blocajului de la Bucureşti. Noii „stăpâni” ai României voiau să facă glasnost şi perestroika şi au creat un nou mamut politic pe ruinele PCR, arată istoricul Stelian Tănase.

„Nu spun că FSN-ul era un partid comunist, ci că structura, coloana vertebrală erau aceleaşi. Ele au trecut dincoace în întregime, fără niciun fel de transformare. FSN-ul îşi făcuse organizaţii inclusiv în fabrici.(…) Structurile s-au autoprotejat, au încercat să supravieţuiască şi au reuşit”, consideră Stelian Tănase.

E lesne de înţeles cum o astfel de construcţie a reuşit să facă faţă unui PNŢCD ai cărui lideri făcuseră puşcărie, fuseseră urmăriţi de Securitate şi ameninţaţi, ai cărui oameni se refugiaseră în toţi aceşti ani prin redacţii literare.

După confruntările – printr-o minune lipsite de vărsări de sânge – de la sfârşitul lui ianuarie 1990, România avea să intre în conservare. Abia odată cu destrămarea URSS, Bucureştiul şi-a dat seama că n-are încotro şi că trebuie să meargă spre Occident. Distanţele faţă de Ungaria şi Cehia deveniseră însă imposibil de recuperat.

DIN POLUL PUTERII

Petre Roman: „Greşeala cea mare a fost transformarea FSN în partid”

Din tabăra fostei puteri, primul premier al României eliberate de sub Ceauşescu, Petre Roman, a participat în acele zile la discuţiile dintre partidele istorice şi FSN. În acest timp, strada fierbea. Astăzi, fostul prim-ministru aruncă vina pe opoziţie pentru ten siunile create, odată cu chemarea, prin intermediul ziarului „Dreptatea”, la o manifestaţie.

Deşi recunoaşte că transformarea FSN în partid politic a fost eroarea primordială de la care s-a pornit pe drumul violenţelor anului 1990, Roman nu-l găseşte vinovat pentru riposta violentă a muncitorilor şi minerilor, aduşi să „apere democraţia”, pe Ion Iliescu. „Eu am atâtea să-i reproşez lui Iliescu, dar cred că atunci a avut un rol pozitiv, de a pune la bătaie toată ca pacitatea lui de a aduce lucrurile în normalitate. El era ferm convins că în alegeri va câştiga”, crede astăzi Petre Roman.

Patriciu şi Tăriceanu, „foarte porniţi”

Din stenograma întâlnirii din 28 ianuarie 1990, reiese că principala cerinţă a partidelor istorice, reprezentate de lideri cum era Corneliu Coposu, Sergiu Cunescu, Liviu Petrina sau pe atunci mai tinerii Călin Popescu-Tăriceanu şi Dinu Patriciu era de constituire a unui organism de conducere a ţării în care să-şi găsească loc toate forţele politice. Discuţie care a denaturat.

Roman susţine că la guvern mişunau zvonuri că li se pregăteşte o ieşire „în forţă”, că există inclusiv depozite cu cocktailuri Molotov. Lucrurile deveniseră din ce în ce mai tensionate în stradă, pe măsură ce şi discuţia din sediul guvernului părea să se aprindă.

Primul-ministru de atunci spune că reprezentanţii PNL, Tăriceanu şi Patriciu, l-au abordat pe 28, „foarte porniţi” să demisioneze. „Ei îşi amintesc treaba asta acum şi, desigur, cu toţii zâmbim. Mi s-a părut, pur şi simplu, caraghios”, comentează el. A doua zi, pe 29, sediul PNŢCD era asaltat de protestatari veniţi „spontan” de la IMGB. „Nu aveam noi capacitatea pe atunci de a organiza aşa ceva”, spune Roman. Corneliu Coposu a fost scos cu tancheta din sediul partidului, la in tervenţia lui Roman, care lansase şi afirmaţia „S-au demascat!”, de la balcon, fluturând o hârtie.

„Mă refeream exact la ziarul «Dreptatea». Mie mi s-a părut că era o acţiune premeditată mani festaţia partidelor. Bine, nu e o imagine prea frumoasă cea cu tancheta. Pare a unui om care fuge sub oprobiul public, dar trebuia să-l salvez”, spune acum Petre Roman. Coposu a cerut să fie dus la TVR, unde a încercat să-şi exprime „crezul politic”.

Din stradă se scandau deja sloganuri care au înfiorat întreaga Europă civilizată: „Moarte intelectualilor!”, „Noi muncim, nu gândim!”. Roman crede că acestea au fost „fabricate” de fosta Securitate. „Atunci am convenit cu Iliescu că aşa ceva nu se poate! Am zis: «Cum adică moarte intelectualilor? Îmi doresc mie moartea?»”, îşi aminteşte fostul premier.

Roman crede că, atunci, Coposu a în ţeles că „partida era pierdută”, calmând astfel situaţia, după transmisia în direct a discuţiilor, din care „lumea a înţeles că noi voiam linişte, iar ei discutau politic”. În ceea ce priveşte vina celor de la putere: „Greşeala cea mare este preluarea ideii de la Brucan de a transforma FSN-ul în partid”, arată Roman.

INTIMIDĂRI

Liviu Petrina: „Pe noi, practic, ne-au arestat după întâlnire”

La o primă vedere, noul regim de la Bucureşti părea deschis la dialog, putea fi „suspectat” chiar de tendinţe democratice: curgeau întâlnirile cu reprezentanţii opoziţiei, Ion Iliescu întreba de fiecare dată, politicos: „Ce doriţi?”. Dar, dincolo de uşi închise, atunci când camerele de televiziune erau oprite, curgea cu intimidări. Aşa rezultă, cel puţin, din rezumatul acelor zile de ianuarie întocmit de vicepreşedintele PNŢCD Liviu Petrina, la acea vreme secretar general al partidului.

În anii care au urmat, Petrina a câştigat la CEDO un proces cu statul român, după ce a fost acuzat că a activat ca ofiţer al fostei Securităţi.

Imediat după Revoluţie, momentul de răscruce a fost ziua de 23 ianuarie, când FSN-ul s-a declarat partid politic. Partidele istorice au început pregătirea unei mari demonstraţii împotriva acestui gest. „Imediat, Dan Iosif (apropiat al lui Ion Iliescu, n.r.) a pregă tit, la rândul său, o manifestaţie. (…) Erau oamenii Securităţii, care aduseseră şi muncitori”, susţine Petrina.

Înainte de celebra întâlnire de pe 28 ianuarie, chiar pe holurile Palatului Victoria, liderii celor trei partide istorice erau luaţi la rost de către reprezentanţii partidelor mai mici, în fapt sateliţi ai FSN „excluşi” de la tratative: „Vreţi să-l daţi jos pe Iliescu! Sunteţi nişte trădători de ţară!”. Erau primele intimidări.

În timp ce în sediul FSN-ului de la Palatul Victoria liderii celor trei partide istorice discutau cu liderii Frontului, afară, lucrurile începeau să se precipite. „Treptat-treptat, se apropia demonstraţia lor din Banu Manta. I-a împins pe ai noştri, astfel încât au ocupat şi ei o parte din Piaţa Victoriei. (…) Au fost mereu împinşi (…). Ai noştri erau mai mulţi, dar ai lor erau mai agresivi. Aveau şi bâte”, povesteşte Petrina.

„Trebuie să-i condamnăm la moarte!”

Liderul ţărănist mai menţionează că, în timpul discuţiilor, Cazimir Ionescu (actualmente membru CNSAS) venea şi aducea aşa-zise veşti de afară, care vorbeau de morţi şi răniţi, dar care s-au dovedit a fi cu totul false.

„Pe noi, practic, ne-au arestat după aceea. E adevărat: nu puteam merge nici la toaletă neînsoţiţi. Iar Cazimir Ionescu a spus: «Domnule Iliescu, trebuie să-i condamnăm la moarte!»”, spune Petrina. Până la urmă, lucrurile s-au liniştit: reprezentanţii opoziţiei au fost scoşi pe o uşă lăturalnică, urmând a fi reprimiţi la discuţii pe 1 februarie. Petrina regretă un lucru: „N-am fost suficient de bărbaţi! Coposu a fost atacat dur de Iliescu, l-a acuzat că vrea să-l răstoarne. Nu ne propusesem asta, dar nici nu ni se părea că ar fi fost imoral. Trebuia să-i spunem: «Dumneata nu eşti legitimat de nimic!»”.

A doua zi avea să aducă o mulţime furioasă în faţa sediului PNŢCD: în mare, aceiaşi oameni care-i împinseseră pe opozanţi în afara Pieţei Victoriei se adunaseră pentru a striga: „Moarte ţărăniştilor”, „Moarte intelectualilor!”, „Ţărăniştii fără dinţi vor să ajungă preşedinţi” şi purtau sicrie. „Salvatorul” Petre Roman şi-a făcut apariţia, Coposu a fost scos cu tancheta, ca un fugar, iar strigătele democraţiei aveau să se stingă pentru o vreme.

“Atunci s-a creat o ruptură în societatea românească, dar tot atunci s-au trezit forţele democratice şi s-a născut opoziţia.”,
Liviu Petrina, vicepreşedinte PNŢCD