Asociaţia 21 DECEMBRIE 1989

Laurenţiu Ungureanu

Marţi 29 dec 2009

„Adevărul“ încheie astăzi serialul despre românii care au luptat cu vehemenţă împotriva comunismului, pentru libertate şi dreptate. Chipul lui Gigi Gavrilescu nu s-a păstrat în fotografii. A fost erou o primăvară, primăvara lui 1990. S-a sinucis patru ani mai târziu. Era sărac şi singur.

Victimă a represiunilor de după revolta anticomunistă de la Braşov, din 15 noiembrie 1987, Gigi Gavrilescu s-a răzbunat abia peste doi ani, la Revoluţie, pe cei care i-au furat libertatea.

Mai târziu, la 3 martie 1990, a reuşit, în uralele mulţimii, să doboare cele mai falnice simboluri ale fostului regim: statuia lui Lenin din Piaţa Presei
Libere şi statuia lui Petru Groza, din faţa Facultăţii de Medicină.

Neîncrederea în noile structuri ale statului şi dezamăgirea provocată de clasa politică românească l-au omorât.  Gigi Gavrilescu a sfârşit cu ştreangul de gât, pe 22 februarie 1994, îmbrăcat în cele trei culori pe care le iubea mai mult: roşu, galben şi albastru.

Disidenţa care aduce moarte

La început, Gheorghe Gavrilescu a fost macaragiu. Aşa îl ştiau toţi – Gigi Macaragiul. A fost unul dintre nebunii aceia frumoşi care au luptat înverşunat împotriva comunismului. La 15 noiembrie 1987 a fost alături de muncitorii de la Întreprinderea de Autocamioane Braşov, iar în decembrie 1989 s-a aflat în Piaţa Universităţii, printre cei care scandau aprins împotriva abuzurilor şi represiunii comuniste.

Gigi Gavrilescu a dărâmat, în strigătele de entuziasm ale mulţimii, statuia lui Lenin, din locul botezat, în zorii democraţiei, Piaţa Presei Libere. Sculptura din bronz a liderului sovietic era făcută de Boris Caragea în urma topirii statuii ecvestre a lui Carol I. În aceeaşi zi, macaraua a ajuns şi la Facultatea de Medicină „Carol Davila”, unde a luminat locul umbrit de statuia fostului premier Petru Groza.

Gavrilescu a luptat în continuare pentru libertatea de care România avea nevoie. Dorea să obţină recunoaşterea caracterului
distructiv al regimului, scoaterea la lumină a adevărului privind crimele sale, pedepsirea vinovaţilor şi repararea daunelor.

I s-a alăturat lui Călin Nemeş, strigând zadarnic pentru dreptate. A fost unul dintre membrii neobosiţi ai Grupului Independent pentru Democraţie. După sinuciderea lui Nemeş, l-a onorat pe acesta, în Piaţa Universităţii, cu o cruce modestă de lemn, la fel de impunătoare însă precum personalitatea sa.

Loc de muncă, locuinţă şi altar

În ciuda eroismului său, era o uriaşă discrepanţă între situaţia materială a lui Gigi Gavrilescu de după 1990 şi curajul cu care a înfruntat comunismul. Locuia într-o cameră întunecoasă, în sediul Alianţei Civice din clădirea Ministerului Industriei Constructoare de Maşini (MICN). Lucra, în aceeaşi încăpere, în spatele unui xerox, de pe urma căruia îşi câştiga pâinea.

În timpul zilei, cei patru pereţi umbreau modest locul său de muncă, iar noaptea îşi dezvelea un pat improvizat, lângă mormane de dosare, cărţi şi cartoane. Camera care-i era şi loc de muncă, şi locuinţă a devenit, în noaptea de 22 februarie 1994, sanctuarul său. Gheorghe Gavrilescu s-a spânzurat de tocul uşii, după ce a prins pe umeri drapelul României, acela cu gaură în mijloc, pe care-l purtase entuziast în cele mai eroice momente ale sale. De această dată însă, steagul nu mai flutura.

Ultimele cuvinte: „Jos comunismul!”

A lăsat în urmă un plic adresat lui Lucian Avramescu, directorul agenţiei de presă A.M. Press. „Mă duc alături de Călin Nemeş şi ceilalţi martiri ai neamului nostru, cu gândul că Alianţa Civică va lupta şi va continua idealurile noastre. Numai împreună vom reuşi. Jos comunismul!”, scrisese Gavrilescu, sperând ca manifestul său să ajungă mai departe, la cei responsabili cu împlinirea promisiunilor de la Revoluţie.

„Era un om singuratic, plin de entuziasm. Era paznic, macaragiu, îngrijitor şi administrator al sediului Alianţei Civice şi, cu toate acestea, îşi găsea timp să vină şi pe la sediul nostru. Ne ajuta ori de câte ori era nevoie. Era un fel de Gavroche al clădirii MICN, pentru că era înconjurat de oameni influenţi ai momentului, dar nimeni nu-l băga în seamă”, a povestit, pentru „Adevărul”, Lucian Avramescu.

Directorul de la A.M. Press îşi aminteşte cu respect de Gigi Macaragiul, pentru că „era printre puţinii care încă mai lupta cu vehemenţă pentru idealurile lui, deşi ele nu se împliniseră nici la aproape cinci ani după Revoluţie.

„Deziluzia l-a învins”

Fapta lui de a doborî statuia lui Lenin ajunsese pe pagina întâi a tuturor ziarelor, dar a fost repede abandonat de lumea pentru care se bătuse cu credinţă. Vitejia lui revoluţionară a fost uitată şi de cei alături de care a luptat în stradă. Era un om curat la suflet şi chiar credea, aşa cum am crezut mulţi, că înlăturarea regimului va genera o schimbare. Pe el, însă, deziluzia l-a învins”, apreciază Avramescu.

Adevarul,ro

Laurenţiu Ungureanu

Luni 28 dec 2009

21 decembrie 1989 a născut, în Piaţa Libertăţii din Cluj, un simbol. Călin Nemeş a fost condamnat să primească gloanţele Revoluţiei. „Trageţi, am o singură inimă“, a strigat. Militarii au tras, dar a supravieţuit. Dezgustat de uciderea Revoluţiei, Călin Nemeş, eroul clujean împuşcat în zilele însângerate de la finalul lui 1989,  s-a sinucis la 8 iulie 1993. El s-a spânzurat.

Călin Nemeş a luptat, fără răgaz, pentru dreptatea şi adevărul în care se încăpăţâna să creadă. La 21 decembrie 1989, evenimentele de la Timişoara îi umpluseră deja paharul dezamăgirii.

Alături de cei mai apropiaţi prieteni, a ieşit pe străzile din centrul Clujului scandând împotriva celor care îl transformaseră într-un prizonier.

„Oaia neagră de la Cluj”, cum îl numea generalul Victor Stănculescu, a devenit în doar câteva clipe eroul care a contestat realitatea lugubră a regimului lui Nicolae Ceauşescu.

„Împuşcaţi-i, că nu-s oameni!”

Cu pieptul dezvelit, Călin Nemeş a răbufnit din mulţimea de manifestanţi aflaţi în locul care avea să devină Piaţa Libertăţii din Cluj. „Trageţi, am o singură inimă” au fost cuvintele care au dat o palmă grea militarilor din piaţă. Răspunsul sec al maiorului Valeriu Burtea – „Împuşcaţi-i, că nu-s oameni!” – a stins, pentru 13 dintre manifestanţi, flacăra care ardea violent pentru dreptate.

Călin a trăit. După luni de spitalizare, eroul a „reînviat”, ca să răzbune sângele eroilor morţi. Perioada de dezamăgire şi umilinţa care au urmat, în care triumful adevărului întârzia să apară, l-au epuizat pe cel care a continuat să fie revoluţionar cu aceeaşi determinare ca în decembrie ‘89.

Amnezia socială uriaşă, care restrângea treptat  grupul celor care mai păstrau memoria unui eveniment eroic, l-a făcut pe Călin Nemeş, pe 8 iulie 1993, să-şi pună capăt zilelor. La doar 32 de ani, acesta s-a spânzurat în podul casei sale.

„Dar dumneata, trecătorule?”

Călin Nemeş a murit încet, câte puţin în fiecare zi. A făcut însă pactul definitiv cu lumea de dincolo atunci când şi-a dat seama că vocea lui răsuna în pustiu. Nu a putut trăi într-o lume în care eroii erau îngropaţi în uitare.

Scârbit de recompensele materiale pe care noua putere i le oferea, Călin voia doar să-i găsească pe cei răspunzători de masacrul din Piaţa Libertăţii.  În opoziţia flagrantă cu tăcerea autorităţilor, eroul continua să strige împotriva ignoranţei.

„Circulaţi. Totuşi, gândiţi-vă că într-o bună zi se va încheia şi viaţa voastră supusă stomacului. [...] Şi ceva îmi spune că imediat după acest ultim eveniment al vieţii noastre, care este moartea, îi vom reîntâlni pe ei, pe magnificii copii şi adolescenţi ai lui decembrie 1989.

Şi, poate, ne vor întreba ce am făcut după moartea lor? Ştiu că eu am ce să le răspund. Dar dumneata, trecătorule?”, scria Călin Nemeş, pe 25 aprilie 1991, în „România liberă”.

Viaţa, ca o piesă de teatru

Vorbele lui au avut ecou doar în cei „îmbătrâniţi prematur lângă mormintele din Cimitirul Eroilor”. „Viaţa lui Călin Nemeş era doar o anexă pentru ceea ce-i plăcea să facă mai mult. După Revoluţie şi-a trăit personajul ca şi când ar fi jucat într-o piesă”, povesteşte universitarul Mircea Miclea (fost ministru al Educaţiei), care i-a fost alături eroului la 21 decembrie, când acesta a început cursa sacrificiilor pentru dreptate.

„A regretat mereu că nu a putut intra la Facultatea de Teatru. Cu toate acestea, era animatorul vieţii teatrale din Cluj. Îi plăceau Bacovia şi Eminescu”, îşi aminteşte profesorul Mircea Miclea.

În prezent doctor în psihologie al Universităţii „Babeş Bolyai” din Cluj-Napoca, Mircea Miclea a povestit, pentru „Adevărul”, cum a trăit, alături de Călin Nemeş, o înfrângere în faţa sistemului. Pentru majoritatea românilor, eliberarea de sub comunism a însemnat libertate.

Pentru Călin a fost doar începutul unei lupte împotriva celor care n-au reuşit să-i ofere decât luni bune de spitalizare şi ani de căutare a dreptăţii.

„Pe 21 decembrie 1989 am fost în centru, iar Călin spunea, după ce auzisem de evenimentele de la Timişoara, că „trebuie să facem şi noi ceva”. Am format atunci un grup de 10 persoane, atrăgând atenţia pentru că erau interzise adunările de mai mult de trei persoane, şi ne-am trezit strigând “Timişoara” şi “Libertate”.

Între timp, în paralel, fabricile au început să iasă în stradă, fără legătură cu noi. Am aflat repede de iniţiativa lor şi îi aşteptam în Piaţa Libertăţii. Ei au întârziat să vină însă, fiind blocaţi de armată şi, în momentul în care am realizat că nu mai aveam cum să facem pasul înapoi, am ieşit în şosea.”

„Nu mai trăiesc multă vreme”

După confruntarea directă cu militarii comandaţi de maiorul Valeriu Burtea, destinul lui Călin s-a consumat, fără compromisuri, doar pentru idealurile pe care le avea. Autorităţile locale i-au oferit o casă în cel mai select cartier al Clujului, „Andrei Mureşanu”, cu un parc mare, unde eroul visa să-şi întemeieze un teatru în aer liber.

A început să primească roluri în piese de teatru şi în filme, însă aceste lucruri nu făceau decât să-i întărească dezgustul, după ce înainte fusese ignorat şi dispreţuit. „Cu timpul, a devenit apatic, decompensat şi trist. Îmi spunea: «Nu mai trăiesc multă vreme». Mereu am interpretat asta însă ca pe o glumă. După Revoluţie, lumea nu mergea aşa cum se aştepta el”, povesteşte Mircea Miclea.

„Dezamăgire şi umilinţă”

Actorul resimţea negativ schimbările din România. Mihai Georgia, om de cultură clujean, bibliotecar la un institut de cercetare al Academiei Române şi prieten bun cu Nemeş, a povestit pentru „Adevărul” cum au decurs ultimii ani din viaţa eroului.

„Prin relaţiile pe care şi le făcuse, era la curent cu afacerile necurate iniţiate în acea vreme, cu rapacitatea politicienilor. Începuse o perioadă, de actualitate din păcate şi astăzi, în care profitul se privatiza, iar pierderile se naţionalizau. Toţi am fost, cu mai multă sau mai puţină naivitate, încrezători în schimbarea în bine promisă după 1989. Călin a înfruntat cu atâta eroism gloanţele adresate lui în Piaţa Libertăţii… Dar, după 1989, a început pentru el o perioadă de mare dezamăgire şi umilinţă. Ceas de ceas, zi după zi, aştepta triumful adevărului şi al dreptăţii, demascarea celor care au tras în el şi în ceilalţi eroi ai Revoluţiei. Aceste adevăruri au întârziat enorm, astfel încât, exasperat, a plecat «dincolo» să le caute”, spune Mihai Georgia.

Două luni pe patul de spital

Călin Nemeş s-a numărat printre cei 28 de oameni răniţi, la 21 decembrie 1989, în Piaţa Libertăţii din Cluj. Au fost împuşcaţi şi au trăit. Alături de ei, alţi 12 revoluţionari au fost ucişi. Nemeş a avut nevoie de peste două luni, petrecute pe paturile spitalelor, pentru a reveni în prima linie a revoluţionarilor. Rana din şoldul drept s-a vindecat greu, dar suferinţa sufletească l-a însoţit până la sfârşitul vieţii.

„Un simbol al luptei pentru libertate”

Bibliotecarul clujean Mihai Georgia a iniţiat, în deceniul trecut, „Proiectul Călin Nemeş”, prin intermediul căruia încearcă să păstreze memoria bunului său prieten, un reper moral pentru România, dar şi să promoveze idealurile eroului.

„Adevărul”: Ce înseamnă „Proiectul Călin Nemeş” ?

Mihai Georgia: Acest program voluntar de promovare culturală se vrea a fi continuatorul peste ani, acum în libertate, al întâlnirilor organizate înainte de 1989 de Călin Nemeş la Cluj sau de Florian Pittiş la Bucureşti, pe vremea aceea cvasiinterzise, underground. Ne-am axat mai ales pe ceea ce era interzis, proscris, exilat în vremea comunismului: muzica tânără, Mişcarea Hippie sau „Puterea Florilor”. Proiectul înseamnă “tributuri” plătite memoriei unor luminatori spirituali sau muzicieni prematur plecaţi dintre noi sau evocarea unor temerare mişcări de contestare a comunismului.

Ce v-a determinat să puneţi bazele acestui proiect?

Motivaţia e simplă. Occidentalii, atât de mult aşteptaţi după cel de-Al Doilea Război Mondial să ne elibereze de comunism, derulează azi afaceri prospere, într-o Românie care se dezvoltă vertiginos. Numai că, împreună cu democraţia occidentală şi în detrimentul preocupărilor spirituale, în sufletul românilor s-a infiltrat încet-încet interesul exacerbat pentru bani, pentru avere, pentru „a avea” în loc de „a fi”. Într-o lume precum aceasta de azi, în care suntem asaltaţi permanent de false valori, de falşi şi efemeri idoli, se simte cu acuitate, mai mult ca oricând, necesitatea modelelor exemplare, a reperelor morale. Un asemenea reper, un asemenea simbol, al luptei şi jertfei pentru libertate din şi după 21 decembrie 1989 credem că este Călin Nemeş, cel care afirma: „Cuvintele limbii române şi cei care le rostesc nu se termină niciodată, spre deosebire de gloanţele asasinilor”.

Cui i se adresează „Proiectul Călin Nemeş” şi cum este văzut numele eroului în rândul celor implicaţi în acţiunile dumneavoastră?

Demersul nostru li se adresează tuturor acelora care au trăit cu inima alături de valorile interzise în epoca de restrişte, zisă „de aur”, a dictaturii comuniste. Totodată, ne adresăm tinerilor de azi care n-au apucat acele vremuri, care au nevoie ca de aer de repere morale. Pentru cei care l-au cunoscut. Numele lui Călin Nemeş este văzut ca un simbol al jertfei pentru libertate.

Poate fi readusă în atenţie memoria lui Călin Nemeş?

Fireşte, cred că avem stringenta datorie, cei care l-am cunoscut, să cultivăm şi să readucem mereu în atenţia contemporanilor noştri, mulţi lipsiţi de perspectivele unor adevărate valori şi idealuri, numele lui Călin Nemeş. Plătind tribut memoriei sale şi acum, la 20 de ani de la victoria Revoluţiei din Decembrie 1989, ne amintim de cuvintele lui Nicolae Iorga, citite de Călin pe un perete al închisorii politice din Gherla, în anii comunismului, unde se afla împreună cu cenaclul său: „Tinereţea nu-i o scuză, e o datorie!”.

“În sufletul românilor s-a infiltrat încet-încet interesul exacerbat pentru bani, pentru avere, pentru «a avea» în loc de «a fi».”
Mihai Georgia, om de cultură clujean

http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/Calin_Nemes-file_din_povestea_unui_luptator_0_179382524.html

Pierdut copil. Caut asasin!

Imaginea 1
(1/4)

Imaginea 2
(2/4)

Imaginea 3
(3/4)

Imaginea 4
(4/4)

Bogdan Şerban Stan avea 21 de ani în decembrie 1989. Era rugbyst şi juca aripă la Rapid. Mama sa a încercat să-i găsească singură pe cei care l-au împuşcat, dar n-a reuşit

De 20 de ani, Elena Băncilă, mama lui Bogdan Şerban Stan, un alt rugbyst omorît la Revoluţia din 89, caută adevărul. De atunci, singură într-un apartament din Militari, de pe strada “Erou Bogdan Şerban Stan”, femeia îşi tot aşteaptă acasă băiatul, de Crăciun.

Pe baricada de la Inter
Pe 21 decembrie 1989, Bogdan a mers la mitingul organizat de Ceauşescu. Apoi, împreună cu alţi tineri a plecat în Piaţa Universităţii. Noaptea de 21 spre 22 decembrie şi-a petrecut-o pe celebra baricadă de la Inter, printre gloanţe.

Bogdan a fost în prima linie. El a adus atunci,  în mijlocul pieţii, camionul pe care s-a clădit rezistenţa baricadei. Spre dimineaţă, Bogdan a ajuns acasă. “Mami, e nenorocire pe străzi! Au tras în noi, un băiat a fost împuşcat în braţele mele!“.

“Sînt mîndră de copilul meu, este un erou, un băiat care la 21 de ani a crezut în libertate!”
Elena Băncilă, mama lui Bogdan

“Dacă mor, să ai grijă de sora mea!”
După numai cîteva ore de somn, pe 22 decembrie, Bogdan s-a îmbrăcat în negru, în semn de doliu pentru cei morţi lîngă el cîteva ore mai devreme, şi a plecat la serviciu.  Ultimul dialog dintre mamă şi fiu e sfîşietor: “Promite-mi că vii acasă, că nu te mai duci nicăieri!”. “Mami, în viaţa fiecărui om există un tren! Trebuie să ştii cînd să-l prinzi, pentru mine acest tren este acum! Acum ori niciodată! E şansa vieţii mele! Dacă o să mor, să ai grijă de sora mea!“, a spus băiatul. Apoi, a sărutat-o. A fost ultima oară.

A căzut la Televiziune
Bogdan a fost împuşcat de două ori în faţa Televiziunii Române. Mama sa era acasă cu fiica mai mică, Ramona. Îşi aminteşte: “Pe 23 decembrie am primit un telefon. Cineva de la Spitalul Colentina m-a anunţat că băiatul meu este rănit, dar în afara oricărui pericol!”.

A doua zi, vestea a venit ca o ghilotină: «Ne pare rău, doamnă, Bogdan a murit!»”. Şi-a revenit din şoc greu, după două luni. “Am început să fac cercetări pe cont propriu. Să-l găsesc pe asasinul fiului meu! N-am reuşit! Era prea bine ascuns”, povesteşte printre la lacrimi mama lui Bogdan.

“Trage, laşule!”
În cartea pe care a scris-o, “Trage, laşule!”, Elena Băncilă a descris cum a murit fiul său.  Bogdan a fost împuşcat de două ori chiar de către un individ care se alăturase grupului de manifestanţi încă din Piaţa Universităţii. Acesta a scos pistolul şi a tras din cîţiva metri. Primul glonte i-a perforat bazinul. S-a aplecat, iar al doilea proiectil, cel fatal, i-a fost tras în claviculă, a găurit un plămîn şi s-a oprit în în coloană. Era 4:30, în dimineaţa zilei de 23 decembrie.

Înainte de a fi împuşcat, Bogdan şi-a privit criminalul în ochi: “Trage, laşule!”, a apucat să strige, apoi a căzut.

Păstrează geaca ciuruită
Deşi au trecut 20 de ani de la moartea fiului, Elena Băncilă are şi azi lucrurile pe care Bogdan le purta cînd a fost împuşcat. Geaca verde, prin care au trecut cele două gloanţe şi pantalonii. Le ia în braţe, parcă strîngîndu-şi şi acum băiatul la piept. Puloverul plin de sînge este expus la Muzeul Militar într-un spaţiu dedicat special Revoluţiei.

“Tot am sperat să-mi spună cineva cine mi-a omorît băiatul! Au trecut însă 20 de ani şi nu s-a întîmplat nimic! Copilul meu e mort şi criminalul lui e liber!”
Elena Băncilă, mama lui Bogdan

Carte vîndută în 55.000 de exemplare
Elena Băncilă a trecut greu peste cele petrecute. Abia în februarie 1990, femeia a încercat să refacă traseul fiului ei, pas cu pas, în speranţa că îl va găsi pe vinovat. A cules mărturii, a vorbit cu doctori şi cu martori ai morţii fiului ei. A scris chiar şi o carte, de 95 de pagini, dedicată lui Bogdan. Singura carte, “Trage, laşule!”, pe care a publicat-o în 1990. Toate cele 55.000 de exemplare au fost vîndute.

“Eram datoare băiatului meu şi celorlalţi copii morţi la Revoluţie să aibă o viaţă de apoi demnă. Aşa am început lucrările la Cimitirul Eroilor!”
Elena Băncilă, mama lui Bogdan

Primită de la George Stancu

On the anniversary of Ceausescu’s death, Daniel McLaughlin examines the questions that continue to trouble the country the dictator tyrannised.

Tomorrow, it will be 20 years since Dan Voinea helped send Nicolae Ceausescu before a Christmas Day firing squad.

But the anniversary of the climax to Romania’s revolution will not bring unalloyed joy to the prosecutor, or indeed to his compatriots, as they struggle to unearth the truth of what really happened in those extraordinary days, and to discover whether it was a vengeful people or a communist clique that really toppled the Romanian dictator.

Ceausescu and his wife, Elena, had been forced to flee Bucharest, after a wave of protests against their quarter-century of despotic rule swept across the country from the western town of Timisoara, reaching the capital on 21 December. The loathed couple fled the next day, flying by helicopter and commandeering cars on country roads on their wild dash for freedom, before finally being caught.

Mr Voinea was called to the provincial army base at Targoviste to make the case against the elderly, dishevelled couple before a hastily arranged court. The case for the prosecution had no lack of material or popular support.

Ceausescu, the son of a peasant, had crippled Romania economically, socially and morally. Having bankrupted the country paying off foreign debts to bolster his political independence, he was forced to export almost everything the country made, creating desperate shortages. Ration books and heating, lighting and hot water cuts were the daily norm.

As his 23 million people sank into poverty, Ceausescu strengthened the Securitate secret police to keep them in check. At least 700,000 people are believed to have informed for the Securitate, which bugged countless apartments, spied on every Romanian who had contact with foreigners, and ensured that no coherent dissident movement ever emerged.

Even as Mr Voinea was preparing his case, fresh blood was colouring the damning file on the Ceausescus, who had been running the country together in the late 1980s because of Nicolae’s deteriorating health.

Security forces loyal to the couple had killed dozens of protesters in the days leading up to their arrest, and reports and rumours at the time suggested that thousands of demonstrators had been massacred. “There were lots of coffins in Bucharest hospitals of people who had been shot on Ceausescu’s orders. I felt I was doing something to punish Ceausescu for all these murders,” Mr Voinea said in an interview.

“Everyone was against Ceausescu. The street demanded the trial to start even if we did not have time to produce a normal file on him. We had enough evidence that he ordered the security services to open fire on the demonstrators, and at that time we thought thousands may have died.” He requested the death penalty for his country’s rulers on the charge of crimes against humanity, and it was granted.

Valentin Ceausescu, the couple’s eldest son, had last seen his father on the night of 21 December. That night, Nicolae had delivered a speech, only to find it booed and jeered by the normally obedient Bucharest crowd.

His son remembers a man out of touch with his people, unable to countenance Romania undergoing the kind of change that had swept across the communist bloc during that momentous autumn of 1989, which had seen free elections in Poland, the toppling of the Berlin Wall and the Velvet Revolution in Prague. Romania’s revolution was to be the last – but also the bloodiest.

The next time Valentin saw his father it was on national television, lying dead in a crumpled heap beside his mother. Valentin had been taken to an army base where he watched footage of his parents’ execution. “I was there with the commanding officer and maybe another officer. I didn’t look at them,” Valentin, now 61, recalls. “I was ashamed. Ashamed of being Romanian… It’s not about how one treats one’s leaders, it’s nothing to do with that. It is hard to describe but I got this feeling when watching, that it was sort of a dirty thing… that it was shameful to watch this.”

Valentin – a nuclear physicist who was never involved in politics – was jailed for eight months and then released into a country that was already questioning the real nature of its revolution.

Along with many other Romanians, he believes it was in fact a group of communists opposed to his father and seeking personal gain who seized power, under the cover of the mass protests, having used army units to create bloody chaos around the country before presenting themselves as the “National Salvation Front”.

The most powerful member of the NSF was Ion Iliescu, who became Romania’s president after the convulsions of 1989 and dominated the country’s politics until 2004. While supporters credit Mr Iliescu and his allies with guiding Romania towards European Union and Nato membership, their many critics at home and abroad accuse them of presiding over a kleptocracy which did its utmost to conceal what really happened in 1989.

As Romania grapples with endemic corruption and an economic crisis, the successors to the communists remain hugely influential today: Mircea Geoana, the leader of the party founded by Mr Iliescu, lost out in this month’s bitterly fought presidential election by less than one per cent.

It was Mr Iliescu’s group that summoned Mr Voinea to act as prosecutor in the Ceausescu trial, and whom he obeyed, believing they had some legitimacy as leaders of the revolution. He now sees them as usurpers of the genuine people’s revolt that erupted in the west and then spread to the capital. “This group must take responsibility for all the killings that took place after the 22nd,” said Mr Voinea. About 1,000 of the 1,200 or so people killed in the revolution died after Ceausescu had fled.

“After the arrest of the Ceausescus, the state apparatus of repression continued to fight against the protesters. In the name of defending against ‘terrorists’ this [NSF] group seized all the major institutions. They portrayed themselves as Romania’s saviours and people believed them. The people were very easily deceived and were quickly persuaded to accept these men as leaders.”

Mr Voinea is now a member of the December 21st Association, which is seeking a full inquiry into the revolution, the release of all relevant files and the prosecution of those responsible for killing and injuring thousands of protesters.

The head of the association is Teodor Maries, a former professional footballer who was one of the first to break into Communist Party headquarters on 22 December, just as the Ceausescu helicopter was rising from the roof.

This year, Mr Maries lost 30 kilos during a 74-day hunger strike to demand a proper investigation into the events of 1989. He, like most Romanians, feels pride and pain when casting his mind back two decades to a revolution that he feels was stolen from the people.

“It is tragic and painful that we haven’t been allowed to present what really happened to the public… and that these files haven’t reached a judge’s table,” he said, opening cupboards in his Bucharest office piled high with copies of dossiers that officials sought to hide or destroy.

Mr Maries remembers how, after the Ceausescus had escaped, he came face-to-face with Iulian Vlad, the head of the Securitate, inside the communist central committee building as gunfire crackled around Bucharest. “He said to me: ‘Come outside and I will show you the betrayal – you have overthrown the dictator and are putting the communists in power’.”

Sursa: The Independent

Craciunul să vă dăruiască sănătate, bucurie şi belşug !

Mihai Voinea

15 dec 2009

Pe 23 decembrie 1989, în zori, 40 de militari şi 8 civili au fost ciuruiţi de dispozitivele de apărare ale aeroportului, care i-au luat drept terorişti. Trei camioane pline cu militari ai unităţii din Câmpina au fost întâmpinate cu focuri de armă la Otopeni, la ora 6.30, deşi fuseseră chemate să întărească apărarea aerogării.

Unul dintre cele mai revoltătoare şi sângeroase evenimente ale Revoluţiei din 1989 s-a petrecut în dimineaţa de 23 decembrie.

„Adevărul” vă dezvăluie, în serial, cine au fost victimele şi cine au fost călăii din spatele diversiunii de la Otopeni. Veţi putea citi mărturiile supravieţuitorilor şi veţi afla conţinutul ordinelor în urma cărora au murit zeci de oameni nevinovaţi. Toate indiciile duc la vârful MApN, unde se afla generalul Nicolae Militaru, instalat de Ion Iliescu încă din după-amiaza de 22 decembrie.

În jurul orei 6.30, dispozitivele de apărare ale Aeroportului Otopeni au deschis focul asupra militarilor de la UM 0865 Câmpina, unitate aparţinând trupelor de Securitate.

Formată din soldaţi aflaţi în timpul stagiului militar, compania de la Câmpina fusese chemată chiar de generalul Iosif Rus, comandantul Aviaţiei Militare Române, să întărească paza aerogării. S-a declanşat un adevărat masacru, soldat cu 40 de victime în rândul militarilor şi cu încă 8 morţi civili, din autobuzul care transporta personalul aeroportului şi care a fost de asemenea ciuruit de gloanţe.

Toate datele conduc spre ideea de premeditare, chiar dacă eticheta oficială, lipită ulterior pe dosarul acestui caz, vorbeşte despre o regretabilă lipsă de comunicare, cu efecte dezastruoase.

În realitate, incidentele de la Otopeni se încadrează în sfera diversiunilor puse la cale de noua putere în acele zile ale lui decembrie 1989. Carnajul de la aeroport, care a precedat asasinarea trupelor USLA chemate să apere sediul MApN în seara aceleiaşi zile de 23 decembrie, a avut menirea de a crea impresia că aşa-zişii terorişti chiar au existat.

Recunoscuţi la punctele de control

După ce fusese chemat la Bucureşti încă din ziua de 21 decembrie, un detaşament de 220 de oameni de la UM 0865 din Câmpina se afla în noaptea dintre 22 şi 23 decembrie în cazarma Comandamentului Trupelor de Securitate de la Băneasa. 82 dintre ei s-au urcat în trei camioane şi au plecat în jurul orei 5 dimineaţa spre Aeroportul Otopeni, din ordinul generalului Grigorie Ghiţă, comandantul Trupelor de Securitate (actualii jandarmi), pentru a întări dispozitivul de apărare din acel loc.

„Am fost în biroul generalului Ghiţă. Acolo ni s-a explicat că trebuie să mergem la Otopeni, pentru că cei de acolo au cerut întăriri. Ni s-a spus că vom fi aşteptaţi la intrarea în aerogară de către maiorul Buzescu”, îşi aminteşte căpitanul Aron Bugoiu în cartea „Vin florile. Seceraţi-le!”, a lui Emanoil Toma.

În drum spre Otopeni, traseul celor trei camioane a fost îngreunat de mai multe filtre, dar toate le-au recunoscut misiunea şi au trecut cu bine mai departe. Au ajuns în zona aeroportului la ora 6.20, fiind opriţi la primul punct de control, chiar la ieşirea de pe DN 1, Bucureşti – Ploieşti.

Au fost recunoscuţi şi li s-a permis să treacă mai departe. Camioanele au intrat pe strada care duce spre aeroportul civil şi au ajuns la al doilea punct de control. Misiunea companiei de la Câmpina a fost confirmată şi de această dată şi, mai mult de atât, locotenentul-major Constantin Ionescu a urcat în primul camion pe post de însoţitor, pentru a conduce coloana acolo unde era aşteptată!

Foc încrucişat, din trei direcţii

Camioanele au plecat mai departe, dar, după ce au parcurs câteva sute de metri, s-a auzit o rafală de foc automat. Acest semnal a fost urmat de dezlănţuirea unui adevărat infern.

Asupra celor trei camioane s-a tras în plin din mai multe direcţii: de pe estacada aeroportului (lanţ de trăgători din UM 01874, aflaţi sub comanda locotenentului-major Lucian Pascu), de pe clădirea Departamentului Aviaţiei Civile (cadre şi militari în termen aparţinând UM 01925 şi UM 02802) şi de la sol, din faţa aerogării (dispozitiv aflat sub comanda locotenentului-major Ionel Zorilă şi format din militari ai UM 01874 şi din gărzi patriotice de la Fabrica de vată Buftea).

Convoiul este lovit în plin de gloanţe. 22 de militari din cele trei camioane sunt omorâţi pe loc, iar alţi 6 sunt răniţi grav. Ceilalţi încearcă să-şi revină din şoc şi prima reacţie pe care o au este aceea de a coborî din maşini. Câţiva dintre ei se adăpostesc în spatele camioanelor, alţii se târăsc înspre liziera din dreapta şoselei.

„Acest foc desfăşurat sub un vacarm năucitor, care dădea impresia că eşti atacat din toate părţile, a durat circa zece minute. S-au mai făcut mici pauze. Se auzeau la un moment dat strigăte: «Nu mai trageţi, ne predăm, nu mai trageţi!». Am crezut că se vor opri, dar nu a fost aşa. Au reluat focul pentru că nu toţi auzeau aceste strigăte.

Dacă se opreau cei de la estacadă, trăgeau cei de pe Departamentul Aviaţiei şi atunci trăgeau şi ceilalţi, şi tot aşa”, rememorează căpitanul Aron Bugoiu, care s-a aflat în cabina celui de-al treilea camion şi a reuşit să supravieţuiască.

Cei cinci litri de sânge ai soldatului Vasile Buta

Dincolo de nonşalanţa cu care dispozitivele de apărare au deschis focul asupra militarilor veniţi de la Câmpina, carnajul de la Otopeni şochează şi prin episoadele ulterioare.

„Pe noi ne-au băgat în aeroport ca prizonieri, iar victimele şi o parte din cei răniţi au rămas întinşi pe asfalt, nu i-au băgat nicio clipă în seamă. Un coleg de-al nostru, Buta Vasile, a fost rănit la picioare şi l-au lăsat acolo până i s-a scurs tot sângele şi a murit. Nouă nu ne-au dat voie să mergem să-l ajutăm. L-au lăsat acolo, să moară ca un câine. Omul ăla putea să trăiască, dacă l-ar fi ajutat cineva. Poate rămânea fără un picior sau fără amândouă, dar trăia!”, rememorează cu indignare Paul Buştiuc, supravieţuitor de la Otopeni.

Au vrut să ascundă urmele crimelor

Cadavrele au fost luate de pe şosea abia a doua zi, pe 24 decembrie.

„Au fost strânşi şi au fost puşi pe nişte foi de cort într-o maşină şi au plecat cu ei. Eram ferm convins că au fost duşi la morgă. Ulterior am aflat că au fost duşi, de fapt, în spatele aeroportului, la aerogara de mărfuri, şi lăsaţi acolo într-un autolift. Cred că pur şi simplu s-au blocat şi, când şi-au dat seama de dimensiunea dezastrului, n-au ştiut cum să mai iasă din această situaţie. Probabil că au vrut să-i ascundă, nu ştiu”, a declarat căpitanul Aron Bugoiu.

Omorâţi ca la plutonul de execuţie

În vacarmul creat de rafalele pistoalelor-mitralieră şi de strigătele de disperare ale militarilor de la unitatea din Câmpina, apare ca din senin un autobuz plin cu civili. De fapt, era un autobuz al aeroportului, care aducea din oraş angajaţii pentru tura de la ora 7.00. Un detaliu care face şi mai nejustificată primirea convoiului de la Câmpina cu foc deschis: circulaţia în şi dinspre aeroport nu era închisă în acea dimineaţă. Spre aerogară circulau inclusiv taxiuri!

Dispozitivele de apărare deschid focul şi asupra autobuzului cu civili, care ajunsese în dreptul celor trei camioane. Opt persoane sunt ucise pe loc, însă, spre norocul celor aflaţi în maşină, şoferul nu se află printre victime. Acesta reuşeşte să meargă cu spatele şi să scoată autobuzul din acea zonă.

O dimineaţă în care nimic n-a fost raţional

Militarii de la unitatea din Câmpina rămân în bătaia focului şi, după câteva minute de la episodul cu autobuzul, se aud voci care îi somează să se îndrepte spre clădirea aeroportului cu mâinile sus. Convinşi că nimeni nu poate trece peste legea nescrisă conform căreia nu se trage asupra unui soldat care are mâinile ridicate, câmpinenii se ridică şi înaintează spre aeroport.

Comportamentul mai mult decât bizar al celor din dispozitivele de apărare atinge însă absurdul maxim. Deşi aceştia puteau vedea acum, fără niciun fel de problemă, că au în faţă militari în termen şi nicidecum terorişti veniţi să cucerească aeroportul, focul este deschis din nou!

Se trage în plin asupra câmpinenilor, care sunt împuşcaţi ca la plutonul de execuţie. Încă 18 militari sunt omorâţi, iar 11 sunt răniţi. Ceilalţi se trântesc la pământ şi reuşesc să scape. Câţiva dintre ei izbutesc să fugă spre lizieră şi apoi prin pădure, iar unii dintre răniţii întinşi pe asfalt sunt luaţi de un taximetrist şi transportaţi la spital.

„Acel om, care conducea un taxi tip furgonetă, mi-a salvat viaţa. El m-a luat de acolo, după ce s-a oprit focul, şi m-a dus la spital la Baloteşti”, povesteşte Ionel Dumitru, unul dintre supravieţuitorii masacrului de la Otopeni.

„Sunteţi terorişti! Îl apăraţi pe Ceauşescu!”

Dintre cei care au scăpat nevătămaţi, 22 de oameni au fost luaţi prizonieri de către cei din dispozitivul de apărare şi duşi în aeroport. Au fost bătuţi şi insultaţi, deşi s-au legitimat şi le-au arătat celorlalţi că sunt militari ca şi ei. „«Sunteţi terorişti! Îl apăraţi pe Ceauşescu! Aţi venit să ne omorâţi», aşa ne strigau”, mărturiseşte Aron Bugoiu. După câteva ore, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, supravieţuitorii contingentului venit de la Câmpina au fost introduşi în dispozitivul de apărare al aeroportului, printre cei care îi luaseră la ţintă cu puţin timp înainte!

„Am rămas în aeroport până pe 30 decembrie, nemâncaţi, ca vai de noi. La un moment dat ne-au trimis pe pistă, să păzim «Boeing-ul» lui Ceauşescu. Tocmai pe noi, pe care ne luaseră drept terorişti şi spuneau că vrem să-l ajutăm pe dictator să fugă din ţară”, povesteşte Paul Buştiuc, un alt supravieţuitor al carnajului de la aeroport.

Bătuţi, insultati, dar vii

Dintre cei care au scăpat nevătămaţi, 22 de oameni au fost luaţi prizonieri de către cei din dispozitivul de apărare şi duşi în aeroport. Au fost bătuţi şi insultaţi, deşi s-au legitimat şi le-au arătat celorlalţi că sunt militari ca şi ei. „«Sunteţi terorişti! Îl apăraţi pe Ceauşescu! Aţi venit să ne omorâţi», aşa ne strigau”, mărturiseşte căpitanul Aron Bugoiu, supravieţuitor al măcelului de la Otopeni.

http://it.euronews.net/2009/12/18/romania-dicembre-1989-alla-ricerca-della-verita/