de Andreea Tudorica
Vasile Surcel
28/11/2009

Jurnalul National

21 decembrie 1989, ora 12:00 – 22 decembrie 1989, ora 14:00, 26 de ore dramatice, în care toate forţele militare amplasate pe teritoriul Capitalei, organizate într-un imens mecanism al terorii, au dus un război necruţător împotriva câtorva mii de bucureşteni neînarmaţi. Jurnalul Naţional vă prezintă, în premieră, o radiografie succintă a modului în care a funcţionat această “maşinărie” ucigaşă.

Reprimarea manifestanţilor bucureşteni în perioada 21/22 decembrie 1989 a fost coordonată de forţele Ministerului de Interne, prin majoritatea componentelor care i se subordonau pe atunci. Rolul de conducător al “operaţiunilor”, acordat acestui minister, este confirmat şi prin faptul că MI era emitentul unor ordine speciale şi a instrucţiunilor de punere a lor în aplicare. Cel mai important dintre acestea, Ordinul nr. 02600/1 iulie 1988, a stat la baza “Planului Unic de Acţiune”, aplicat în perioada 17-22 decembrie.

ORDINEA DE BĂTAIE

Conform planurilor de luptă în vigoare la acea dată, primele forţe ce trebuiau să se implice în reprimarea demonstranţilor, la 21 decembrie, erau maşinile pompierilor, care urmau să intervină cu tunurile de apă. După acestea urmau 3-4 TAB-uri ale Forţelor de Ordine şi Intervenţie (FOI), urmate, în ordine, de scutierii aceleiaşi formaţii, elevii Şcolii de Ofiţeri de la Băneasa şi restul forţelor participante (cadrele Şcolii de perfecţionare a ofiţerilor de Miliţie şi ai Academiei Militare, Trupele de Securitate şi efectivele MApN).

Un rol deosebit în această “ecuaţie” l-au avut şi luptătorii USLA. Efectuate în această ordine, primele intervenţii, din după-amiaza de 21 decembrie, au fost total ineficiente. Pompierii nu au avut succes, la fel ca TAB-urile (dintre care unul a şi fost incendiat). Au urmat restul forţelor, care nu au reuşit să-i împingă pe demonstranţii decât aproximativ 10 metri.

În aceste condiţii, în jurul orei 21:00-21:30, în stradă au coborât reprezentanţii conducerii superioare: Ion Radu, Vasile Milea, Iulian Vlad, Tudor Postelnicu, Ion Dincă, Vasile Bărbulescu, Nicolae A. Ceauşescu şi gen. Hortopan. Cu acea ocazie, Milea era echipat în ţinută de război, inclusiv cu cască metalică. La ieşirea din sediul CC, Ion Radu s-a adresat celorlalţi spunând: “Trebuie să facem totul, la nevoie să murim, pentru o cauză sfântă, pentru comandantul suprem”.

DISTRIBUIREA MUNIŢIEI DE RĂZBOI

Într-o declaraţie dată în faţa procurorilor militari în anul 1990, gen. (r) Dumitru Dumitrache, fostul inspector-şef al Inspectoratului de Miliţie Bucureşti, descrie câteva dintre fazele care au premers declanşării evenimentelor de la 21/22 decembrie 1989. Astfel, el afirmă că la 18 decembrie a dispus distribuirea muniţiei de război la toate efectivele din subordinea sa. Şi asta din cauză că, preluând modelul Timişoarei, în perioada 18-20 decembrie, şi în Capitală s-au distribuit manifeste anticeauşiste şi anticomuniste, iar pe clădiri au apărut inscripţii cu acelaşi caracter.

La 20 decembrie, Ceauşescu s-a întors din Iran. Dumitrescu susţine că, în seara de 21 decembrie, ieşit din sediul CC, generalul Gianu Bucurescu le-a comunicat că, la nivelul conducerii superioare de partid, s-a dispus reprimarea demonstranţilor. În acest scop s-a dispus înfiinţarea unei grupe operative al cărei şef a fost numit ofiţerul MApN Amăriucăi. În subordinea acestuia se găseau col. Marin Bărbulescu, şeful Miliţiei Capitalei, col. Dominic Mitca, col. Dumitru Pavelescu şi col. Robăcel.

Executanţii represiunii

FORŢELE DE ORDINE ŞI INTERVENŢII (FOI)

Unul dintre cele mai importante roluri în reprimarea demonstranţilor din zilele de 21/22 decembrie ‘89 a fost rezervat Forţelor de Ordine şi Intervenţie (FOI). Conform schemei de organizare, această formaţiune din subordinea MI era compusă din 250 de angajaţi: 9 ofiţeri, 234 de subofiţeri, un maistru militar şi şase angajaţi civili. Dintr-o adresă a MI înregistrată sub nr. 0558738/1990 rezulta că jumătate din efectivele FOI veniseră în unitate în luna noiembrie, aduse de la diverse inspectorate judeţene de Miliţie.

Subordonată direct şi nemijlocit col. Marin Bărbulescu, FOI se afla sub comanda mr. Popa Vasile. Detaşamentele componente erau conduse de alţi şapte ofiţeri: lt. col. Vasile Tonciu, cpt. Gheorghe Nedelcu, mr. Lucian Mocanu, mr. Dragomirescu, lt. maj. Stancici, lt. maj. Petrus şi lt. maj. Petrache. Pentru sprijinul acţiunilor de luptă, FOI mai era dotată şi cu două TAB-uri şi două TABC-uri pe care erau amplasate două tipuri de arme de foc, de calibru 7,62 mm şi 14,5 mm. În plus, existau şi câteva microbuze, un ARO, autobuze şi autocamioane SR tip “transport penitenciar”.

ARMAMENTUL FOI

În mod normal, ţinând cont de specificul activităţii pentru care erau constituite, aceste trupe ar fi trebuit să fie dotate doar cu mijloace de luptă menite să descurajeze mişcările de stradă: scuturi şi bastoane de cauciuc, grenade lacrimogene, armament cu muniţie de cauciuc care produce durere, dar nu au un efect letal. Şi, într-adevăr, luptătorii FOI aveau în dotare 18 arme de vânătoare cu două ţevi, adaptate pentru a lansa gloanţe de cauciuc (cu un stoc de 900 de bucăţi) sau încărcături tranchilizante (300 de bucăţi).

Mai existau şi 10 pistoale pentru cartuşe lacrimogene (cu 1.000 de proiectile) şi şase pistoale pentru cartuşe cu substanţe imobilizatoare (pentru care erau alocate 360 de încărcături). Folosite eficient, aceste arme ar fi trebuit să fie suficiente pentru a împrăştia manifestanţii neînarmaţi de la 21 decembrie şi a restabili ordinea în Capitală, fără ca operaţiunea să ducă la moartea şi rănirea gravă a multora dintre ei.

“LUNETIŞTII”

Cu toate acestea, înzestrarea cu tehnică de luptă a FOI era cu mult mai complexă. Detaliat, situaţia se prezenta astfel: cele 250 de cadre ale unităţii aveau în dotare 257 de pistoale, cu un total de 1.285 de cartuşe, la care se adăugau 196 de pistoale-mitralieră, cu 1.960 de cartuşe de luptă, 25 de puşti-mitralieră, cu 250 de cartuşe, două mitraliere terestre, cu 20 de cartuşe.

Dacă dotarea cu acest tip de mitralieră (folosită pentru apărarea sediului) poate fi înţeleasă, este mai greu de priceput la ce foloseau şase aruncătoare de grenade antitanc (AG-7) şi 6 aruncătoare de grenade calibru 40 mm incluse în planul de înzestrare. Dar cele mai neaşteptate arme pe care FOI le avea în dotare au fost 6 pistoale cu amortizor de zgomot, pentru care erau alocate 600 de cartuşe, şi şase puşti cu lunetă, calibru 7,62 mm, ai căror utilizatori dispuneau de 60 de cartuşe. Un calcul simplu arată că fiecare utilizator al pistoalelor cu amortizor a avut asupra sa câte 15 cartuşe pe care, mascate sub haine, putea să le folosească fără să fie auzit de nimeni. Iar cei şase lunetişti, trăgători de mare precizie, ascunşi prin clădirile din zonă, puteau să împuşte liniştiţi 60 de oameni.

MISIUNILE FOI

La 21 decembrie, FOI a fost alarmată din ordinul lui Marin Bărbulescu, care nu a precizat însă şi specificul misiunii. Iniţial, formaţiunea s-a deplasat în centrul Capitalei pentru a “proteja” mitingul popular ordonat de Ceauşescu. În acest scop, mr. Popa a ordonat amplasarea unor efective ale FOI în următoarele zone: pe Bdul Bălcescu, între Societe Generale şi Str. 13 Septembrie, pe Str. Batiştei, la intrarea InterContinentalului, pe Bdul Magheru, la intersecţia cu Bdul Cosmonauţilor, în Piaţa Romană, pe Str. Al. Sahia, pe Bdul Republicii în ambele sensuri, la sediul MI.

Conform documentelor operative, misiunile vizau împrăştierea demonstranţilor, blocarea arterelor de circulaţie spre a nu se permite pătrunderea în zona CC, limitarea perimetrului în care se aflau manifestanţii şi reţinerea de persoane (denumite codificat “colete”), precum şi transportarea acestora la secţiile de Miliţie pentru verificări. Între orele 13:00 şi 23:00, angajaţii FOI au avut o atitudine relativ paşnică.

Comandanţii formaţiunii nu au recunoscut niciodată că subordonaţii lor ar fi folosit grenade fumigen-lacrimogene la Societe Generale ori pe Bdul Bălcescu, însă aruncarea acestora spre manifestanţi este confirmată de câţiva martori, precum şi de lipsa din gestiune a acestei categorii de muniţie.

ALTE MISIUNI

În cursul audierilor efectuate pentru elucidarea evenimentelor de la 21/22 decembrie 1989, Florea Pavel, unul dintre martori, a relatat că, în jurul orei 24:00, miliţienii de la FOI au avansat către Pasajul Universităţii, de unde i-au scos pe manifestanţii care se refugiaseră acolo după “spargerea” baricadei. Cu acea ocazie, ei s-au comportat deosebit de violent: victimele au fost îmbarcate în maşini ARO, autodube, maşini de poştă şi în duba “tip penitenciar”.

La anchetă, mr. Popa şi comandanţii de detaşamente nu au recunoscut aceste fapte, dar angajaţii staţiei metrou Universitate au arătat că luptătorii FOI, identificaţi după descrierea echipamentului, au acţionat violent asupra manifestanţilor, lovindu-i cu bastoanele, cu picioarele şi cu scuturile. Trupe FOI au mai fost semnalate şi în vecinătatea Universităţii, pe Bdul Republicii, unde au reţinut demonstranţi, precum şi în zona statuilor, de unde au încărcat “coletele” (arestaţii) pe care le-au transportat la Circa 17 Miliţie şi la Miliţia Capitalei.

La dispozitivul de pe Bdul Magheru, din zona restaurantului Grădiniţa, miliţienii de la FOI au fost ajutaţi de TAB-urile MApN, iar la intervenţie au participat şi alte trupe MI. La 22 decembrie, după ora 6:00, Forţele de Ordine şi Intervenţie au fost retrase la sediu şi nu au mai acţionat contra manifestanţilor.

Alarmă de luptă

COMANDAMENTUL TRUPELOR DE SECURITATE (CTS)

Printr-un ordin semnat, la data de 17 decembrie 1989, de gen. col. Iulian Vlad, ministru secretar de stat şi şef al Departamentului Securităţii Statului din acea zi, toate unităţile militare ale Comandamentului Trupelor de Securitate au intrat în “alarma de luptă”. O zi mai târziu, în conformitate cu Ordinul CTS nr. T/07091, începând cu data de 18 decembrie, pentru Trupele de Securitate s-a instituit “Starea de necesitate”.

În Capitală, între 21 decembrie 1989, ora 13:00, şi 22 decembrie, ora 11:00, sarcina îndeplinirii acestor ordine a revenit Brigăzii 11 de Securitate, aflată sub comanda lt. col. Tudor Cearapin. În Planul de Operaţii al Brigăzii se arată că “pentru întărirea cordoanelor de ordine, pe străzile care converg spre Piaţa Palatului au plecat în misiune 130 de militari în termen, coordonaţi de şapte ofiţeri şi patru subofiţeri care urmau să coopereze cu efectivele UM 0829 şi 0396″.

DISPOZITIVELE DE LUPTĂ ALE CTS

Prin Nota T/07121 de la 21 decembrie 1989, generalul Ghiţă Grigorie, comandatul Trupelor de Securitate, i-a transmis comandantului Brigăzii 11 de Securitate Bucureşti următorul ordin: “Pentru asigurarea condiţiilor de desfăşurare în deplină siguranţă şi ordine a adunării la care va participa tov. Nicolae Ceauşescu, Brigada 11 Securitate va coopera cu Direcţia a V-a, cu Securitatea Bucureşti, USLA şi IGM.

Pentru aceasta vă pune la dispoziţie opt rezerve mobile de intervenţie, precum şi patru rezerve de intervenţie (de valoarea unei companii) pentru protejarea cazărmilor trupelor de securitate din zona Capitalei”.

Concret, rezervele mobile de intervenţie au fost amplasate după cum urmează:
R1 - La garda Consiliului de Stat, sub conducerea mr. Octavian Chiţu, comandantul Unităţii 1 Securitate Bucureşti.
R2 - Str. Franklin, condusă de cpt. Eugen Voiculescu, de la Brigada 11 Securitate, şi cpt. Constantin Eftimie, de la CTS.
R3 - Str. Boteanu, condusă de cpt. Marinel David, de la Batalionul (Bat) 23 Securitate, şi lt. col. Ion Dragnea, de la CTS.
R4 - Sala Palatului, condusă de lt. Dumitru Soare, de la Bat. 23 Securitate, şi cpt. Dorel Sofineti, de la CTS.
R5 - Sediul ARCOM, condusă de cpt. Dumitru Conţescu.
R6 - Lângă magazinul Adam, condusă de lt. maj. Adrian Dicu, din Bat. 23 Securitate, şi cpt. Ştefan Maiorescu, de la CTS.
R7 - În părculeţul din faţa restaurantului Cina, condusă de cpt. Gică Bobolan, din partea CTS.
R8 - La Biblioteca Universitară, condusă de mr. Neculai Rotariu, de la CTS.

După “spargerea” mitingului lui Ceauşescu, Piaţa Palatului a fost evacuată de organele de ordine aflate sub comanda generalului Giani Bucurescu. În jurul orei 14:00, dispozitivul aflat în “grija” Trupelor de Securitate a fost întărit prin participarea unor unităţi ale MApN (soldaţi şi TAB-uri), precum şi cu forţe USLA şi Gărzi Patriotice. În toată această perioadă, gen. Iulian Vlad a ordonat să nu se deschidă focul, nici măcar cel de avertisment.

La 22 decembrie, în jurul orei 10:00, văzând amploarea coloanelor care veneau în centrul Capitalei, col. Dumitru Pavelescu ar fi ordonat retragerea trupelor de Securitate în cazărmi.

DIRECŢIA A-VI- A SECURITĂŢII

În cazul în care nu erau duşi la secţii, unde trebuiau să treacă prin “culoarele” formate de miliţieni care se înghesuiau să-i lovească pe unde apucau, manifestanţii ajungeau la Jilava, unde erau anchetaţi de ofiţerii Direcţiei a VI-a de Securitate. Printre aceştia s-au numărat cpt. (r) Ion Gureşoaie şi cpt. (r) Gheorghe Ştefan, despre care mai mulţi martori au afirmat ulterior că, în timp ce îi “audiau” pe cei intraţi pe mâna lor, îi loveau, îi înjurau şi-i ameninţau că o să le putrezească oasele în puşcărie.

ALŢI LUNETIŞTI: SERVICIUL 8 GARDĂ

Formaţiune mai puţin cunoscută din componenţa Securităţii Bucureşti, Serviciul 8 Gardă avea, de obicei, sarcina de a amplasa trăgători de elită, dotaţi cu puşti semiautomate cu lunetă, care să asigure punctele strategice de pe traseele parcurse de Ceauşescu. Fiecare trăgător avea în armă un încărcător cu zece cartuşe şi alte 100, aflate în săculeţi de pânză, sigilaţi cu plumb. La 21 decembrie, în câteva dintre posturile de lunetişti au fost “plantaţi” lt. Dan Pintilie, lt. maj. Nicu Văduva, lt. Viorel Acatrinei şi lt. Marcel Paraschiv.

O “Notă” a unui serviciu de informaţii menţionează că la Serviciul 8 Gardă existau trei puşti cu lunetă, iar posturile “observatorilor-lunetişti” erau amplasate pe blocul “Generala”, blocul-turn şi pe blocul de pe Strada Boteanu nr. 3.
În Blocul “Generala” exista chiar şi un apartament “conspirativ” în care erau “plasaţi”, de obicei, “lunetiştii”.

Aceeaşi “Notă” arată că, la 21 decembrie 1989, lt. Dumitru Safta a fost amplasat în acest bloc, la etajul 4, în apartamentul 23, apartament care oficial aparţinea familiei Piciu. Ofiţerul avea asupra lui un pistolet “Makarov”, cu 12 cartuşe, un pistol-mitralieră, cu 120 de cartuşe, o puşcă cu lunetă, binoclu şi staţie radio. El a fost “introdus” în post de cpt. Ciungu, iar la ieşire a predat puşca cu lunetă, binoclul şi staţia radio locotenentului Paraschiv.

În cadrul unităţii, de organizarea acestor posturi se ocupa cpt. Virgil Matei. Anchetatorii nu au prea reuşit să afle cu ce s-au ocupat, concret, în perioada 21/22 decembrie 1989, lunetiştii de la Serviciul 8 Gardă şi nici angajaţii FOI care aveau în dotare astfel de arme de mare precizie. Cert este un singur lucru: în timp ce toate căpeteniile militare care au avut putere de decizie în acea perioadă afirmă că subalternii lor nu au făcut uz de armă în acea noapte, în Bucureşti au fost ucişi 48 de oameni.

Iar mulţi dintre ei au murit ca în filmele poliţiste: împuşcaţi cu gloanţe care au ţintit cu o precizie remarcabilă, în inimă sau în cap, exact între ochi.

“Planul unic de acţiune”

În conformitate cu acest “Plan Unic”, în perioada 21/22 decembrie 1989, în Bucureşti au fost angrenate următoarele forţe militare:
l Formaţiunea de Ordine şi Intervenţii (FOI)
l Comandamentul Trupelor de Securitate (CTS). În 1990, a fost rebotezat Comandamentul Trupelor de Pază şi Ordine
l Luptătorii USLA
l Lucrători de Miliţie de la Sectoare şi din cadrul Miliţiei Capitalei
l Pompierii
l Efective ale Şcolii Militare de Ofiţeri Activi a MI (Băneasa)
l Efective ale Şcolii de Perfecţionare a Ofiţerilor de Miliţie – Bucureşti
l Efective ale Gărzilor Patriotice

Singurele forţe de intervenţie neincluse în acest plan, care totuşi au participat în mod activ la “operaţiunile” de la 21/22 decembrie 1989, au fost cele ale Ministerului Apărării Naţionale. Cu toate că România nu era nicidecum în stare de război, aşa cum a făcut şi în restul ţării, Armata şi-a scos tancurile şi pe străzile Capitalei, iar militarii săi, înarmaţi până în dinţi, au intervenit contra civililor care aveau o singură “armă”: lozincile anticomuniste şi anticeauşiste.

Într-un număr anterior al ziarului nostru am prezentat structura forţelor MApN, care s-au implicat în acele evenimente. În continuare vă prezentăm ceilalţi “actori” principali care au participat la acele evenimente.

Dotarea militară a Trupelor de Securitate

Soldaţii trimişi în dispozitive erau dotaţi cu pistoale-mitralieră, cu două încărcătoare de câte 30 de cartuşe fiecare, bastoane de cauciuc, căşti şi scuturi de plastic. Ofiţerii şi subofiţerii care îi comandau erau înarmaţi cu pistolete “Carpaţi”, calibru 7,65 mm, cu două încărcătoare a câte şase cartuşe fiecare.

I N V I T A Ţ I E

către Dl Traian Băsescu şi Dl Mircea Geoană

- candidaţi la Preşedinţia României -

24 Noiembrie 2009

Vă invităm Joi 26 Noiembrie, la orele 12, la sediul Asociaţiei „21 Decembrie 1989” din Bucureşti str.Batiştei nr.24A, pentru a semna Pactul pentru reformarea României propus de societatea civilă.

Refuzul semnării acestui pact ar însemna dispreţul faţă de idealurile revoluţiei anticomuniste, faţă de memoria celor peste 1600 de oameni ucişi în genocidul din decembrie 1989 de la care se împlinesc 20 de ani.

Pactul pentru reformarea României

între

societatea civilă

şi

candidaţii la Preşedinţia României,

Dl Traian Băsescu şi Dl Mircea Geoană

- text modificat la data de 23 noiembrie 2009 -

Semnând acest pact, fiecare candidat la Preşedinţia României se angajează că dacă va câştiga alegerile prezidenţiale va acţiona pentru reformarea morală a României, reconciliere naţională şi decomunizare, conform dezideratelor exprimate în următoarele documente ale societăţii civile: Proclamaţia de la Timişoara din 1990, Proclamaţia pentru România din 2005, Apelul pentru România din 2005 lansat de GDS, Proclamaţia pentru decomunizarera României din 2008.

Având în vedere îndatoririle şi prerogativele constituţionale, viitorul Preşedinte al României va acţiona astfel:

1. Va solicita autorităţilor judiciare să respecte Articolul 21 alineatul 3 din Constituţie, care garantează dreptul la “un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil” în soluţionarea şi finalizarea cauzelor privind crimele şi actele de violenţă din decembrie 1989 şi iunie 1990.

2. Va solicita Parlamentului şi Guvernului să acţioneze pentru reformarea morală prin adoptarea legilor şi măsurilor pentru decomunizarea României, prezentate în anexă, recomandate de Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.

3. Va acţiona pentru condamnarea naţională şi internaţională a Pactului Stalin-Hitler (Molotov-Ribbentrop) şi a consecinţelor lui, ca ilegitime şi criminale.

4. Va solicita autorităţilor judiciare să intensifice lupta împotriva corupţiei, să cerceteze modul în care s-a reconsolidat oligarhia securisto-comunistă în România şi să verifice corectitudinea privatizărilor făcute de această oligarhie care a acaparat fraudulos puterea economică în România.

5. Va solicita SRI şi SIE să reexamineze cele cca 97.000 dosare din arhivele fostei Securităţi considerate de “siguranţă naţională” şi să predea către CNSAS pe cele care nu se încadrează în această categorie. De asemenea, va solicita CNSAS să verifice într-un ritm susţinut colaborarea cu fosta Securitate a persoanelor aflate în funcţii publice.

Menţionăm că prevederile acestui pact sunt conforme cu articolele 80 şi 82 din Constituţia României. Potrivit art.80: “Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate”. Potrivit art.82, Preşedintele se obligă prin jurământ să acţioneze cu prioritate pentru “propăşirea spirituală a poporului român”, pentru “apărarea democraţiei, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor”.

Anexăm legile şi măsurile pentru decomunizarea României.

28octombrie 2008

Sorin Ilieşiu – vicepreşedintele Alianţei Civice, autorul apelurilor pentru condamnarea naţională şi internaţională a comunismului http://www.gds.ong.ro/apel.htm

http://www.libertates.com/en/articles/40-appeal-for-the-condemnation-of-the-criminality-and-illegittimacy-of-communism.html

Asociaţia 21 Decembrie 1989, Teodor Mărieş – Preşedinte

Societatea Timişoara, Florian Mihalcea – Preşedinte

Blocul Naţional al Revoluţionarilor 1989, George Costin – Preşedinte executiv

Memorialul Revoluţiei 16-22 Decembrie 1989 Timişoara,dr.Traian Orban – Preşedinte

Fundaţia Memoria, prof.univ.dr Ilie Popa – Preşedinte

Fundaţia Corneliu Coposu, Rodica Coposu şi Flavia Bălescu

Seniorii Ligii Studenţilor din Universitatea Bucureşti 1990, avocat Antonie Popescu – Senior

Fundaţia Culturală Timpul, Iaşi, Liviu Antonesei – Preşedinte

Fundaţia Icar, Dr. Camelia Doru – Preşedinte

Romanian-American Network Inc. NGO – Chicago, SUA -Steven V. Bonica – Preşedinte

Asociaţia Cives, Ioan Roşca – Preşedinte

Grupul de acţiune Noii Golani

Consiliul Mondial Român, Ştefana Bianu – Vicepreşedinte

Fundatia Naţională pentru Românii de Pretutindeni, Daniela Soros – Vicepreşedinte

Asociaţia Românilor din Australia, Mihai Maghiaru – Preşedinte

Organizaţia luptătorilor pentru apărarea drepturilor omului, I.Leşu – Preşedinte

Sindicatul Naţional al Ţăranilor şi al Proprietarilor Români, Dan Drăghici – Preşedinte

Asociaţia Europeană a Cadrelor Didactice – Secţiunea Naţională România, prof.univ.dr. Florin-Cristian Gheorghe – Preşedinte

Asociaţia Scriitorilor Români şi Germani din Bavaria, Radu Bărbulescu – Preşedinte

Association Culturelle et Amicale Roumaine, Gabriel Penciu – Preşedinte

L’Alliance Belgo-Roumaine, Bruxelles, Ecaterina Evanghelescu – Preşedinte

Organizaţia Neguvernamentală Ecomondia, prof.dr.Alexandru Ionescu – Preşedinte

Consiliul Român American, Neculai Popa – Preşedinte

Asociaţia Copiilor Revoluţiei, Cătălin Giurcanu – Preşedinte

Asociaţia Adevăr şi Dreptate, Nicolae Bănuţoiu – Preşedinte

Asociaţia Apolitică “Societatea Târgovişte”, Ilie Petre Ştirbescu – Preşedinte

Fundaţia Redarea Istoriei, jurist Păun Gabriel Virgil – Preşedinte

Fundaţia Ioan Bărbuş, Anca Maria Cernea – Preşedinte

Federaţia naţională Omenia a Pensionarilor (peste 1.000.000 de membri), dr.ing.Gheorghe Chioaru – Preşedinte

Grupul văduvelor de eroi martiri

Federaţia sindicală “Solidaritatea – Virgil Săhleanu” a siderurgiştilor din România

Fundaţia Naţională a Revoluţiei din Decembrie 1989 – Timişoara, Pompiliu Alămorean – Preşedinte

Sindicatul Solidaritatea al siderurgiştilor Galaţi, Ilinca Diaconu – Preşedinte

Sindicatul Solidaritatea Hunedoara

Sindicatul ALRO Slatina, Ion Ioan – Preşedinte

Autor: Valentin Vioreanu, Ciprian Rus
Publicat: 23 Noiembrie 2009

De la euforia primei Revoluţii transmise în direct şi până la primirea rece a aderării la Uniunea Europeană, România a ţinut adesea prima pagină a secţiunilor de ştiri externe ale principalelor jurnale şi reviste Occidentale. capital.ro continuă campania DUPĂ 20 DE ANI cu radiografia dură a tranziţiei României la capitalism, aşa cum a fost ea realizată, în ultimele zile, de marile ziare europene.

Simpatia eroicei izbânzi televizate împotriva comunismului avea să ţină puţin. Primele reportaje occidentale care au însoţit caravanele de ajutoare, imediat după ’89, au devoalat nu doar sărăcia şi griul persistent al unei ţări abia ieşite la lumină, ci şi mizeria umană care emana discret în background-ul discursurilor propagandistice ale neo-comuniştilor instalaţi pe scanulele încălzite de fosta nomenclatură.

De la mineriade la şpăgi

Cruzimile interetnice din Transilvania, sălbăticiile care au „curăţat” Piaţa Universităţii sau şirul nesfârşit de dispute politico-sociale rezolvate de descinderi în forţă ale minerilor au adus România pe prima pagină în presa internaţională imediat după Revoluţie. Curând, avea să vină rândul copiilor străzii să-şi revendice fotografii generoase în reviste glossy, adopţiile ilegale au scos dosare de efect în Occident, în timp ce anchetele filmate cu camera ascunsă în care diverşi funcţionari români iau şpăgi mărunte au devenit atât de previzibile şi de uşor de realizat în România că au fost lăsate pe mâna novicilor din marile redacţii.

Violuri şi scandaluri

După 1996, conştiinţa rupturii României de restul blocului estic s-a conturat tot mai clar în articolele de presă occidentale. Corupţia şi scandalurile politice au devenit tot mai vizibile în analizele savante de geopolitică, pentru ca, mai ales în ultimii ani, articolele despre ţara noastră să ajungă şi în ziarele bulevardiere: furturi, violuri şi crime comise mai cu seamă de românii plecaţi în Spania şi Italia.

În fine, boom-ul lui 2008 ne-a readus în ziarele quality, acolo unde, din păcate, ne regăsim şi la finele lui 2009, acolo unde criza politică şi cea economică sunt atent disecate ca modele din categoria „AŞA NU!”.

Împlinirea a 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului a readus Estul în atenţia unor reputate publicaţii din Vest. România nu putea scăpa analizei acide a unor reputaţi jurnalişti trimişi aici de „The Telegraph”, „Le Monde”, „El Pais”, „The Guardian” sau „El Mundo”. Cum ne vede presa străină la 20 de ani de la momentul Revoluţiei din ’89? capital.ro a selectat patru dintre cele mai relevante articole care au analizat, în ultimele zile, evoluţia României în cei 20 de ani de capitalism.

„El Pais” despre România: Coruptă, fără bani şi fără guvern

Concluzia trimisului special al spaniolilor de la „El Pais”, care a bătut România din Mureş până la Giurgiu şi de la Bucureşti până la Vaslui, e cât se poate de realistă: România e, la capătul a două decenii de tranziţie spre capitalism, o ţară „coruptă, fără bani şi fără guvern”.

Cotidianul naţional spaniol „El Pais” l-a trimis în România pe Raul Sanchez Costa pentru a lua pulsul unei ţări aflate în plină frământare economică şi politică, la 20 de ani de la căderea comunismului.

Săli de clasă aflate la etajul unor „private” duhnind a tutun prost şi băuturi ieftine, la Iernut, Şcoli confruntate cu perspectiva unei ierni fără încâlzire din pricina datoriilor acumulate în ultima vreme la Vaslui, spitale care îşi trimit pacienţii să-şi cumpere pe banii lor medicamentele de care depinde vindecarea lor, la Giurgiu. Tabloul sărăciei şi lipsei de organizare din „România profundă” este completat de criza politică de la Bucureşti. Citeşte mai mult…

„The Telegraph” despre România: „Frumoasa şi bestia”

Împlinirea a 20 de ani de la căderea simbolică a Zidului Berlinului e un prilej pentru britanicii de la „The Telegraph” pentru o trecere în revista a schimbărilor produse în ţările din Est dupa ieşirea din comunism.

Reportajul lui Adrian Bridge începe cu o imagine fără vârstă, fără înregimentare politică şi fără greutate economică. Drumul de la Timişoara spre Sibiu – „a glorious autumn day” -, o zi de toamnă, cu frunze mari, cărnoase, cameleonice, schimbându-şi capricios culoarea de la o clipire la alta, sub soarele înţepător al dimineţii. Detaliile fotografiei ataşate textului risipesc idilicul peisajului străjuit, din latul drumului, de batrânei „noduroşi”, care sporovăiesc despre toate cele. Un om într-o caruţă şi o mulţime de vaci duse spre păşuni. „Este asta o parte a Uniunii Europene? 2009? Lasând deoparte cei 20 de ani de comunism, a trecut măcar comunismul pe aici?”, se întreabă, zeflemitor, Adrian Bridge. Citeşte mai mult…

„El Mundo” despre România: „E nevoie de imaginaţie pentru a merge mai departe”

„Când salariul minim e de 120 de euro, iar un kilogram de pui costă aproape 5, când facturile la electricitate şi gaz depăşesc cuantumul pensiei a milioane de oameni şi când pentru a fi operat la timp trebuie să dai şpagă, a merge mai departe cere multă imaginaţie”, îşi justifică trimişii speciali ai lui „El Mundo” viziunea asupra României lui 2009, ca şi titlul materialului filmat la Bucureşti în această vară. Citeşte mai mult…

„The Guardian” despre România: copiii străzii sunt la locul lor

Când jurnalistul englez Ed Vulliamy a vizitat capitala României în 1996, a dat cu ochii de grupurile de tineri care îşi duceau viaţa prin canale, în gări sau pe străzi. Anul acesta, Ed a vizitat din nou Bucureştiul şi a descoperit că, abia acum, la 20 de ani după căderea lui Ceauşescu, lucrurile încep să se schimbe în bine.

„Aceştia sunt copiii revoluţiei”, spune Vulliamy. „Cei care au fost crescuţi în orfelinatele făcute de Ceauşescu şi care, imediat după Revoluţie, au fost găsiţi lipsiţi de ajutor în paturi de fier sau, întocmai ca nişte puşcăriaşi. Noul regim i-a lăsat fără ajutor şi i-a lăsat să se decurce singuri. Orfani, fără studii, fără nicio şansă de a avea un loc de muncă, aceştia au ajuns să se drogheze, iar fetele au început să practice singurul job pe care îl aveau la îndemână: prostituţia”. Citeşte mai mult…

“Le Monde”: Geoană, fiul generalului

În afară de cotidianul francez “Le Monde”, presa străină s-a limitat, deocamdată, doar la simple informaţii cu privire la alegerile prezindeţiale din România.

Într-un articol publicat chiar cu o zi înaintea alegerilor, “Le Monde” face o scurtă dar tranşantă trecere în revistă a doi dintre principalii candidaţi la preşedinţie: Traian Băsescu şi Mircea Geoană. Adică exact cei care vor merge în turul al doilea. Citeşte mai mult…

Bilanţul negru al revoluţiei sibiene: 99 de morţi şi peste 200 de răniţi

Peste 600 de persoane au fost reţinute ilegal în bazinul UM 01512 timp de mai multe zile, îndurând un regim de teroare impus de cadrele din garnizoană

5 imagini

Nicu Cherciu

Zeci de imobile din Sibiu au fost distruse ca ripostă împotriva celor care trăgeau din podurile lor

La Sibiu în 1989 a fost baie de sânge. Armata a tras din toate poziţiile, a jucat toate rolurile posibile, înainte şi după 22 decembrie. Cei care au semănat însă teroarea în oraş sunt “oamenii în negru”, ascunşi printre demonstranţi şi în podurile caselor. Câţiva au fost prinşi şi rapid eliberaţi, după ce au prezentat legitimaţii de grăniceri.

Bilanţul tragic al Revoluţiei de la Sibiu cuprinde 99 de morţi şi aproape 200 de răniţi. Consumul de muniţie a fost imens: peste un milion de cartuşe. În anii care au urmat, situaţia a fost analizată în tot soiul de comisii, iar justiţia a instrumentat mai multe dosare voluminoase. Cu toate acestea, Revoluţia de la Sibiu are şi acum enigmele sale, rămase încă neelucidate.

În ultimele zile ale anului 1989, Sibiul a fost “scena” pe care s-au derulat unele dintre cele mai dramatice episoade ale Revoluţiei. O tragedie care a avut la bază un scenariu ciudat în care Armata, acţionând unitar, asemenea unui personaj colectiv, a jucat, rând pe rând, atât rolul eroului negativ, cât şi pe cel al eroului pozitiv. Aflate sub comanda lt.col. Aurel Dragomir, care avea funcţia de şef al garnizoanei, unităţile militare din oraş au participat, între 21 şi 22 decembrie, la reprimarea mişcărilor de protest ale localnicilor.

Apoi, începând cu după-amiaza de 22 decembrie 1989, aceiaşi militari au trecut brusc de partea Revoluţiei şi s-au implicat masiv în straniul război dus contra “teroriştilor”. În anii care au urmat, Aurel Dragomir a parcurs şi el o “traiectorie” la fel de întortocheată. Mai întâi a fost considerat un adevărat erou, simbol al luptei contra “teroriştilor”.

Ceva mai târziu, a ajuns pe mâna justiţiei care, după anchete deosebit de complexe, care au durat câţiva ani, l-a transformat în inculpat, trimis în judecată pentru comiterea unor fapte deosebit de grave. Rechizitoriul dosarului 59/P/1998, precum şi declaraţiile multora dintre sibienii care au participat la Revoluţie, constituie o “radiografie” complexă a acelei perioade dramatice.

EXTEMPORAL LA “MATERIA” TIMIŞOARA
La scurt timp după declanşarea manifestaţiilor de protest de la Timişoara, toate forţele armate au fost introduse în starea de alarmă. La Sibiu, indicativul “Radu cel Frumos” a intrat în vigoare la 17 decembrie când, în jurul orei 19:00, generalul Ion Hortopan, comandantul Infanteriei şi Tancurilor, i-a ordonat locotenent-colonelului Aurel Dragomir, comandantul garnizoanei Sibiu şi al UM 01512, declanşarea alarmei de luptă în toate unităţile din oraş. Cam în acelaşi timp, la Inspectoratul Judeţean MI a sosit ordinul prin care toate unităţile de profil au intrat în “stare de necesitate”.

A doua zi după cuvântarea televizată a lui Nicolae Ceauşescu, adică în dimineaţa zilei de 21 decembrie, Dragomir a dispus adunarea tuturor cadrelor şi a elevilor din UM 01512 pe platoul şcolii. Aici, după ce a făcut apologia regimului comunist şi a lui Ceauşescu, a dat cuvântul unora dintre subalternii săi, care au condamnat demonstraţiile din Timişoara. După această adunare “ad-hoc”, elevii din Şcoala Militară au fost duşi în sălile de curs, unde au fost obligaţi să dea un extemporal cu tema “Poziţia partidului şi statului nostru, a tovarăşului Nicolae Ceauşescu faţă de evenimentele din Timişoara”.

Mai mulţi martori au afirmat că, în tot acel timp, Aurel Dragomir a susţinut în mod public necesitatea utilizării armamentului împotriva demonstranţilor.

“FORTĂREAŢA” SIBIU
La sfârşitul anului 1989, garnizoana Sibiu dispunea de o forţă redutabilă, constituită din 11 unităţi militare, de arme diferite, ale căror cadre erau hotărâte să acţioneze contra propriilor concetăţeni în cazul în care aceştia ar fi ieşit în stradă. În dimineaţa de 21 decembrie, primele grupuri de manifestanţi sibieni ieşite în oraş s-au confruntat, mai întâi, cu formaţiunea “Scutul”, grupare din subordinea miliţiei, ai cărei membri erau instruiţi special pentru intervenţii de restabilire a ordinii.

În scurt timp “Scutul” s-a dovedit a fi însă ineficient, iar Dragomir, aflat aproape tot timpul în preajma lui Nicu Ceauşescu, i-a cerut acestuia să fie de acord cu intervenţia Armatei, sub motiv că “ăştia de la Miliţie nu sunt buni de nimic”. Având acordul ministrului Vasile Milea şi al generalului Hortopan, “Nicu” a acceptat oferta lui Dragomir, căruia i-a ordonat ca, începând cu ora 10:00 a zilei de 21 decembrie, să scoată militarii în oraş, organizaţi în dispozitive speciale.

FORUL DEMOCRATIC
Primul care a vorbit despre “terorişti” a fost chiar Nicolae Ceauşescu, care i-a adus “în scenă” asociaţi cu “huliganii” ce provocau dezordine la Timişoara. Ignorat timp de câteva zeci de ore, termenul a fost reluat abia în seara de 22 decembrie, când Ion Iliescu a vorbit despre “teroriştii securişti, superinstruiţi, care trag din orice poziţie”, rămaşi loiali dictatorului. În mod ciudat, peste tot, aceştia nu şi-au făcut apariţia decât după ce revoluţionarii din stradă au început să se asocieze în diferite organizaţii locale, altele decât Frontul Salvării Naţionale.

În acelaşi timp, “teroriştii” au apărut pe fondul unei adevărate psihoze colective rezultate în urma nenumăratelor dezinformări lansate prin intermediul televiziunii, autobotezate “Libere”. La Sibiu, acest “scenariu” a inclus o mare parte dintre aceste etape. În dimineaţa de 22 decembrie, muncitorii de la toate întreprinderile au ieşit în stradă. La 9:20, la Casa de Cultură a Sindicatelor, directorul Emil Strătulat a montat o staţie de amplificare şi acolo a început prima “Adunare Populară Liberă”.

Peste o oră, în acelaşi loc s-a înfiinţat Forul Democratic al Judeţului Sibiu, printre ai cărui iniţiatori s-a numărat şi preotul Nicolae Streza. La 12:10, în Sibiu a început un coşmar care, cu unele întreruperi, avea să dureze până în primele zile ale anului 1990. În tot oraşul a început să se tragă de peste tot: dinspre Miliţie, dinspre UM 01512, dar şi din cele mai neaşteptate locuri din oraş. Acela a fost şi momentul în care au început să apară cei mai mulţi morţi şi răniţi.

Faptul că pe toate “canalele media” se vorbea din ce în ce mai des despre “terorişti” şi despre prezenţa şi acţiunile lor în Sibiu a complicat şi mai mult situaţia de aici. Ca peste tot, şi în acest oraş, Armata s-a angajat într-un război, pe viaţă şi pe moarte, cu un adversar invizibil, care nu a fost descoperit nici până în ziua de astăzi. Sub paravanul atotstăpânitoarei terori, pe 24 decembrie, în sediul fostului Consiliu Judeţean Sibiu s-a înfiinţat Frontul Salvării Naţionale.

Din nucleul său de bază (care număra doar 25 de oameni) a făcut parte şi lt.col. Dragomir, cel care, aşa cum am văzut, începuse prin a participa activ la reprimarea demonstranţilor. A doua zi, FSN Sibiu avea deja 100 de membri. În scurt timp, preotul Nicolae Streza şi câţiva dintre cei adunaţi în jurul său, în Forul Democratic, au fost arestaţi, sub presupusa acuzaţie de terorism. Bătuţi bine, ei au fost eliberaţi după doar câteva zile, timp în care FSN-ul luase deja conducerea peste tot.

RĂZBOIUL CONTRA “TERORIŞTILOR”
Aşa cum spuneam, războiul dus contra presupuşilor “terorişti” a fost alimentat şi a căpătat proporţiile unei isterii colective, mai ales prin zvonurile venite pe cele mai diverse căi. Astfel, la urechile sibienilor au ajuns informaţii care mai de care mai înfricoşătoare: “Apa este otravită”, “În cazărmi au pătruns terorişti îmbrăcaţi în haine militare”, “Se anunţă atac cu desant aerian asupra Sibiului”, “A fost aruncată în aer conducta principală de alimentare cu apă a oraşului”, “La ora 24:00, Bucureştiul şi Sibiul vor fi bombardate”.

În Sibiu, toate aceste zvonuri au circulat între 22 şi 31 decembrie 1989. Iar rezultatele lor au fost dramatice. Cei mai mulţi dintre morţii şi răniţii din acest oraş au fost înregistraţi exact în aceste zile de haos. Tot atunci, în Sibiu s-a declanşat acţiunea “Bazinul UM 01512″, unul dintre cele mai infernale episoade ale unei perioade care nu a dus lipsă de momente dramatice. Peste 600 de persoane, foşti angajaţi ai MI, dar şi oameni simpli, de pe stradă, au fost luaţi cu japca, adeseori bătuţi crunt şi apoi aruncaţi în acel bazin de beton unde au fost ţinuţi zile şi săptămâni la rând în cele mai inumane condiţii cu putinţă.

Acum, după atâţia ani, când vedem cum infractori periculoşi sunt lăsaţi în libertate doar prin invocarea unor mărunte vicii de procedură sau pentru că susţin că sunt atât de bolnavi încât nu suportă detenţia, ni se pare greu de crezut că cele câteva sute de oameni au putut fi aruncate într-un adevărat infern, fără mandate de arestare şi fără respectarea celor mai elementare drepturi juridice. Şi totuşi, aşa s-a întâmplat.

UNDE SUNT TERORIŞTII
Cu toate acestea, în acea perioadă, în tot oraşul s-au produs nenumărate episoade care păreau să confirme existenţa “teroriştilor”. În cartea “Şase zile care au zguduit România – Ministerul de Interne în decembrie 1989″, semnată de generalii Gheorghe Florea, Ion Pitulescu, Marin Lazăr şi Ion Constantin, există declaraţia martorului Ioan Sisterli, referitoare la prezenţa unor persoane neidentificate care au tras din podurile unor clădiri.

Iată declaraţia lui Sisterli: “La data de 21 decembrie 1989, fiind acasă cu soţia mea, în jurul orei 10:00, a început să se tragă cu foc de armă automată sau mitraliera, din podul casei unde locuiesc eu. (…) Menţionez în mod expres că în toată perioada când s-a tras am auzit zgomote în pod şi mi-am dat seama că sunt două sau trei persoane, întrucât trăgeau atât concomitent, cred, cu mitraliera, cât şi separat. (…) Prin trei orificii din pod mi-am dat seama că s-a tras, întrucât praful de pe grindă era şters, iar în orificiul îndreptat spre Piaţa Republicii am găsit banda de la cartuşele de mitralieră, dar şi aproape 200 de tuburi goale de la banda de mitralieră”.

În aceeaşi carte este publicată şi o declaraţie a lui Nicu Ceauşescu, dată în contextul evenimentelor care începeau să se desfăşoare la Sibiu: “(…) dacă la noi se întâmplă ceva vom trage în ei şi nu ne vor învinge ei pe noi. Nu voi, securiştii şi miliţienii de la Sibiu, veţi trage – că sunteţi proşti – şi nu ştiţi să trageţi, o să-mi chem specialiştii mei din Bucureşti”. După această afirmaţie, Nicu Ceauşescu ar fi cerut imediat să i se facă legătura telefonică cu fostul ministru de Interne Tudor Postelnicu.

La scurt timp, pe aeroportul din oraş a aterizat un ROMBAC din care au coborât 42 de tineri, cu alură de sportivi, echipaţi în costume negre. Localnicii povestesc şi acum despre ei, dar nimeni nu ştie vreun amănunt legat de motivul real al sosirii lor în oraş. Despre tragerile executate de anumite persoane, rămase necunoscute, din podurile caselor ne-au relatat şi mai mulţi revoluţionari. Clădirile din Sibiu au lucarne în stil săsesc, locuri în care martorii care ne-au relatat astfel de episoade au văzut că se trăgea cu mitraliera.

Unul dintre aceşti revoluţionari ne-a declarat că, pe 29 decembrie ‘89, în podul unei clădiri de pe Str. Tipografilor, în dreptul unei lucarne, a fost găsită o lunetă de la o puşcă semiautomată. De asemenea, revoluţionarii povestesc şi acum că, începând cu după-amiaza de 22 decembrie, în podurile clădirilor din oraş au fost descoperiţi şi reţinuţi mai mulţi militari care păreau să aparţină trupelor de grăniceri. Erau îmbrăcaţi în echipament de culoare neagră, şi aveau asupra lor acte care le atestau apartenenţa la această armă.

Apoi, toţi au dispărut fără urmă şi de atunci nu s-a aflat nici ce căutau în Sibiu, nici ce s-a mai întâmplat cu ei după Revoluţie. Localnicii sunt convinşi că în Sibiu au “funcţionat” şi celebrele “simulatoare de foc”, aparate electronice, nu foarte complicate, amplasate prin podurile caselor, dar şi pe anumite clădiri oficiale, care stârneau panica printre oameni prin emiterea unor zgomote similare rafalelor de armă automată.

EPILOG
De la acele evenimente dramatice au trecut 20 de ani. Tot ce s-a reuşit să se afle despre ele este cuprins în câteva cărţi şi între coperţile câtorva dosare penale. Cel mai mare dintre acestea este cel prin care Aurel Dragomir, în calitatea sa de “organizator” al iadului din “Bazinul UM 01512″ a fost trimis în judecată sub acuzaţia de “instigare improprie la omor deosebit de grav” şi “aplicarea unor tratamente neomenoase”. Alături de alţi câţiva militari, el a început să fie judecat în anul 1998.

Procesul s-a târât ani la rând, prin câteva instanţe, pentru ca, în urmă cu ceva timp, întregul dosar să fie restituit la Parchetul Militar, “pentru completarea cercetării penale”. Şi, cel puţin până acum, nu prea există semnale că vreun procuror se mai oboseşte să afle vreo “noutate”, despre acele evenimente încâlcite despre care nu ne mai aducem aminte, formal, doar în ultimele zile ale fiecărui an.

“Iliescu apare, măcelul dispare!” – diversiuni ale ziarului “Adevărul” noiembrie 20, 2009

“Iliescu apare, măcelul dispare!” scriu Grigore Cartianu şi Florel Manu în ziarul “Adevărul” din 20 noiembrie 2009 (linc), articol făcut, ca de altfel întreaga serie de articole despre revoluţia din 1989 a acestui ziar, pe baza sfaturilor “expertului” Alex Mihai Stoenescu, fost informator al securităţii (linc). Iată ce putem citi în acest articol:

Unul dintre momentele-cheie ale Revoluţiei din decembrie 1989 este scena balconului din Piaţa Palatului. Se întâmpla în jurul orei 17.00. ……………..apare, «măcelul» dispare!”. Un preambul al unei scandări celebre în campania electorală din 1990: „Iliescu apare, soarele răsare!”.

Acţiunea “acoperirea adevărului despre revoluţie printr-un potop de minciuni” la care mă referisem într-un articol de ziar din 1990 republicat pe acest blog (linc), continuă. Situaţia stă altfel decît o prezintă ziarul “Adevărul”. Focurile nu au luat nici un fel de pauză în momentul în care a apărut Iliescu la CC, fiindcă nici nu începuseră. Momentul începerii focului este la cîtva timp după ce Iliescu îşi isprăvise cuvîntarea din balconul CC. Discursul lui Iliescu din balconul CC nu a fost precedat de zgomot de arme şi apeluri isterice la calm, ci a fost urmat de acestea. Cronologia, care se poate vedea după înregistrările transmise la TVR (dar în 20 de ani oamenii au uitat şi exact pe asta se bizuie falsificatorii istoriei) este: Brateş anunţă întreruperea emisiei sub pretextul fals că aparatele sînt supraîncinse (linc) – la reluarea transmisiei mai sînt cîteva cuvîntări din studioul TVR şi apoi se dă legătura în Piaţa Palatului, probabil nu întîmplător exact cînd vorbeşte Iliescu (linc) – apoi Ştefan Guşă (linc) – iarăşi ia cuvîntul Iliescu (linc) – vorbeşte un necunoscut îngrijorat că victoria ar putea fi ciuntită (linc), discursul necunoscutului fiind o dovadă că stăpînirea mulţimii de către grupul lui Iliescu nu era deloc sigură în acel moment – vorbeşte Virgil Măgheruşan (linc) care propune alte persoane în conducere decît Ion Iliescu, anume Corneliu Mănescu şi Dumitru Mazilu – vorbeşte Dumitru Mazilu (linc) cu blasfemia “ţara noastră n-a fost niciodată comunistă” – întrerupere din studioul TVR pentru ca Teodor Brateş să-l prezinte pe Marin Oană (linc) – continuarea discursului lui Mazilu (linc) cu alte blasfemii de tipul “să se dea la o parte marxism-leninismul” (Mazilu avea atunci ambiţii serioase de a prelua puterea şi avea şi susţinere în mulţime; Iliescu a trebuit să facă o concesie dîndu-i un post de vicepreşedinte) şi abia apoi primele zvonuri că se trage în Piaţa Palatului (linc), deşi nu se vede clar că s-ar fi tras. Urmează apoi iar întrerupere din studioul TVR, Brateş spune că apa e otrăvită (linc), vorbeşte şi Nicu Stăncescu (linc), apoi George Marinescu anunţă că s-au pus bombe în subsolul TVR (linc). Abia mai tîrziu se dă iar legătura în Piaţa Palatului unde se trăgea. Într-adevăr au fost apeluri disperate din balcon ca să nu se mai tragă că “sînt militarii noştri”, dar astea au fost mai tîrziu, după discursul lui Iliescu. În pagina TVR în decembrie 1989 (linc) am prezentat multe din înregistrările emisiunii TVR, dar le-am tăiat pe bucăţele pentru a fi mai lesne discutate. Înregistrarea netăiată a misiunii TVR, unde se poate vedea cronologia corectă, se poate descărca de la lincul ăsta.

Cui foloseşte inversarea cronologiei? Celor care au nevoie de lansarea de piste false, de grenade fumigene pentru ca adevărul să nu mai poată fi desluşit. Adică exact celor care au făcut diversiunea cu teroriştii din decembrie 1989 şi slugilor angajate de aceştia. Slugi care, pentru a ascunde filiaţia diversiunii, mai lansează cîteva mici înţepături, de formă şi inofensive, la adresa stăpînului.

Iliescu apare, „măcelul“ dispare!

Arestarea lui Ceauşescu şi primele diversiuni teroriste coincid cu apariţia lui Ion Iliescu la balconul fostului CC al PCR. Împuşcăturile dinspre Palatul Regal iau o pauză în timpul discursului noului conducător. Lovit cu pietre şi beţe, Nicolae Ceauşescu fugea la ora 11.30 din balconul CC. La ora 17.00, Ion Iliescu vorbea, în numele noii puteri politice, din acelaşi balcon.

Unul dintre momentele-cheie ale Revoluţiei din decembrie 1989 este scena balconului din Piaţa Palatului. Se întâmpla în jurul orei 17.00. Noua putere îşi schiţase componenţa după ora 16.00, la sediul Ministerului Apărării Naţionale. În frunte cu Ion Iliescu, noua structură de putere îşi făcea apariţia în balconul fostului Comitet Central al Partidului Comunist Român.

Momentul a fost precedat de zgomot de arme, de apeluri isterice la calm şi la linişte. Totul a fost transmis în direct de TVR. O transmisiune care a început cu o imagine întreruptă şi cu un semnal audio foarte prost. Personajul principal al balconului a fost Ion Iliescu. Pentru acesta, cuvântarea către mulţime nu a început deloc bine.

Focurile de armă iau o pauză

Venirea lui Ion Iliescu în sediul fostului CC coincide cu mai multe evenimente care s-au produs simultan. La Târgovişte, soţii Ceauşescu erau predaţi de subofiţerii Paise şi Enache în sediul Miliţiei, pentru a fi preluaţi mai târziu de Armată. La Televiziune, emisia era reluată după aproape o oră de întrerupere dintr-un motiv artificial: „supraîncălzirea aparaturii”. Adevăratul motiv era nevoia de „a se face ordine” în Studioul 4, unde ajunseseră şi personaje nedorite, care periclitau planurile noii puteri. În Piaţa Palatului, care era plină-ochi, începuseră focurile de armă.

De la balcon se auzeau apeluri disperate. Diverse persoane strigau: „Atenţiune, atenţiune! Nu mai trage nimeni! Nu mai trage nimeni! Armata e cu noi! Sunt militarii noştri!”. O altă voce, puţin răguşită, face un nou apel: „Atenţiune, atenţiune! Către cetăţenii din piaţă: deveniţi un grup compact! Îndreptaţi maşinile de pompieri către colţul clădirii din stânga!”.

Era în jurul orei 17.00. Se întunecase, iar Televiziunea plasase în Piaţa Palatului care de reportaj şi reflectoare. Peste zgomotul de arme automate se auzeau scandări: „Armata e cu noi!”, „Libertate! Libertate!”. În staţia de amplificare din piaţă s-a auzit o voce de la balcon: „Se trage de la Sala Palatului, de la ultimul geam!”. Focurile, izolate iniţial, s-au transformat în rafale. Totul era filmat, iar reflectoarele Televiziunii „măturau” faţada Palatului Regal.

„Scena“ rafalelor a durat un sfert de oră, după care împuşcăturile s-au rărit. În balconul CC, agitaţie mare. Transmisiunea în direct avea mici întreruperi şi zgomote deranjante pe sunet. La balcon au apărut Ion Iliescu, generalul Nicolae Militaru, generalul Nicolae Guşă, căpitanul Mihai Lupoi, Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu şi alte persoane. Miracol:

„împuşcăturile” au încetat ca prin farmec! Cât timp a stat la balcon Ion Iliescu, niciun glonţ nu a lovit balconul şi nici măcar faţada sediului CC al PCR.

Momentul poate fi definit prin formula „Iliescu apare, «măcelul» dispare!”. Un preambul al unei scandări celebre în campania electorală din 1990: „Iliescu apare, soarele răsare!”.

Cum l-a salvat Sergiu Nicolaescu pe Ion Iliescu

Pe fondul încetării focurilor de armă, Ion Iliescu, aflat în mijlocul grupului de la balcon, încearcă să vorbească mulţimii. Primele sale cuvinte sunt: „Stimaţi tovarăşi!”. Este momentul în care din piaţă se aud huiduieli şi scandări: „Fără comunişti!”.

Scena este povestită de Sergiu Nicolaescu: „Iliescu a luat microfonul şi s-a adresat cu «tovarăşi». Au început  urlete. Trebuia să citească ce vroiam noi să facem. Şi în momentul ăla mi-am dat seama că am terminat-o, pur şi simplu şi am luat microfonul. Am spus: «Sunt eu, Sergiu Nicolaescu». Momentul ăla a fost unul dintre cele mai emoţionante din viaţa mea, ca să auzi  400.000 de oameni strigând «Sergiu! Sergiu!»… Atunci eu le-am răspuns. «De aici înainte, când vreţi să strigaţi  numele cuiva, strigaţi „România!”». Şi au început în toată piaţa: «România! România!». I-am dat microfonul lui Iliescu şi i-am spus să nu mai spună «tovarăşi» pentru nimic în lume. «Şi acum dau microfonul cuiva care vă va citi cele 12 puncte», am spus mulţimii. Nu am mai pomenit numele Ion Iliescu”.

Aşa l-a salvat Sergiu Nicolaescu pe Ion Iliescu, într-un moment în care mulţimea din Piaţa Palatului era pe punctul de a da peste cap planul complotiştilor de a lua puterea!

Dezacordul programului său politic cu programul Revoluţiei – perestroika sau abandonarea radicală a comunismului –, teama declanşată în rândul conspiratorilor, că ar putea pierde puterea în favoarea unei grupări radicale.
Alex Mihai Stoenescu
istoric

În acel moment, forţa politică anticomunistă, care să preia mesajul sau voinţa masei, nu exista.
Alex Mihai Stoenescu
istoric

Decodificarea scenariului balconului

În „Istoria loviturilor de stat”, volumul 4, partea a II-a, istoricul Alex Mihai Stoenescu punctează acest moment ca pe unul dintre cele mai importante ale acelor ore de haos. Găseşte chiar o explicaţie pentru ceea ce s-a întâmplat la balcon, după gafa lui Iliescu.

„Momentul a fost fixat de atâtea persoane pentru că l-au simţit ca fiind o cheie a Revoluţiei, pentru că a marcat secvenţa de confruntare a lui Ion Iliescu, liderul ales şi acceptat de ministerele de forţă, cu mulţimea, cu revolta populară. Ea identifică mai multe semnificaţii, între care analiştii au subliniat distanţa dintre Ion Iliescu, adică liderul politic beneficiar al loviturii de stat, şi mase, adică Revoluţie. De asemenea, dezacordul programului său politic cu programul Revoluţiei – perestroika sau abandonarea radicală a comunismului –, teama declanşată în rândul conspiratorilor, că ar putea pierde puterea în favoarea unei grupări radicale (!). Şi, nu în ultimul rând, pericolul unei intervenţii sovietice, în contextul depăşirii scenariului de răsturnare a lui Ceauşescu şi instalare a unui regim gorbaciovist. Ideea unei confruntări, a unui conflict subtil Iliescu – mase, a sedus mulţi ani presa de opoziţie, fiind legată însă, mai mult, de performanţa sau contraperformanţa grupării Iliescu de după decembrie 1989. În acel moment, forţa politică anticomunistă, care să preia mesajul sau voinţa masei, nu exista. Chiar Dumitru Mazilu, încercând să orienteze o posibilă nouă guvernare spre Statele Unite, nu avea nicio şansă formând acea guvernare cu un nucleu care îi avea la vârf pe Ştefan Guşă şi Iulian Vlad.

Alte opţiuni nu existau. Timp de mai multe ore, ceea ce caracterizase masa fusese haosul, «golul de putere» şi căutarea disperată a unui punct de reper. Iar căutarea se îndrepta incontestabil, printr-o multitudine de mesaje televizate, spre Armată şi Securitate”.

Din nou, Ion Iliescu

După scena balconului, noii lideri s-au retras în CC pentru a forma noua structură a puterii politice   Foto: Agerpres

Taxat destul de dur de mulţime, Ion Iliescu trebuia să găsească un discurs de echilibru. În nota celor afirmate de Stoenescu, Ion Iliescu îşi reorientează discursul, fără a mai supăra pe nimeni. Ceea ce a urmat în seara de 22 decembrie în Piaţa Palatului este descris în cartea „Revoluţia Română în direct”.

Ion Iliescu: „Încă două vorbe. Stimaţi cetăţeni (imaginea este defectuoasă, apar dungi, sonorul are paraziţi, se aud pârâituri). Procesul început este ireversibil. Practic, Securitatea nu mai există. (Uraaaa!) Organele Ministerului de Interne au trecut în subordinea Armatei. De aceea, vă rugăm, de acum avem o singură forţă de ordine publică, Armata şi organele de ordine publică subordonate Armatei. (Uraaaa!… «Armata e cu noi!»)”.

După ce trece microfonul şi pe la generalul Guşă, şef al Marelui Stat Major în acel moment, Iliescu revine şi vorbeşte despre noua structură care a preluat puterea.

Ion Iliescu: „Stimaţi concetăţeni! Ne vom retrage acum pentru a constitui Consiliul Frontului Eliberării Naţionale… Salvării Naţionale. Vom elabora, aşa cum v-am spus, un program şi o proclamaţie către popor. Vom lua măsuri de organizare, deocamdată provizorie, a organizării, a conducerii, a administrării publice, la nivel central şi la nivel local, în toate judeţele. Scopul nostru este să constituim o nouă structură a puterii politice. Practic, s-au lichidat structurile vechi: partid, guvern şi aşa mai departe. (Urale, fluierături, rumoare. Mulţimea scandează «Jos Comunismul!»). Facem apel la sprijinul şi înţelepciunea dumneavoastră, pentru perioada următoare de organizare. Vom avea nişte structuri provizorii, care să asigure funcţionarea noastră ca societate. Să pregătim alegeri libere, să … o viaţă în care poporul să fie realmente factorul de decizie, factorul de conducere a vieţii publice”.

Imaginea transmisiei revine la normal. Sunetul, la fel. Se scandează «Libertate! Libertate!».

La discursul lui Iliescu, este de remarcat  evitarea cuvântului „tovarăşi” şi înlocuirea lui cu expresia „dragi concetăţeni”. Discursul a fost orientat către Armată. Mai mult, în Piaţă nu se mai auzeau rafale de mitralieră.

Iliescu anunţă prinderea lui Ceauşescu

În balconul CC era deja agitaţie mare. Se apropia ora 18.00. Noul grup care preluase puterea se pregătea să se organizeze. La Târgovişte, după o după-amiază întreagă de căutări prin oraş şi prin împrejurimi, Nicolae Ceauşescu se afla deja în mâinile Miliţiei. Acceptat de mulţime, acum, Iliescu are curaj şi mai punctează o dată.

Ion Iliescu: Stimaţi … Stimaţi concetăţeni!… Ceauşescu, precum ştiţi, a fugit cu un elicopter din Capitală. S-au dat, s-au dat dispoziţii forţelor armate să-l aresteze. Avem ştiri că a fost prins în jurul Târgoviştelui… Va fi… când ştirea va fi confirmată, o s-o facem publică… Va fi arestat şi supus judecăţii publice! (Uraaa, uraaa!)

Mulţimea: A-sa-si-nii, a-sa-si-nii, a-sa-si-nii! Şi pe ea! Şi pe ea!

Ion Iliescu: Fraţilor, ceea ce ne trebuie acum însă, ne trebuie ajutorul dumneavoastră să ne organizăm. De aceea vă rugăm să sprijiniţi… (Mulţimea: Şi pe ea! Şi pe ea!). Amândoi! Şi nu numai ei doi, ci toată clica! Cu acestea, vă mulţumesc şi vă rog să ne lăsaţi să ne organizăm.

În discursul lui Ion Iliescu apare un termen: judecarea lui Ceauşescu. Era momentul în care Iliescu vorbea despre un proces care îi va fi organizat fostului lider comunist. Şi nu numai atât, ci şi celor din jurul lui.

Când Ion Iliescu făcea acest anunţ, în jurul orei 18.00, la Târgovişte era în desfăşurare predarea Ceauşeştilor de la Miliţie la Armată.

După retragerea grupului Iliescu, pentru constituirea Frontului Salvării Naţionale ca forţă conducătoare, în Piaţa Palatului încep din nou să se audă rafale de arme automate. Martorii spun că discuţiile din CC, pentru formarea FSN, s-au desfăşurat sub acompaniamentul rafalelor.

Diversiunea teroristă, pregătită pe tot timpul zilei, în intervenţiile televizate (vin grupări teroriste, securiştii-teroriştii au otrăvit apa, teroriştii trag în popor) era în plină desfăşurare.

“Împuşcaţi-i, că nu-s oameni!”

Intervenţia Armatei în reprimarea revoltei din Cluj a încălcat toate legile Republicii Socialiste România şi regulamentele militare. În anii de după Revoluţie, comandanţii au utilizat o mulţime de trucuri şi minciuni pentru a scăpa de Justiţie. Cum de-au ajuns soldaţii să tragă în civili, ce ordine s-au dat în acele zile şi care era “inamicul oficial”?

Ziua de 21 decembrie 1989, aşa cum s-a scurs ea la Cluj-Napoca, reprezintă un adevărat “caz-şcoală” despre modul concret în care Armata s-a implicat, înainte de căderea lui Ceauşescu, în reprimarea Revoluţiei. Căci de la primele focuri de armă şi până la “Armata e cu noi!”, mulţi români, “huligani, elemente declasate, destabilizatoare”, aveau să muşte din asfaltul marilor oraşe, sub gloanţele militarilor. Iar zilele, lunile şi chiar anii care au urmat au fost folosite de unii capi ai Armatei pentru a şterge urmele, a boicota aflarea adevărului şi a-şi proteja gradele obţinute “la excepţional” în primele zile de după căderea dictatorului.

Cum a fost posibil ca militarii să tragă în civili? De la ministrul Apărării şi până la ultimul comandant de grupă care a stat faţă în faţă cu civilii dezarmaţi (cu unele notabile excepţii), toată lumea a călcat în bocanci legile ţării, regulamentele şi onoarea militară.

La ora 16:00 a zilei de joi, 21 decembrie 1989, în Cluj-Napoca erau deja 12 morţi şi 26 de răniţi, după incidentul din piaţa Libertăţii. Avea să fie doar începutul. Căci la acea oră, comandanţii Armatei a IV-a Transilvania, conduşi de generalul Iulian Topliceanu, se întreceau în a lua măsuri de luptă împotriva civililor angajaţi în acţiuni de protest.

Pentru “asigurarea ordinii publice”, Armata mobilizase două unităţi militare (UM 01215 Floreşti şi UM 01278 Someşeni), ai căror militari, organizaţi după ordinul ministrului Vasile Milea, îşi pregătiseră dispozitivele de luptă în oraş.

Ordinele erau clare: prevedeau ieşirea soldaţilor cu muniţie de război şi deschiderea focului.
Cum au gestionat militarii situaţia: numărul total al victimelor se ridica, după şase ore de “luptă” în diverse zone ale oraşului, la 26 de morţi şi peste 100 de răniţi.

După masacrul din Piaţa Libertăţii au urmat alte trei puncte fierbinţi: zona Astoria-Metropol, Piaţa Mărăşti şi Fabrica de bere. O singură anchetă serioasă a fost deschisă chiar în ianuarie 1990 pentru tragerea la răspundere a celor vinovaţi de morţii din Piaţa Libertăţii, de către procurorul militar colonel Tit-Liviu Domşa, şeful Parchetului Militar din Cluj. Dosarul său a fost însă “desfiinţat” câteva luni mai târziu, iar documentele şi mărturiile din el le-am folosit noi în documentarea materialului de faţă.

DISPOZITIVELE DE LUPTĂ ŞI VICTIMELE

După morţii căzuţi în Piaţa Libertăţii au urmat cei din zona Astoria-Metropol. Dispozitivul l-a avut ca protagonist pe căpitanul Ilie Dicu, de la Unitatea Someşeni, cel care s-a remarcat prin modul brutal în care i-a împuşcat pe manifestanţi chiar cu mâna lui. Bilanţul activităţii lui Dicu la Astoria: 4 morţi şi 10 grav răniţi. În anchetele care au urmat, soldaţii şi unii civili, martori oculari, au descris cum Ilie Dicu a ridicat un demonstrant care se apropiase de dispozitivul său, l-a dus cu faţa la un zid şi l-a executat cu sânge rece, de la câţiva centimetri.

În Piaţa Mărăşti – unde au avut misiune de luptă tot militarii de la Someşeni, conduşi de col. Timiş Gheorghe – a murit un om şi au fost răniţi alţi trei.

Atât col. Timiş Gheorghe, cât şi căpitanul Ilie Dicu primeau ordine de la col. Florian Caba, membru în comandamentul Armatei a IV-a, care avea misiunea să ţină legătura între comandament şi unitatea din Someşeni aflată în “luptă”.

Ultimul punct fierbinte al Clujului a fost Fabrica de bere.

Între orele 18:15 şi 22:30, dispozitivele formate din soldaţii de la unitatea din Floreşti au omorât 9 oameni şi au rănit 13. Şeful plutonului care a executat foc era maiorul Laurenţiu Cocan. În depoziţiile lor, soldaţii povestesc cum Cocan le cerea să înceteze focul atunci când din grupul de manifestanţi ieşea vreunul mai în faţă, după care îl lua el în bătaia pistolului şi-l dobora.

Atât maiorul Laurenţiu Cocan (responsabil cu măcelul de la Fabrica de bere), cât şi căpitanul Dando Carp (cel care a însângerat Piaţa Libertăţii) se subordonau comandantului unităţii, maiorul Valeriu Burtea, prezent şi el în dispozitivul de la Fabrica de bere la ora când se trăgea în civili. Pe linie de subordonare, între şefii plutoanelor de represiune din Cluj-Napoca şi comanda Armatei a IV-a Transilvania se aflau col. Florian Caba şi mr. Valeriu Burtea.

“VEŢI TRAGE ÎN ŢINTE VII”

Soldaţii care au acţionat în Cluj în ziua de 21 decembrie erau, la ora când trăgeau în civili, în cea mai mare parte neinstruiţi. Fuseseră încorporaţi în luna septembrie şi fuseseră apoi duşi la munci agricole, până la sfârşitul lui noiembrie. O lună mai târziu, primeau încărcătoarele pline cu muniţie de război şi erau trimişi în stradă. Care a fost însă linia de comandă, de la ministrul Milea şi până la soldatul speriat din faţa demonstranţilor?

JOACA DE-A RĂZBOIUL CU CIVILII

La data de 17 decembrie, după izbucnirea revoltei de la Timişoara, ministrul Milea transmisese celebrul său ordin în 14 puncte. Ordinul a ajuns şi la generalul Iulian Topliceanu, comandantul Armatei a IV-a Transilvania, cu sediul la Cluj, ale cărei trupe de la Arad erau deja implicate în reprimarea de la Timişoara. Punctul 11 suna aşa: “Demonstranţii să fie serios avertizaţi, apoi să se tragă la picioare”.

Câteva ore după ordinul lui Milea, şi Topliceanu trimite către unităţile din subordine propriul său ordin, tot în 14 puncte, niţel “îmbunătăţit”.

La punctul 14 stă scris: “Se va acţiona prin fixare de front (în faţă) şi executarea concomitentă a unor manevre în flanc şi spate pe străzi paralele (laterale)”. Ceea ce înseamnă că ştia că “forţele ostile” nu erau “inamicul care acţionează din exterior”, ci erau demonstranţi.

La data de 19 decembrie se constituie la unităţile din Someşeni şi Floreşti trupele de intervenţie care urmau să reprime revolta clujenilor. Şefii de dispozitive s-au dus în oraş şi au studiat locurile unde urmau să-şi amplaseze soldaţii. Între ei, şi căpitanul Carp Dando, care-şi studiase amplasamentul de unde soldaţii săi aveau să ucidă.

“Planul de operaţiuni” pentru intervenţia şi amplasarea în oraş a Armatei este elaborat la comandamentul Armatei a IV-a, printre artizanii săi numărându-se şi Constantin Degeratu, viitor şef al Statului Major General.

La data de 20 decembrie vine la Cluj Ilie Ceauşescu şi se întâlneşte cu comandamentul de criză din Cluj, compus,
printre alţii, din primul secretar Ioachim Moga, generalul Topliceanu şi colonelul Ioan Şerbănoiu, şef peste Miliţia şi Securitatea din Cluj. După prelucrarea politică, toată lumea cade de acord ca pe străzile Clujului vor urma să acţioneze “forţe ostile, care urmăresc destabilizarea României şi ruperea Ardealului de patria mamă”. Se dă indicativul “Radu cel Frumos” pentru Cluj – alarma parţială de luptă – şi se pune la cale riposta armată.

Din acest moment intervine excesul de zel al lui Topliceanu şi al oamenilor de legătură cu militarii care urmau să acţioneze, colonelul Florian Caba, pentru unitatea Someşeni, şi Valeriu Burtea, pentru Unitatea Floreşti. Exces de zel care s-a propagat în jos, până la ultimul soldat, sub forma unei presiuni care a dus la morţii şi răniţii Clujului.

“TRAGEŢI ÎN EI CĂ NU SUNT OAMENI”

În dimineaţa zilei de 21 decembrie, Caba şi Burtea încep pregătirea “teoretică” a militarilor din subordine, pe care-i trimiteau să tragă în mulţime. În declaraţiile din primul dosar al Revoluţiei din Cluj (cel făcut de col. Tit-Liviu Domşa şi blocat mai apoi la insistenţele lui Victor Athanasie Stănculescu), ofiţerii trimişi “în teren” povestesc cum au stat lucrurile în unitate. Laurenţiu Cocan (inculpat pentru măcelul de la Fabrica de bere) declara că militarii au fost asiguraţi de pericolul iminent care planează asupra Clujului şi că ţara e atacată de trupe iredentiste şi diversioniste.

La raportul din dimineaţa de 21 decembrie (cu câteva ceasuri înainte de masacre), “Maiorul Burtea Valeriu ne-a precizat că vom trage în ţinte vii, că nu vom avea în faţă ţintele de carton în care trăgeam la şedinţele de tragere şi în care, pentru a obţine calificative mari, făceam găuri cu creionul sau cu sula” – declara maiorul Cocan. Dosarul blocat în 1990 mai consemnează că acelaşi Valeriu Burtea i-a asigurat atât pe militarii lui Cocan, cât şi pe cei ai lui Dando Carp, care aveau dubii cu privire la “inamic”, că cei în care trebuie să tragă sunt “elemente declaşate”. “Trageţi în ei, că nu sunt oameni” – a ordonat Valeriu Burtea.

La fel au stat lucrurile şi la unitatea din Someşeni, de care răspundea col. Florian Caba. Iată ce declara, în 1990, căpitanul Dicu Ilie, cel responsabil cu omorurile de la Astoria-Metropol: “Înainte de plecarea în oraş, col. Caba Florian ne-a informat că muncitorii de la CUG au intenţia să ajungă în Piaţa Mihai Viteazu să producă destabilizare. (…) Mi-a spus că dacă cineva trece prin dispozitivul meu (se referea la demonstranţi – n.n.) mă va face trădător de ţară”.

PRIMA DE OMOR: 250 DE LEI

N-a fost nevoie ca Florian Caba să-l facă pe Ilie Dicu “trădător de ţară” şi să-l trimită la Curtea Marţială (cum susţine un alt martor că ar fi continuat ameninţarea). În noaptea de 21 spre 22 decembrie, când, la ora 3:00, Dicu Ilie se întorcea în unitate cu mâinile pline de sânge, colonelul Caba îi felicita pe toţi militarii pentru “îndeplinirea misiunii” şi-i promitea căpitanului un premiu în valoare de 250 de lei. N-a mai apucat să i-l dea.

Câteva ceasuri mai târziu fugea Ceauşescu, Ilie Dicu devenea un criminal care a tras în muncitorii de la CUG, iar Caba şi Topliceanu se grăbeau să-şi scape pielea, să treacă “de partea poporului”, să fie avansaţi la excepţional şi să devină eroi. Un ultim amănunt: în municipiul Cluj-Napoca, după seara zilei de 21 decembrie n-a mai murit nimeni. Asta în ciuda faptului că a doua zi, după fuga lui Ceauşescu, civilii au pătruns în sediul Miliţiei, de unde au furat arme.

Trucuri prin care Armata s-a străduit să scape de răspundere

1. Armata nu a ascultat de ordinele lui Ceauşescu, generalul Topliceanu a scos în stradă efective puţine, nu s-a tras în plin, dacă militarii ar fi înăbuşit Clujul în sânge.
Argument fals: militarii au primit ordinul să tragă (“În ţinte vii!”, “Împuşcaţi-i, că nu-s oameni!”), doar doi comandanţi s-au opus invocând legea şi regulamentele militare (şi au avut de suferit), soldaţii au ieşit şi au făcut victime. E drept, gen. Topliceanu avea efective cât să radă Clujul de pe faţa pământului. Patria trebuie să-i fie recunoscătoare că n-a omorât decât 26 de oameni.

2. Ţara era în pericol de-a fi invadată de forţe externe care atentau la integritatea ei.
Argument fals: toate ordinele date şi toate acţiunile arată că ofiţerii ştiau că vor lupta contra civililor. Căpitanul Dicu a fost trimis în stradă de col. Caba cu scopul explicit de a-i spulbera pe muncitorii care veneau de la CUG. În plus, cum rezulta din ordinul lui Topliceanu, “inamicul” trebuia luat de pe flancuri, deci se ştia că e vorba de o masă de demonstranţi.

3. Armata ieşise să apere obiectivele de primă importanţă, ţara fiind ameninţată din exterior.
Argument fals: Armata nu a apărat (e vorba de 21 decembrie) nici o fabrică, dimpotrivă, avea misiunea să blocheze intrarea în oraş a demonstranţilor care veneau din fabrici.

4. Starea de necesitate decretată de Ceauşescu ar fi impus scoaterea armatei pe străzi pentru a asigura liniştea.
Argument fals: la Cluj, în 21 decembrie nu era stare de necesitate, deşi primul-secretar ceruse acest lucru, e drept, abia după ce fuseseră împuşcaţi primii clujeni. Starea de necesitate a fost decretată în 22 decembrie, când la Cluj erau deja 26 de morţi.

5. Militarii au deschis focul pentru că au fost provocaţi şi atacaţi de “elemente huliganice, destabilizatoare”.
Argument fals: priviţi fotografiile care prezintă succesiunea evenimentelor din Piaţa Libertăţii. La venirea militarilor în stradă era numai Călin Nemeş; cu toate acestea, militarii aveau armele încărcate şi îndreptate în plan orizontal; nu aruncase nimeni cu obicte contondente, nu spărsese nimeni nici o vitrină; soldaţii au deschis focul înainte ca Nemeş să se încaiere cu căpitanul Carp. Cât priveşte argumentul că Nemeş era beat, admiţând că aşa au stat lucrurile şi că a fi fost beat era un delict pedepsit de Armata română, Nemeş putea fi “rezolvat” cu un pat de puşcă. Nici nu-i de mirare că aceste poze nu au fost acceptate ca probe de procurori, câtă vreme ele spulberau teza “atacării de către civili a militarilor”.

6. De vină nu au fost comandanţii, de la Topliceanu şi până la Caba şi Burtea, ci numai ofiţerii care au fost în dispozitive şi au tras în oameni după ce au pierdut situaţia de sub control.
Argument fals: colonelul Florian Caba şi maiorul Burtea le dăduseră soldaţilor ordine clare să tragă. În plus, Caba l-a felicitat pe căpitanul Dicu şi l-a premiat pe acesta cu 250 de lei pentru că a împuşcat oameni.
Referitor la aceste responsabilităţi, care nu ţin de Armată în general, ci doar de nişte ofiţeri care, pentru a-şi păstra funcţiile, au făcut exces de zel pentru a apăra “valorile socialismului” (ofiţeri care au nume, funcţii – mai mari decât înainte – şi adrese), încheiem citându-l pe colonelul (pe atunci maior) Laurenţiu Cocan, într-o emisiune televizată la Cluj: “Cum adică, credeţi că eu, maiorul Cocan, m-am dus aşa, singur şi de capul meu, să împuşc oameni la Fabrica de bere?”.

Justiţie neterminată
Judecătorii instanţei supreme au dat în martie 2006 sentinţa finală în procesul Revoluţiei de la Cluj. Recursurile celor acuzaţi de uciderea a 26 de persoane şi rănirea altor 52 au fost respinse, rămânând valabile condamnările la închisoare a cinci din cei şase inculpaţi. Astfel, generalul (r) Iulian Topliceanu, fost comandant al Armatei a 4-a, a fost condamnat la 10 ani de închisoare şi a fost degradat, iar Ioachim Moga, fost prim-secretar al Comitetului Judeţean PCR Cluj, a fost condamnat la 8 ani.

Colonelul Valeriu Burtea, fost comandant al unei unităţi militare din Floreşti, şi locotenent colonel Ioan Cocan, fost comandant de divizion, au fost condamnaţi la câte nouă ani după gratii, iar maiorul Ilie Dicu, la 15 ani de închisoare. Singura persoană achitată este fruntaşul Marian Bolboş, care fusese judecat sub acuzaţia de omor calificat. Magistraţii i-au obligat pe inculpaţi să plătească, împreună cu Ministerul Apărării Naţionale, despăgubiri către cele aproape 80 de părţi civile din dosar. Acestea se ridică la aproximativ 40 de miliarde de lei vechi. Revoluţionarii clujeni speră şi astăzi să se redeschidă Dosarul Revoluţiei, tocmai pentru a plăti cei vinovaţi de morţii din Piaţa Libertăţii.

Liderul Asociaţiei pentru Adevărul Revoluţiei, Aurel Coltor, a afirmat pentru AMOS News, că în opinia lor o serie de vinovaţi au scăpat nepedepsiţi. După sentinţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din anul 2006 astăzi se mai află după gratii doar Valeriu Burtea şi Ilie Dicu. Ceilalţi au fost eliberaţi pe motive medicale.

Cum a călcat Armata legea în picioare
Principala întrebare care se pune astăzi: ce-a căutat Armata, cu armele încărcate cu muniţie de război, cu ordinul clar de a trage, faţă în faţă cu civilii. Toate trucurile folosite după Revoluţie, pentru a justifica omorurile din Cluj şi de aiurea, se izbesc de legile limpezi, clare şi pentru o ţară aflată sub dictatură: Republica Socialistă România. Iată câteva acţiuni pe care, conform legii şi regulamentelor, Armata nu avea voie să le facă.

1. Constituţia Republicii Socialiste stipula că “scopul serviciului militar este apărarea patriei”, iar Legea 14 din 1972 prevedea rolul Armatei ca fiind acela de “apărare a teritoriului patriei împotriva oricărei agresiuni armate, de natură să atenteze la integritatea, suveranitatea şi independenţa statului român”. Nici o lege nu permitea Armatei să intervină pentru “stoparea mişcărilor de stradă”. Cu atât mai puţin pentru intervenţia cu arme de război. Or, Armata, prin comandanţii ei, tocmai asta a făcut.

2. Alarma parţială de luptă “Radu cel Frumos” permitea alte acţiuni decât cele de-a trimite militarii împotriva civililor neînarmaţi. Regulamentul activităţii de stat major stipula, în cazul alarmei parţiale: “obligaţia de ridicare la maximum a puterii operative şi de reacţie armată, fără a ieşi din cazărmi, în aşteptarea ordinului de ieşire la luptă”. Iar Armata, prin ordinele date de comandanţi, tocmai asta a făcut.

3. Legile specifice dictaturii, care socoteau ca infracţiuni “propaganda împotriva orânduirii socialiste” (Art. 166 CP), precum şi cele referitoare la ordinea publică, nu prevedeau ca pedepse reprimarea şi deschiderea focului de către Armată.
Pentru aceste infracţiuni, Codul Penal prevedea pedepse individuale, clare şi precise, alături de instituţiile care trebuiau să intervină (Miliţia şi Securitatea). Or, Armata, prin comandanţii ei, ajunsese să aresteze răniţi.

4. Regulamentele militare cu privire la disciplina şi la folosirea armelor de foc au fost încălcate într-un mod incredibil. Decretul 367 din 1971, privind disciplina militară, spune că “se interzice uzul de armă împotriva copiilor, femeilor gravide, precum şi în situaţiile în care s-ar primejdui viaţa altor persoane decât cele vizate (…)”. Or, la Cluj, o bună parte dintre morţi şi răniţi au fost pe trotuare sau nu aveau nici o treabă cu activităţile de “destabilizare a ordinii de stat”.

5. Regulamentul serviciului interior al Armatei spune că “comandantul poartă întreaga răspundere pentru hotărârile luate, ordinele şi dispoziţiile date”. Or, de la Milea (care a ordonat să se tragă la picioare) şi până la căpitanul Carp Dando, nimeni încă nu a suportat consecinţele unei astfel de răspunderi.

6. Minima onoare i-ar fi interzis oricărui militar, de la general la soldat, să deschidă focul împotriva civililor despre care nu aveau cum să nu ştie că nu sunt “inamici”, ci oameni care protestau pur şi simplu pentru drepturile lor. Or, Armata s-a jucat pur şi simplu de-a războiul.

Pe scurt, Armata nu avea ce să caute pe străzi şi de acest lucru sunt responsabili comandanţii care şi-au trimis trupele înarmate să spulbere revoltele. Acolo unde comandanţii s-au opus (au existat şi astfel de cazuri), nu aveau cum să moară oameni.

Jurnalul Naţional

19 noiembrie 2009

Revolutia romana din 1989, inca neterminata

Cristina Dobreanu
Luni, 16 Noiembrie 2009

» Revolutia romana din 1989 este cel mai important eveniment din istoria recenta a tarii, dar istoricii nu stiu inca o serie de amanunte despre felul in care s-au desfasurat evenimentele, in vreme ce justitia nu a facut inca lumina in ceea ce-i priveste pe cei peste 1.500 de morti si violentele care au avut loc atunci.   » Rasturnarea dictaturii familiei Ceausescu a fost prima revolutie televizata din istorie si a fost transmisa de cele mai importante televiziuni internationale. Simpatia fata de Romania declansata de urmarirea in direct a evenimentelor nu a putut fi insa valorificata, fiindca noua putere stransa in jurul lui Ion Iliescu era antireformisa. “Comunismul cu fata umana” si “economia de piata socialista” au fost devizele Frontului Salvarii Nationale, imediat dupa caderea lui Ceausescu. In dupa-amiza zilei de sambata, 16 decembrie 1989, in fata casei pastorului reformat Laszlo Tökes din Timisoara s-au adunat cateva sute de credinciosi care au indraznit sa protesteze impotriva mutarii pastorului lor in satul Mireu. Tökes era supravegheat de mai multa vreme de Securitate, fiindca protesta impotriva politicii lui Ceausescu inclusiv prin interviuri in presa straina, prin care ii chema pe romani se se autoelibereze de teroarea dictaturii. Solidarizarea cu pastorul reformat printr-o manifestare publica i-a scos pe multi timisoreni in strada. A urmat o represiune dura la Timisoara, pentru care au fost trimisi la inchisoare anul trecut generalii Stanculescu si Chitac, despre care romanii au aflat de la Europa Libera, si pe 21 decembrie 1989, ultimul discurs tinut de Nicolae Ceausescu, esuat sub strigatele bucurestenilor de “Jos Ceausescu!”, care l-au speriat atat de tare  pe Nicolae Ceausescu, incat a fugit cu elicopterul. Baia de sange care a continuat la Bucuresti si dupa 22 decembrie, ziua oficiala a schimbarii de regim, nu a fost insa pe deplin elucidata.

La 20 de ani de la caderea regimului comunist, Romania inca nu a clarificat ceea ce s-a intamplat in decembrie 1989. Fostii colaboratori ai Securitatii au ramas in mare parte nedeconspirati fie pentru ca dosarele lor nu au fost predate in intregime Consiliului National pentru Studierea Arhivelor Securitatii, fie, atunci cand existau, pentru ca aceasta institutie a fost lipsita de mecanismele necesare pentru a da un verdict clar in cazul lor. Dosarul Revolutiei si cel al mineriadelor sunt inca nefinalizate. Ion Iliescu, acuzat de propaganda pentru razboi, genocid, tratamente

neomenoase si complicitate la tortura in dosarul mineriadei din 13-15 iunie, a fost scos de sub urmarire penala in iunie 2009. La randul lor, generalii Mihai Chitac si Victor Atanasie Stanculescu au fost condamnati la 15 ani de inchisoare si degradare militara in procesul Revolutiei de la Timisoara, insa hotararea a fost contestata si se afla si acum pe masa judecatorilor. Mai mult, raportul de condamnare a comunismului a venit abia la 16 ani de la caderea regimului totalitar.

In decembrie 1989, ultimul dictator comunist al Europei, Nicolae Ceausescu, a fost inlaturat de la putere, Romania aliniindu-se celorlalte state fosti sateliti ai Moscovei pe drumul spre un regim democratic. Spre deosebire de tari vecine, cum ar fi Ungaria, Cehia sau Polonia, schimbarea regimului la Bucuresti a fost una violenta, iar puterea a fost preluata de esalonul doi al Partidului Comunist.
Fostul director al postului de radio Europa Libera Nestor Ratesh, primul care a publicat in Statele Unite o carte documentata sub titlul “Revolutia incalcita”, ne-a explicat ca “particularitatea  principala si frapanta a schimbarii in Romania a fost caracterul ei violent”, spre deosebire de celelalte tari foste comuniste unde “prabusirea regimului comunist a fost pasnica si adesea pregatita minutios”. Istoricul Marius Oprea, presedintele Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului din Romania, ne-a spus, la randul sau, ca specificitatea cazului romanesc este data de faptul ca “rasturnarea regimului a fost una violenta”, insa ca “fara iesirea oamenilor in strada schimbarea regimului ar fi fost mult amanata, probabil pana in primavara anului 1990″. Nestor Ratesh argumenteaza ca “nicaieri comunistii nu au renuntat la putere de bunavoie. Au fost miscari, demonstratii, rezistente, negocieri. A si durat un timp, a fost un proces, in unele locuri, mai indelungat, in altele, mai scurt”. In schimb, in Romania, sustine fostul sef al postului de radio Europa Libera, “a fost o schimbare violenta rezultata din blocarea oricaror evolutii pasnice spre o Romanie democratica, in armonie cu schimbarile epocale din lumea comunista europeana, inclusiv din Uniunea Sovietica”.

Pentru prima data in istorie, in 1989, Revolutia romana a fost transmisa in direct de postul national de televiziune, imaginile facand rapid inconjurul lumii. Presedintele IICCR argumenteaza ca “televiziunea a facut parte din jocurile de legitimare a noii puteri”.
In Romania, tranzitia spre un regim democratic s-a facut printr-o revolutie violenta, spre deosebire de Polonia, Cehia si Ungaria, unde au existat negocieri purtate intre reprezentanti ai noii puteri si fosta conducere comunista. Marius Oprea este de parere ca tranizitia in Romania nu ar fi putut sa fie negociata din cauza lipsei de reformare a Partidului Comunist Roman, unde “puterea era structurata dupa un model feudal si unde nu se auzea decat o singura voce, cea a lui Nicolae Ceausescu”. O incercare de reformare la varf a fost “Scrisoarea celor sase”, redactata in martie ‘89 de “o actiune fractionista in interiorul

partidului, o incercare de a-l sfida pe Ceausescu si de a avertiza clica din jurul acestuia in legatura cu vantul schimbarilor din blocul sovietic declansat de Gorbaciov”, dupa cum sustine politologul Vladimir Tismaneanu. In opinia lui Marius Oprea, acest document nu a fost decat “punctul de vedere al unor comunisti rusofili de sorginte stalinista, care nu au gandit caderea comunismului pentru ca erau scoliti la Moscova”. De aceea, scrisoarea “nu a avut nici o rezonanta politica, deoarece PCR nu mai era capabil sa se reformeze din interior”.

Nestor Ratesh considera ca reactia autoritatilor comuniste a determinat caracterul violent al schimbarii. Astfel ca, dupa ce demonstratia pasnica a enoriasilor maghiari ai Bisericii Reformate din Timisoara s-a transformat intr-o miscare protestatara de amploare care a cuprins mai multe orase, inclusiv Bucurestiul, “la ordinul lui Ceausescu, Securitatea si armata au tras in demonstranti”. Nestor Ratesh socoteste ca, “in timp ce in alte tari partidele la putere aveau segmente reformiste care treptat au reusit sa influenteze evenimentele si sa asigure o tranzitie pasnica spre democratie, in Romania se pastrase la putere un grup de comunisti obtuzi si intransigenti, care se opuneau oricaror reforme”. De accea, fostul sef al Europei Libere sustine ca “reformismul nu a avut nici o sansa in Romania”. si in opinia istoricului Marius Oprea, ceea ce s-a intamplat pe 22 decembrie 1989 nu reprezinta decat “decapitarea familiei Ceausescu” si instalarea la putere “a liniei a doua a Partidului Comunist”. Marius Oprea sustine ca, de fapt, numarul mare al mortilor s-a produs dupa venirea la putere a esalonului secund al Partidului Comunist, si nu in timpul Revolutiei propriu-zise, astfel incat, “prin violente, noua putere s-a autolegitimat, iar oamenii care au iesit in strada nu mai luptau impotriva comunistilor; au ajuns sa lupte impotriva teroristilor”.

Nestor Ratesh ne-a explicat ca “Revolutia in sine a fost spontana si populara”, iar din cercetarile pe care le-a facut “nu a rezultat in nici un moment un indiciu ca in evolutia initiala a evenimentelor a existat vreun element conspirationist”. Mai mult, Nestor Ratesh arata ca “acest element a aparut pe 22 decembrie, cand a devenit evident ca Ceausescu nu mai putea ramane la putere. Atunci a inceput chiar la palat o activitate febrila de redactare de programe si de combinatii de putere. Cand a sosit acolo Iliescu, lucrurile erau aranjate. Controlul televiziunii era in mainile conspiratorilor, unii de ocazie, altii cu intentii precise. Restul a fost manipulare”.
Cu toate ca Revolutia a fost una violenta, Marius Oprea considera insa ca “tranzitia a fost similara cu cea din mai multe state foste comuniste, cum ar fi Cehia si Polonia”, deoarece “in aceste state si in Romania s-a parcurs un proces prin care s-a privatizat comunismul”. Cu alte cuvinte, fosti reprezentanti ai nomenklaturii sau rudele lor au preluat atributiile detinute de membrii Partidului Comunist. Apoi, imediat dupa 1990, sustine Marius Oprea, “fostii activisti de partid s-au regrupat rapid in Frontul Salvarii Nationale, care a reprezentat o lovitura de stat aplicata Revolutiei”.

Executarea lui Nicolae Ceausescu chiar in ziua de Craciun si fara un proces adevarat este considerata de opinia publica internationala ca fiind o barbarie si un act reprobabil. Pe de alta parte, istoricul Marius Oprea spune ca a fost, de fapt, “benefica”, deoarece “altfel ar fi fost foarte probabil ca Nicolae Ceausescu sa ajunga senator pe listele Partidului Socialist al Muncii”.
La douazeci de ani de la caderea regimului comunist, presa internationala arata ca in Romania practicile fostului regim inca subzista. Cotidianul francez Le Monde scrie, de pilda, ca problema cea mai mare este accea ca nici dupa prabusirea comunismului romanii nu si-au reglat conturile cu trecutul: “Puterea a revenit unui vechi cadru al Partidului Comunist, Ion Iliescu, ales de doua ori presedinte. Iliescu a mizat nu pe transparenta fata de crimele trecutului, ci pe uitare. Fara a tine vreun discurs nostalgic, el a vrut sa intoarca pagina, sa o arda”.

CRONOLOGIA
» Evenimentele din decembrie 1989
11 martie – sase personalitati comuniste redacteaza o scrisoare cu iz reformator, adresata lui Nicolae Ceausescu, care a fost citita la Europa Libera.
20 noiembrie – Are loc ultimul congres al Partidului Comunist Roman, unde Ceausescu citeste timp de sase ore un raport despre realizarile facute de PCR de la alegerea lui Ceausescu.
16 decembrie – Mai multe persoane se strang in jurul casei pastorului Laszlo Tökes din Timisoara, care urma sa fie evacuat si mutat din localitate. Interventia fortelor de ordine se soldeaza cu zeci de morti si raniti.
17 decembrie – Nicolae Ceausescu convoaca o teleconferinta cu activul de partid din stat si din judete, in care autorizeaza armata sa traga in manifestanti.
18-20 decembrie – In timp ce in Romania manifestarile continua, Nicolae Ceausescu pleaca in vizita oficiala in Iran. La intoarcerea in tara, instaureaza starea de necesitate si tine un discurs in care ii face huligani pe cei care s-au revoltat impotriva regimului.
21 decembrie – Din ordinul lui Ceausescu, in fata sediului Comitetului Central este organizat un miting unde urmau sa fie condamnate evenimentele de la Timisoara. Participantii la miting se solidarizeaza insa cu timisorenii. Ca si la Timisoara, se trage in demonstranti.
Sotii Ceausescu parasesc sediul Comitetului Central (CC) al PC la bordul unui elicopter si in apropiere de Targoviste sunt arestati. Revolutionarii preiau controlul asupra CC si asupra Televiziunii Romane.
22-25 decembrie – In Capitala si in alte orase din tara se duc lupte impotriva “teroristilor” care ar fi aparat din umbra regimul Ceausescu. Nu a fost insa identificat nici unul.
24 decembrie – Este proclamata victoria Revolutiei.
25 decembrie – In urma unui proces sumar organizat de un Tribunal Militar Extraordinar, sotii Elena si Nicoale Ceausescu sunt condamnati la moarte si la confiscarea averii si, in aceeasi zi, executati.
26 decembrie – CFSN emite Decretul-lege nr. 1 prin care se abroga unele acte normative adoptate in timpul regimului comunist. Printr-un decret al CFSN, Petre Roman este numit prim-ministru al guvernului provizoriu.
29 decembrie – Este desfiintat Departamentul Securitatii Statului.
31 decembrie – Prin Decretul-lege nr. 8, se revine la pluralismul politic, fiind permise inregistrarea si functionarea partidelor politice in Romania.