iun 11 2009

Raport-rechizitoriu despre fratricidul din 13-15 iunie 1990

Publicat de la 6:09 pm în categoria Documente

Raport-rechizitoriu

despre fratricidul

din 13-15 iunie 1990

elaborat sub egida

Departamentului pentru analiza crimelor neocomunismului în România

din cadrul Asociaţiei 21 Decembrie 1989

- publicat la 11 iunie 2009 –

Coordonator: Sorin Ilieşiu

„Raportul coordonat de Sorin Ilieşiu se situează în prelungirea logică

şi firească a documentului pe baza căruia preşedintele Traian Băsescu

a condamnat regimul comunist din România drept ilegitim şi criminal.

Cu minuţioasă pasiune, îmbinând obiectivitatea cu o atitudine critică

în raport cu samavolniciile, abuzurile, uzurpările şi imposturile

specifice regimului de restauraţie de FSN şi simbolizat de Ion Iliescu,

acest Raport deschide, o sper din suflet, acea dezbatere naţională

fără de care rămânem blocaţi în derizoriul mlăştinos al minciunii.”

Vladimir Tismăneanu

13 iunie 2009

Mulţumim pe această cale celor care au făcut posibilă elaborarea prezentului raport

SUMAR:

Pag.7:       Introducere

Pag.11:    Scurtă prezentare a plângerilor şi protestelor împotriva factorilor responsabili pentru evenimentele din 13-15 iunie 1990

Pag.12:    Prezentare a dezideratelor anticomuniste ale societăţii româneşti exprimate în cadrul manifestaţiei din Piaţa Universităţii (22 aprilie 1990 – 12 iunie 1990)

Pag.18:   Declaraţii ale generalului-magistrat Dan Voinea care a instrumentat dosarul referitor la evenimentele din 13-15 iunie 1990

Pag.20:   Contextul istoric al manifestaţiei din Piaţa Universităţii şi al fratricidului din 13-15 iunie 1990.

Pag.23:   Scrut istoric al manifestaţiei din Piaţa Universităţii

Pag.27:   Reprimarea din 13 iunie 1990

Pag.31:   Evenimentele de la sediul Televiziunii Române

Pag.32:   Victime. Pagube în instituţiile vandalizate.

Pag.38:   Aducerea în capitală a unor grupuri de mineri şi muncitori din ţară. Mineriada.

Pag.39:   Implicarea autorităţilor în evenimentele din 13-15 iunie 1990

Pag.39:   Implicarea Preşedintelui Ion Iliescu

Pag.41:   Implicarea Primului-Ministru Petre Roman şi a Guvernului
Pag.41:   Implicarea Ministerului de Interne

Pag.44:   Implicarea Ministerului Apărării Naţionale

Pag.48:   Implicarea Procuraturii

Pag.52:   Implicarea Serviciului Român de Informaţii

Pag.57:   Pagube materiale şi financiare ale statului ca urmare a evenimentelor din 13-15 iunie 1990

Pag.57:   Pagube la Ministerul Apărării Naţionale

Pag.57:   Pagube la Ministerul de Interne

Pag.57:   Pagube la Servicul Român de Informaţii

Pag.57:   Pagube la Ministerul Transporturilor

Pag.59:   Pagube la Ministerul Minelor

Pag.60:   Contravaloarea hranei şi cazării minerilor la Sala Polivalentă şi la diferite hoteluri ale statului

Pag.60:   Pagube generale ale statului
Pag.60:   Încadrarea juridică a faptelor

Pag.62:   Culpabilizarea Justiţiei şi a statului postdecembrist. Instaurarea terorismul de stat în perioada infracţională decembrie 1989 – iunie 1990.

Pag.65:   Opoziţia anticomunistă

Pag.67:   Anexa 1:  Lista cu 406 persoane aduse la Unitatea Militară Băneasa a Ministerului de Interne unde acestea au fost lipsite ilegal de libertate şi torturate, ca urmare a evenimentelor din 13-15 iunie 1990

Pag.79:   Anexa 2:  Prezenţa covârşitoare a membrilor FSN în comisiile parlamentare de anchetă a  evenimentelor din 13-15 iunie 1990 organizate de FSN

Pag.80:   Anexa 3:  Fragmente din Raport elaborat de Grupul pentru Dialog Social asupra evenimentelor din 13-15 iunie 1990, Bucuresti.

Pag.87:   Anexa 4:  Mărturie. Mihai Şora: “Un balet organizat“

Pag.88:   Anexa 5:  Fragmente din studiul „13-15 iunie 1990. Realitatea unei puteri neocomuniste”. Paris, 1990.  Bucureşti, 2006.  Autori: Mihnea Berindei, Ariadna Combes, Anne Planche.

Pag.103:  Anexa 6: Extras din „Raportul participanţilor la misiunea Comitetelor Helsinki care au vizitat România în perioada  9 – 13  august 1990”

Pag.107:  Anexa 7: Raportul opoziţiei anticomuniste din Comisia Parlamentară de anchetă a evenimentelor din 13-15 iunie 1990. Opinie separată.

Pag.149: Anexa 8: Rechizitoriul din 27 iulie 2007, elaborat de  procurorii conduşi de generalul-magistrat Dan Voinea din cadrul secţiei Parchetelor Militare, pentru trimiterea în judecată a inculpaţilor militari pentru uciderea şi rănirea prin împuşcare a unor persoane la data de 13 iunie 1990.

„Ne adresăm tuturor forţelor democratice ale ţării care şi-au dat votul pentru libertate şi stabilitate în România, cu chemarea de a sprijini acţiunea de lichidare a acestei rebeliuni legionare, de a conlucra cu forţele de ordine şi cu armata pentru restabilirea ordinii, izolarea şi arestarea elementelor extremiste care trebuie aduse în faţa justiţiei pentru a da socoteală de cele comise. (…)

Este de acum clar că ne aflăm în faţa unei tentative organizate, pregătite din timp, de a răsturna prin forţă, prin violenţă dezlănţuită, conducerea aleasă în mod liber şi democrat, a ţării, la 20 mai anul curent. (…)

Pe sediul Poliţiei capitalei s-a ridicat drapelul verde, legionar, deci mişcarea este o rebeliune legionară şi se tratează ca atare! (…)

Trebuie să punem capăt acţiunilor rebele ale elementelor extremiste, reacţionare. Să fim pregătiţi pentru orice încercare a acestor elemente lipsite de raţiune, lipsite de respect pentru opţiunea, pentru alegerea poporului român! Să le dăm riposta cuvenită! Să înăbuşim din faşă rebeliunea legionară şi să asigurăm dezvoltarea democratică a ţării!”.

Ion Iliescu, 13 iunie 1990

Aceste apeluri oficiale au fost făcute la trei săptămâni după câştigarea

alegerilor prezidenţiale de către Ion Iliescu cu 85%

şi a alegerile parlamentare de către FSN, partidul condus de Ion Iliescu, cu 66%.

„Au intrat mai mult de o sută de mineri, îşi aminteşte M.B., studentă în anul III la Filologie; erau înarmaţi cu bâte, răngi de fier şi topoare. Topoare de tăiat lemne. Se înghesuiau care mai de care să lovească. Erau însoţiţi de indivizi în civil care îi călăuzeau. Eram înconjurată de o mulţime de mineri, care mă priveau duşmănos. Unul din ei a ridicat toporul şi m-a lovit în cap. Din fericire toporul a alunecat într-o parte şi nu m-a nimerit chiar în plin. La început ne-au lovit pe toţi cu topoarele numai în cap. Apoi, după ce am căzut la pământ, au început să mă lovească cu bâtele şi cu picioarele unde nimereau. Ne-au scos de acolo sub o ploaie continuă de lovituri, traşi de păr pe scări, pe trotuarele pline de geamuri sparte şi de asfalt ars. Din cauza rănii căpătate la cap, puteam zări doar printre şiroaiele de sânge care îmi inundau faţa. (…) Nu mai ştiu ce s-a întâmplat apoi, pentru că am leşinat, dar trebuie să spun totuşi că în afara obscenităţilor incredibile pe care mi-a fost dat să le aud, ultima frază de care îmi amintesc este propunerea făcută de cineva, nu ştiu de cine anume, de a tăia sânii uneia dintre colegele noastre cu toporul. Nu pot să spun dacă acest lucru a fost înfăptuit sau nu, dar ideea mi-a îngheţat sângele în vine.“

„…cum de a fost posibil ca aceşti tineri minunaţi – care, ei, s-au jertfit cei dintâi, în urmă cu jumătate de an, pentru ca noi toţi să ne putem bucura azi de libertate (ne mai putem oare?) – , cum de a fost posibil ca tocmai ei (care, după cum înseşi autorităţile au recunoscut, n-au avut nici un amestec în luptele de stradă din ziua de 13 iunie, de tristă memorie),  cum de a fost posibil ca tocmai ei să fi fost stâlciţi în bătaie (de către cine?), şi cum de e posibil ca acuma să fie aruncaţi prada oprobiului public?”

Mihai Şora, iunie 1990

„Noi am venit să apăram Guvernul, nu să lovim populaţia nevinovată“, spune Ion Bucur din Petrila, răspunzând ziaristului de la Expres care-l întreabă: „Dar atunci, cine a lovit, cine a omorât?“ „Se aflau printre noi persoane infiltrate despre care nu ştiam nimic.“ „Nu am putut afla cine erau cei ce au lovit oamenii, dar se vedea perfect că erau curaţi, că salopetele lor erau absolut noi, iar căştile şi lămpile lor nu purtau urme de cărbune“, confirmă şi Gheorghe Gheorghe, miner.

INTRODUCERE
Istoria experimentelor comuniste fratricide în România include următoarele fenomene de referinţă:

1. „Experimentul Piteşti” (1949-1952) despre care Alexandr Soljeniţîn, laureat al Premiul Nobel pentru literatură, a afirmat că este “cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane”. Istoricul François Furet, membru al Academiei Franceze, îl descrie ca “una dintre cele mai cumplite experienţe de dezumanizare pe care le-a cunoscut epoca noastră”. Circa 2000 de studenţi anticomunişti au fost victime ale „experimentului Piteşti”. Finalmente, scopul acestui experiment, „reeducarea prin tortură”, a reprezentat un eşec.

2. „Experimentul Bucureşti” din 22-27 decembrie 1989. Acesta s-a derulat sub forma unui genocid datorat în principal diversiunii „teroriştii” promovate de Ion Iliescu şi colaboratorii acestuia prin intermediul „Televiziunii Române Libere”, a Radiodifuziunii şi a presei scrise centrale. Victimele „experimentului Bucureşti” din 22-27 decembrie 1989 au fost în jur de 5000 de oameni: aproximativ 1000 de morţi şi circa 4000 de răniţi, unii fiind mutilaţi pe viaţă. Scopul acestui experiment a fost integral realizat: deturnarea şi furtul, prin genocid, a revoluţiei anticomuniste.

3. „Experimentul Bucureşti” din 13-15 iunie 1990. Acesta s-a derulat sub forma unui fratricid conceput de liderii Frontului Salvării Naţionale (partidul care deţinea puterea absolută, continuator al fostului partid comunist) în frunte cu Ion Iliescu. Experimentul a fost executat de către forţele Ministerului de Interne, ale Ministerului Apărării Naţionale, ale Serviciului Român de Informaţii, ale Procuraturii, cu sprijinul altor instituţii ale statului (în primul rând, Ministerul Transporturilor), precum şi de către zeci de mii de muncitori din întreaga ţară, dar şi din Bucureşti. Acest fratricid a fost îndreptat împotriva manifestanţilor anticomunişti, a partidelor istorice (anticomuniste), a presei independente (anticomuniste), a societăţii civile (anticomuniste), a populaţiei care dezaproba agresorii, precum şi a „intelectualilor”. Minerii au scandat pe străzile Bucureştiului: „Moarte intelectualilor!”. Fratricidul a fost însoţit de numeroase distrugeri materiale nejustificate. Asemenea experimentului din 22-27 decembrie 1989, şi acesta a fost posibil datorită diversiunilor promovate de Ion Iliescu şi colaboratorii acestuia prin intermediul „Televiziunii Române Libere”, a Radiodifuziunii şi a presei scrise centrale. În timpul acestui bestial fratricid care a oripilat întreaga lume civilizată, zeci de mii de cetăţeni români au fost agresori sau victime. Scopul acestui experiment a fost realizat integral: amânarea, pentru cât mai mult timp posibil (19 ani, până în prezent), a împlinirii idealurilor revoluţiei anticomuniste, respectiv a decomunizării efective a României.

*

Câteva dintre urmările evenimentelor din 13-15 iunie 1990 au fost următoarele:

-         lipsirea ilegală de libertate a peste 1300 de oameni care au fost în final duşi la unităţile militare de la Măgurele şi de la Şcoala de ofiţeri de poliţie din Băneasa;

-         rănirea gravă a câtorva sute de persoane sau mii de persoane care se aflau pe stradă sau în sediile vandalizate ale diferitelor instituţii, partide, organizaţii, redacţii etc. (numărul lor poate fi estimat doar conform evidenţei spitalelor la care s-au prezentat unii dintre răniţi: 139 de victime internate în spital şi 403 de victime înregistrate în ambulator la cele 14 spitale din Bucureşti), nefiind exclus decesul la scurt timp al celor foarte grav răniţi ca urmare a rănilor provocate;

-         agresarea unui număr neidentificat de persoane;

-         violarea a cel puţin 6 femei;

-         uciderea prin împuşcare a şase persoane şi rănirea prin împuşcare a altor câtorva persoane

-         devastarea şi distrugerea logisticii din clădirile aparţinând unor asociaţii nonguvernamentale, a unor partide politice, instituţii de marcă ale învăţământului superior românesc, redacţiile unor ziare şi altele.

Fratricidul din 13-15 iunie 1990 a fost organizat de puterea neocomunistă pentru a reprima  idealurile revoluţiei anticomuniste exprimate în cadrul celui mai lung miting anticomunist din istorie: manifestaţia-maraton din Piaţa Universităţii care a însumat 52 de zile şi nopţi fără întrerupere. Neocomuniştii care guvernau discreţionar România, în frunte cu Ion Iliescu, au instigat români împotriva românilor. România a fost sacrificată în mod deliberat de către reponsabilii fratricidului, din cauza căruia, timp de mulţi ani, ţara noastră a fost considerată cea mai barbară ţară europeană. Aderarea României la NATO şi integrarea României în Comunitatea europeană au fost amânate pentru mult timp. Daunele aduse poporului român de către responsabilii crimelor fratricide din 13-15 iunie 1990 sunt uriaşe. Totuşi, nici unul din responsabili nu a fost condamnat până în prezent, datorită „Justiţiei” care a fost şi este aservită criminalilor.

Constatăm că modelul fratricidului din România din 13-15 iunie 1990 a fost urmat după 19 ani în Republica Moldova, în 7-9 aprilie 2009, dar la o scară mult mai mică, pentru a reprima protestele anticomuniste ale tinerilor. Comuniştii Ion Iliescu şi Vladimir Voronin au aplicat aceleaşi reţete comuniste de reprimare, apelând la aceleaşi diversiuni comuniste.

De 19 de ani, poporul român aşteaptă raportul Justiţiei despre fratricidul din 13-15 iunie 1990. Dar Justiţia s-a dovedit a fi, în mod deliberat, injustiţie. Prezentul document continuă demersurile societăţii româneşti de a cerceta şi de a prezenta adevărul despre  fratricidul din 13-15 iunie 1990, demersuri demarate în 1990 de către societatea civilă şi clasa politică anticomunistă. De 19 de ani societatea civilă cere în zadar Justiţiei să spună adevărul şi să facă dreptate[1].

Conform art. 21 din Constituţie, victimele “au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil”. 19 ani nu este un termen rezonabil, ci o batjocură  din partea Justiţiei faţă de victime şi faţă de poporul român.

Responsabilii pentru tergiversarea trimiterii în judecată a vinovaţilor trebuie cercetaţi, urmăriţi penal şi trimişi în judecată pentru favorizarea infractorilor şi pentru complicitate morală cu autorii abominabilelor crime istorice care, pentru foarte mulţi ani, au făcut imposibilă bunăstarea materială şi morală a poporului român sacrificat cu cinism odată cu victimele crimelor fratricide.

Având în vedere că Raportul final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România consideră că fratricidul din 13-15 iunie 1990 a reprezentat o formă de represiune tipic comunistă, prezentul raport-rechizitoriu se doreşte a fi un document-anexă al respectivului Raport final.

Revoluţia anticomunistă din România, începută în decembrie 1989, a fost deturnată prin reprimarea tuturor manifestaţiilor anticomuniste din întreaga perioadă infracţională decembrie 1989 – iunie 1990, dar în special prin crimele fratricide din 22-27 decembrie 1989 şi cele din 13-15 iunie 1990.

Până în prezent, reformarea României postcomuniste şi reconcilierea naţională nu au fost posibile din cauza nejudecării genocidului din decembrie 1989 şi a fratricidului din iunie 1990 îndreptat împotriva manifestanţilor anticomunişti, a societăţii civile, a partidelor istorice şi a presei independente.

Marea corupţie din România a apărut şi s-a menţinut inclusiv datorită nejudecării crimelor din decembrie 1989 şi din iunie 1990  înfăptuite de aceeaşi criminali (neocomuniştii) şi îndreptate împotriva aceleaşi categorii de victime (manifestanţii anticomunişti). Câte acte de uriaşă corupţie au fost necesare pentru a putea fi tergiversată timp de 19 ani judecarea unor crime fratricide care au avut câteva mii de victime directe?

În perioadă infracţională decembrie 1989 – iunie 1990, în România s-a înregistrat cel mai mare număr de victime pe timp de pace în istoria contemporană a Europei, conform aprecierii reprezentanţilor Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg.

Dintre toate fostele ţări comuniste din Europa, doar în România s-au înregistat victime la căderea comunismului. Nu au fost doar câteva victime, ci a fost un uriaş masacru: peste 1200 de morţi, peste 4800 de răniţi, unii dintre ei fiind mutilaţi pe viaţă plus miile de reţinuţi. Peste 80% din victime au fost înregistrate după 22 decembrie 1989, respectiv după înlocuirea dictatorului Nicolae Ceauşescu cu activistul comunist Ion Iliescu.

Cităm din Raportului final al  Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România:

«Revoluţia din 1989 a avut un caracter pronunţat anticomunist exprimat prin următoarele: scandarea lozincilor anticomuniste, distrugerea steagurilor comuniste (steagurile roşii cu „secera şi ciocanul”), arborarea simbolică a drapelului naţional din care a fost decupată stema comunistă a ţării (în majoritatea covârşitoare a localităţilor României), eliminarea atributului „comunist”/”socialist” în înscrisurile publice, eliminarea din spaţiile publice a statuilor şi a monumentelor comuniste românesti sau sovietice, eliminarea numelor proprii de activişti comunişti sau a lozincilor comuniste din denumirile publice etc.. Anticomunismul, îngemănat până la identificare cu ostilitatea faţă de Securitate, i-a cuprins şi pe foşti membri „figuranţi” ai Partidului Comunist Român, care nu deveniseră membri de partid din convingere, ci de nevoie».

Cine s-ar fi aşteptat ca masacrul ordonat de Ceauşescu în decembrie 1989 să fie amplificat de 6 ori de grupul condus de Ion Iliescu, cu scopul reprimării şi deturnării revoluţiei anticomuniste începute la Timişoara şi continuate în 21-22 decembrie1989 de sute de mii de bucureşteni care l-au obligat pe dictator să fugă cu elicopterul.

Euforia victoriei revoluţiei anticomuniste a durat numai câteva ore în cursul zilei de 22 decembrie 1989: respectiv de când a decolat elicopterul şi până s-a reluat masacrul, adică imediat după ce sute de mii de bucureşteni au scandat în Piaţa Revoluţiei “Fără comunişti!”, “Jos comuniştii!”, “Jos comunismul!” ca replică adusă lui Ion Iliescu care s-a adresat mulţimii din balconul fostului Comitetul Central al PCR proslăvind nobilele idealuri ale comunismului şi blamându-l pe Ceauşescu pentru că le-ar fi “întinat”.

Întrucât a ştiut că va avea nevoie de criminali pentru reprimarea manifestaţiilor anticomuniste pe care le-a anticipat, Ion Iliescu, batjocorind memoria eroilor din decembrie, a numit în guvernul României doi criminali ai revoluţiei: generalul Chiţac Mihai la Ministerul de Interne şi  generalul Stănculescu Victor Atanasie la Ministerul Apărării Naţionale. Spre cinstea completului de  judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în ianuarie 2009, cei doi criminali au fost condamnaţi definitiv şi irevocabil de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, odată cu judecarea şi ultimei căi de atac prevăzută în legile româneşti. Menţionăm că aceşti criminali au mai fost condamnaţi “definitiv şi irevocabil” la sfârşitul anilor ’90, dar la începutul anilor 2000 aceştia au fost scăpaţi de recursul în anulare cerut de Ion Iliescu pentru a-şi răsplăti colaboratorii din perioada infracţională decembrie 1989 – iunie 1990.

Cităm din nou din Raportului final al  Comisiei Prezidenţiale:

«În perioada care a urmat imediat după 22 decembrie 1989, grupul care a preluat puterea a deturnat caracterul pronunţat anticomunist al revoluţiei, prin subminarea demonstraţiilor spontane populare anticomuniste, prin cenzurarea mesajelor anticomuniste în cadrul emisiunilor televiziunii, care devenise „cartierul general” al unei „telerevoluţii” în premieră mondială. Prin televiziune s-au făcut majoritatea diversiunilor, cea mai eficientă fiind reprezentată de „pericolul de moarte” omniprezent întruchipat de „teroriştii fideli dictatorului Ceauşescu”; acesta a fost arestat în 22 decembrie, într-o unitate militară din Târgovişte. Pericolul părea total credibil întrucât în perioada 22-27 decembrie au fost înregistraţi 942 de morţi şi mii de răniţi. Majoritatea au fost ucişi şi răniţi pe străzile din centrul capitalei şi al altor oraşe martirizate ca urmare a acestei diversiuni. Ulterior nu a fost acuzat şi judecat nici un terorist. [...]

Criza postrevoluţionară a fost determinată de prăpastia crescândă dintre cererile pluraliste ale societăţii civile şi lipsa de disponibilitate a noilor lideri de a le accepta.

Adevărata cartă a revoluţiei din decembrie 1989 a fost Proclamaţia de la Timişoara (11 martie 1990) care a consacrat idealurile anticomuniste ale revoluţiei. La data de 22 aprilie 1990, când se împlineau 4 luni de la masacrul din decembrie, în Piaţa Universităţii din Bucureşti a demarat cel mai lung miting anticomunist din istorie – 52 de zile şi nopţi fără întrerupere. În iunie 1990, manifestaţia a fost reprimată cu o bestialitate fără precedent, şocând întreaga lume civilizată şi compromiţând extrem de grav imaginea României. [...] Fosta Securitate a fost  „reactivată” în mare măsură. Represiunea tipic comunistă a manifestaţiei (anticomuniste) din Piaţa Universităţii, a presei libere, a partidelor democratice şi a societăţii civile a fost organizată de către puterea politică cu implicarea SRI, a Armatei şi a Poliţiei. Potrivit declaraţiilor generalului-magistrat Dan Voinea, care a cercetat, prin Ministerul Justiţiei, evenimentele din iunie 1990: „SRI e foarte implicat. În aducerea minerilor, în represiune, în conducerea minerilor prin Bucureşti. (…) Dar SRI-ul mai e implicat în monitorizarea manifestaţiei din Piaţa Universităţii şi a avut aşa-numitul grup Dâmboviţa care a acţionat permanent în Piaţă”. „S-a dorit instaurarea terorii”. „A fost un atac terorist, prin implicarea acestor forţe într-o acţiune violentă, care nu a fost justificată de împrejurările politice”. „Represiunea din 13-15 iunie 1990 este urmarea celei din decembrie 1989, pentru că a fost îndreptată împotriva aceluiaşi gen de manifestanţi”. „În decembrie 1989 scopul era deturnarea caracterului anticomunist al revoluţiei şi peluarea puterii prin teroarea instalată”. Putem conchide că regimul politic instalat după căderea oficială a comunismului a fost de esenţă neocomunistă, antiliberală şi antipluralistă, generând ca forme de opoziţie Proclamaţia de la Timişoara susţinută de manifestaţia din Piaţa Universităţii. [...]

Comunismul a căzut doar oficial la 22 decembrie 1989. Neoficial, structuri, dar mai ales metode şi mentalităţi comuniste au continuat să existe sub diferite forme, unele extrem de grave, pe care avem datoria le prezentăm tocmai pentru că ele reprezintă forme de manifestare ale vechiului regim, transfigurat, însă nu transformat fundamental.

Astfel, Comisia propune şefului statului să ia în consideraţie necesitatea de a analiza în mod riguros, ştiinţific, evenimentele din decembrie 1989 şi postdecembriste, direct legate de regimul comunist, inclusiv prin finalizarea în regim de urgenţă a cercetărilor începute prin justiţie. Aceste evenimente sunt următoarele: a). reprimarea manifestaţiilor anticomuniste din perioada decembrie 1989-aprilie 1990; [...] c). reprimarea manifestaţiei anticomuniste din Piaţa Universităţii din Bucureşti (manifestaţia a început în 22 aprilie 1990 şi a durat 52 de zile; formele de reprimare au acţionat discontinuu, culminând cu reprimarea din 13-15 iunie 1990); [...] . Toate acestea au fost diversiuni şi manifestări tipic comuniste. Considerăm necesară formarea unei comisii de studiere a „mineriadelor” (din 1990, 1991, 1999) şi, în primul rând, a celei din 13-15 iunie 1990. [...]

Considerăm că se impune recunoaşterea oficială a caracterului anticomunist al Revoluţiei din decembrie 1989. [...] Totodată, se impune recunoaşterea oficială a Proclamaţiei de la Timişoara (din martie 1990), precum şi a manifestaţiei anticomuniste din aprilie-iunie 1990 care a avut loc în Piaţa Universităţii din Bucureşti, ca momente constitutive şi reprezentative ale Revoluţiei anticomuniste începută în decembrie 1989. Deturnarea caracterului anticomunist al revoluţiei din decembrie 1989 şi reprimarea manifestărilor anticomuniste au constituit acte deliberate de asfixiere a pluralismului democratic şi tentative de restaurare a unui regim autoritar, de tip dictatorial».

Raportul final cere, de asemenea, recunoaşterea calităţii de deţinuţi politici a celor arestaţi pentru participarea la manifestaţia anticomunistă din Piaţa Universităţii”.

*

România de astăzi este profund imorală întrucât este clădită pe nejudecarea crimelor fratricide înfăptuite după căderea oficială a comunismului care a avut loc la 22 decembrie 1989. De aproape 20 de ani Justiţia înseamnă neadevăr şi injustiţie. România nu va putea clădi nimic bun pe crime, minciuni şi nedreptăţi. Terifiantele atrocităţi nu au fost judecate până acum pentru că justiţia şi alte instituţii ale statului au fost aservite sau corupte de autorii celor peste 1200 de crime. Nu ne vom elibera de marea corupţie, nu vom reforma clasa politică şi justiţia decât după ce vom cunoaşte adevărul despre genocidul din decembrie 1989 şi fratricidul din iunie 1990 (cu mii de victime directe: morţi, mii de răniţi din care peste 500 spitalizaţi, peste 1300 de arestaţi ilegal în unităţi militare unde au fost torturaţi, femei violate de militari în unităţi militare, nenumărate distrugeri materiale, uriaşe pagube  financiare etc. etc.).

Orice efort e în zadar dacă nu începem cu începutul: cunoaşterea acestui adevăr care e unica şansă a României. Prin tăcerea ei, o mare parte din clasa politică de astăzi se face vinovată de complicitate morală cu autorii crimelor fratricide comise pentru a deturna caracterul anticomunist al revoluţiei începute acum aproape 20 de ani. Acum, când România este membră a NATO şi UE, această revoluţie trebuie terminată şi se cuvine să devină “de catifea”.

De aproape 20 de ani, responsabilii crimelor istorice au devenit personalităţi publice şi politice, infestând societatea româneasc şi dându-ne lecţii de moralitate de la tribuna celor mai înalte instituţii ale statului.

Ion Iliescu este considerat atât de istorici cât şi de opinia publică ca  principal responsabil al crimelor comise în perioada infracţională decembrie 1989 – iunie 1990. Pentru a nu fi judecat, Ion Iliescu a uzat de imunitatea prezidenţială timp de trei mandate, respectiv 11 ani, iar începând din 1990 şi până în prezent a acţionat pentru nejudecarea tuturor responsabililor crimelor istorice fratricide.

Menţionăm că din punct de vedere istoric Ion Iliescu a fost condamnat şi de Raportul final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.

Începerea urmăririi penale împotriva lui Ion Iliescu s-a dispus cu câteva zile înainte de încetarea imunităţii prezidenţiale din ultimul mandat (al treilea), respectiv la data de 7 decembrie 2004, în dosarul crimelor revoluţiei din decembrie 1989. Ion Iliescu este urmărit penal pentru masacrul tipic comunist din 22-27 decembrie 1989 (cel putin 942 de morţi şi peste 4000 de răniţi, de 6 ori mai mulţi decât cei înregistraţi în urma ordinelor date de dictatorul Ceauşescu care a fost ucis la ordinul lui Ion Iliescu fără a i se acorda dreptul la apel şi recurs).

De asemenea, Ion Iliescu a fost pus sub urmărire penală la data 9 iunie 2005 pentru crimele fratricide din 13-15 iunie 1990. Acest dosar are 258 de volume şi însumează peste 60.000 de pagini. Fratricidul tipic comunist din 13-15 iunie 1990 a fost soldat cu morţi, sute de răniţi spitalizaţi, mii de victime agresate sau bătute bestial, femei violate de militari în unităţi militare. Recent, în urma presiunilor asupra justiţiei, Ion Iliescu a fost scos de sub urmărire penală în acest dosar pentru unele dintre învinuiri de către cei care doresc să-l scape de judecată cu preţul dezonorării şi violării Justiţiei.

Ion Iliescu este principalul responsabil al fratricidului din 13 iunie 1990, conform rechizitoriului procurorilor independenţi din august 2007, în care se arată următoarele: Ion Iliescu a luat decizia reprimării din iunie 1990, a coordonat-o personal depăşindu-şi atribuţiile, a ordonat intervenţia militară cu muniţie de război şi TAB-uri pentru reprimarea manifestanţilor din Piaţa Universităţii – ceea ce a avut ca urmare moartea şi rănirea prin împuşcare a mai multor persoane. Ion Iliescu a implicat foarte mulţi oameni în crime, inclusiv pe generalul Chiţac Mihai şi alţi ofiţeri superiori trimişi în judecată, care au susţinut în declaraţiile lor că n-au facut altceva decat să execute ordinele directe ale lui Ion Iliescu şi ale colaboratorilor lui.

*

SCURTĂ PREZENTARE A PLÂNGERILOR ŞI PROTESTELOR ÎMPOTRIVA

FACTORILOR RESPONSABILI PENTRU EVENIMENTELE DIN  13-15 IUNIE 1990

Evenimentele din 13-15 iunie 1990 au fost soldate cu morţi, răniţi şi importante distrugeri şi pagube materiale aduse statului, unor instituţii, sedii de partide şi persoane fizice. Unele dintre aceste documente (în copie) sunt prezentate sau anexate integral la prezentul raport.

  1. Plângeri depuse în 1990, la scurt timp după evenimentele din 13-15 iunie 1990, prezentate în cuprinsul prezentului raport.
  2. Plângeri penale depuse de Asociaţia 21 Decembrie 1989, Alianţa Poporului, Liga Studenţilor, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România, partidele politice istorice, şi ulterior, Asociaţia Victimelor Mineriadelor din România, Nica Leon şi alţii.
  3. Plângerea lui Corneliu Coposu – lider al opoziţiei anticomuniste în anii ’90.
  4. Apeluri şi proteste adresate autorităţilor de zeci de organizaţii civice şi sindicale, semnate în nume propriu de aproape 1000 de personalităţi (începând cu protestele Alianţei Civice din anii ’90 şi terminând cu Apelul pentru Adevăr din 2008)
  5. Demonstraţii de stradă, marşuri (începând cu „marşul alb” din 13 iulie 1990), mitinguri (începând cu mitingul Alianţei Civice din Noiembrie 1990 la care au participat sute de mii de cetăţeni şi terminând cu recentele mitinguri din faţa Parchetului General şi a Ministerului Justiţiei).
  6. Întâlniri ale reprezentanţilor societăţii civile cu Procurori general, Miniştri ai Justiţiei, Preşedintele României, Preşedinţi ai Consiliului Superior al Magistraturii, Ministrul Apărării Naţionale.
  7. Plângeri la foruri internaţionale: Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg, Comisia Eurpeană, Parlamentul European.
  8. Angajamentele şi declaraţiile actualului Preşedinte al României în timpul campaniei electorale din 2004, cu ocazia prezentării Raportului final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (18 Decembrie 2006), precum şi în timpul campaniei împotriva suspendării (2007).
  9. Angajamentele şi declaraţiile oficiale ale Procurorului General, Miniştrilor Justiţiei şi ai Apărării Naţionale, preşedinţilor Consiliului Superior al Magistraturii.
  10. Sesizările din presa scrisă, televiziune şi radio (BBC, Europa Libera) în care, începând din iunie 1990, s-a cerut urgentarea finalizării cercetărilor şi pedepsirea celor vinovaţi.
  11. Publicarea de cărţi, studii, investigaţii.
  12. Sesizările forurilor internaţionale: Raportul Amnesty International, Raportul Comitetelor Helsinki ş.a..
  13. Raportul parlamentarilor FSN din Comisia parlamentară de anchetă a evenimentelor din 13-15 iunie 1990

14.  Raportul opoziţiei anticomuniste din Comisia Parlamentară de anchetă a evenimentelor din 13-15 iunie 1990. Opinie separată.

*

PREZENTARE A DEZIDERATELOR ANTICOMUNISTE

ALE SOCIETĂŢII ROMÂNEŞTI EXPRIMATE ÎN CADRUL

MANIFESTAŢIEI DIN PIAŢA UNIVERSITĂŢII (22 aprilie 1990 – 12 iunie 1990)

Menţionăm că aceste deziderate au fost reprimate prin fratricidul din 13-15 iunie 1990.

Aceste deziderate au fost exprimate în principal prin lozinci scandate de zeci sau sute de mii de manifestanţi în timpul manifestaţiilor din Piaţa Universităţii şi prin lozinci scrise afişate pe pancarte, pe ziduri şi în alte locuri din Piaţa Universităţii.

1). Lozinci scandate de zeci de mii de manifestanţi în timpul manifestaţiilor din Piaţa Universităţii, Bucureşti:

  • „Jos comunismul!”
  • „Jos comuniştii!”
  • „Jos Iliescu!”
  • „Demisia!” (cu referire la Ion Iliescu, la ministrul de Interne Mihai Chiţac, la guvernul FSN)
  • „Nu vă fie frică, Iliescu pică!”
  • „Nu suntem partide!”
  • „Victorie!”
  • „Acum ori niciodată!”
  • „Unitate!”
  • „Libertate!”
  • „Europa!”
  • „Europa liberă!”
  • „FSN, FSN, du-te în URSS!”
  • „Olé, olé, olé, olé / Frontul ăsta ce mai e? – PCR!”
  • „Apel din Timişoara, trezeşte Doamne ţara!”
  • „Timişoara, punctul 8!” (cităm din punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara:  “propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foştilor activişti comunişti şi al foştilor ofiţeri de Securitate”).
  • „V-a sunat ceasul!” (referire la activiştii comunişti şi securişti)
  • „Astăzi capitala, mâine toată ţara!”
  • „Luptă capitala pentru toată ţara!”
  • „Timişoara-Bucureşti!”
  • „Iliescu o păţeşti, Timişoara-Bucureşti!”
  • „Ceauşescu nu fii trist, Iliescu-i comunist!”
  • „Iliescu pentru noi este Ceauşescu doi!”
  • „Pregătiţi elicopterul!”
  • „Sus Iliescu!” (respectiv în elicopter, precum Ceauşescu în 22 decembrie1989)
  • „Pentru Petre şi Ion, pregătiţi un avion!” (referire la Petre Roman şi Ion Iliescu)
  • „Iliescu nu uita, te votăm la Moscova!” / „Iliescu nu uita, te votează Moscova!”
  • „Iliescu nu uita, tineretul nu te vrea!” / „Iliescu nu uita, studenţimea nu te vrea!”
  • „Somn uşor, somn uşor, vă treziţi c-un dictator!” (referire la Ion Iliescu)
  • „Nu plecăm acasă, morţii nu ne lasă!”
  • „Păcat, păcat, de sângele vărsat!”
  • „Cine-a tras în noi, 16-22?”  (referire la 16-22 Decembrie 1989)
  • „Cine-a tras în noi, după 22?” (referire la 22 Decembrie 1989)
  • „Iliescu a tras în noi după 22!” (referire la 22 Decembrie 1989)
  • „Asasinii!” (referire la autorii masacrului din decembrie 1989)
  • „Iliescu s-a aflat lovitura ta de stat!”
  • „Ultima soluţie, înc-o revoluţie!”/ „Singura soluţie, înc-o revoluţie!”
  • „Suntem golani de 45 de ani!” (referire la eticheta de golani cu care  activistul comunist Ion Iliescu a caracterizat manifestanţii din  Piaţa Universităţii)
  • „Milioane de golani!”
  • „Mai bine golan decât activist / Mai bine mort decât comunist!”
  • „Noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasa/ Până nu vom câştiga libertatea noastră!”
  • „Dumnezeu este cu noi!”
  • „Jos Chiţac!”(ministrul de Interne care a organizat reprimarea manifestaţiilor anticomuniste din perioada infracţională decembrie 1989 – ianuarie 1990).
  • „Chiţac să fie ras în cap!”
  • „Televiziunea minte naţiunea!”
  • „Aţi minţit poporul cu televizorul!”
  • „Nu minţiţi poporul cu televizorul!”

  • „Trăiască, trăiască, Moldova, Ardealul şi Ţara Românească!”
  • „Basarabia!”
  • „Bucovina!”

2). Lozinci scrise afişate pe pancarte, pe ziduri şi în alte locuri în Piaţa Universităţii:

  • „Prima zonă liberă de comunism”
  • „Zona liberă de neocomunism”
  • „Te iubesc libertate”
  • „Golans sans frontières”
  • „Welcome to Golania”
  • „Jos comunismul!”
  • „Jos Iliescu!”
  • „Dacă nu noi, cine? Dacă nu acum, atunci când?”
  • „Păcat de sângele vărsat!”
  • „Nu puteţi să ne ucideţi pe toţi!”
  • „Revoluţia va învinge, nu comunismul!”
  • „Acum ori niciodată! Jos comunismul!”
  • „Comunismul este o monstruozitate şi trebuie să dispară pentru totdeauna!”
  • „Proclamaţia de la Timişoara”
  • „Ce vrem noi este pentru voi: Proclamaţia de la Timişoara”
  • „Nu dormim acasă, morţii nu ne lasă!” (text scris pe un cort al greviştilor foamei)
  • „Greva foamei, Punctul 8!” (text scris pe un cort al greviştilor foamei)
  • „Frica ucide sufletul”.
  • „Nu-i vrem la galere, dar nici la putere! ”(referire la foştii activişti comunişti şi securişti)
  • „În stradă pe 21 Decembrie, în stradă şi azi.”
  • „Nu cedăm”
  • „Jos comunismul şi foştii activişti!”
  • „Jos FSN!”
  • „Jos Securitatea!”
  • „Cine este fesenist, ori e prost ori securist!”/ „Cine este fesenist, ori e prost ori comunist!”
  • „FSN-PCR-KGB”
  • „Floarea Securităţii Noastre” (FSN) / „Frică, Şantaj, Neocomunism” (FSN)
  • „F.S.Niet!” (FSN)
  • „Votaţi FSN? Votaţi PCR?”
  • „Iliescu – Egon Krenz al României” (Egon Krenz – conducător neocomunist al fostei RDG)
  • „Nu am murit pentru Perestroika!”
  • „Nu există socialism cu faţă umană, ci doar totalitarism cu dinţii sparţi.”
    „Golani din toate ţările, uniţi-vă!”
  • „Alţi lupi, aceeaşi haită!” (referire la neocomunişti)
  • „Lupu-şi schimbă părul, dar năravul ba.” (referire la neocomunişti)
  • „FSN-iştii de azi, comuniştii de mâine.”
  • „Asociaţia Viitorilor Deţinuţi Politici din România” (referire la manifestanţii din Piaţa Universităţii, prin similaritate cu Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România)
  • „Libertate te iubim, ori învingem ori murim!”
  • „Ceauşescu – huligani /  Iliescu – golani”
  • „Apel din Timişoara, trezeşte Doamne ţara!”
  • „Timişoara, punctul 8!”
  • „Feseneităţi” (referitor la neadevărurile din emisiunea de ştiri TV „Actualităţi”)
  • „Televiziunea cu telecomandă – FSN”
  • „Iliescu-Ceauşescu. Ce-ai iubit la tinereţe nu mai uiţi la bătrâneţe” (cu referire la activistul comunist  Iliescu şi la osanalele acestuia aduse lui Ceauşescu în timpul comunismului)
  • „Stalin, Mao, Ceauşescu, nu-s mai răi ca Iliescu!”
    „Deşteaptă-te române!”
  • „Ceauşescu nu fii trist, Iliescu-i comunist!”
  • „Pregătiţi elicopterul!”(pentru Iliescu; …aluzie la fuga lui Ceauşescu cu elicopterul în 22 decembrie1989)
  • „Sus Iliescu!” (în elicopter, la fel ca Ceauşescu)
  • „Iliescu pentru noi este Ceauşescu doi!”
  • „FSN-ul ne-a-nşelat, trandafirul a-nţepat”
  • „Tradafriri de-o să votaţi, trandafiri o să mâncaţi!”
  • „Iliescu tu ne minţi, trandafirul are dinţi!”
  • „Iliescu a fost cu noi vulpoi”
  • „Golanii de aici sunt huliganii din Decembrie”
  • „În decembrie Huligan, în aprilie Golan”.
  • „Huliganii şi golanii vor înlătura tiranii!”
  • „Vivat Golania!” /  „Trăiască Golania!”
  • „Alianţa dintre tineretul muncitoresc şi universitar”
  • „Alianţa muncitori-intelectuali”
  • „Jos nomenclatura!”
  • „Jos cu emanatul!” (cu referire la Ion Iliescu, autoproclamat „emanat” al revoluţiei)
  • „Adevărata emanaţie a revoluţiei: Proclamaţia de la Timişoara”
  • „Noi nu începem o nouă revoluţie, noi continuăm revoluţia”
  • „Basarabia şi Bucovina de nord”
  • „TV – armă contra democraţiei”
  • „Nu minţiţi poporul cu televizorul!”
  • „Televiziunea minte naţiunea!”
  • „Părinţi, ne-aţi vândut comunismului” (scrisă după alegerile din 20 mai 1990)

3). Lozinci scrise combinate cu imagini (fotografii, desene, caricaturi. harţi) afişate în Piaţa Universităţii:

  • „Ducă-se de unde-a venit!” – panou cu un desen reprezentând „sicriul comunismului” tras înspre URSS, conform unui indicator, de către Ion Iliescu caricaturizat.
  • „Pretinii!” (foto: Ceauşescu şi Iliescu)
  • „Eu votez FSN” (text scris sub fotografia lui Ceauşescu)
  • „Dej-Ceauşescu-Iliescu” (împreună cu fotografii şi caricaturi ale acestora)
  • „Iliescu după zăbrele” (text scris pe fotografia lui Ion Iliescu cu gratii pictate deasupra)
  • „Harta României” (Basarbia este tăiată din harta României cu un cuţit mânuit de Ion Iliescu)
  • „Lituania, Estonia, Letonia” (numele acestor ţări fiind scrise pe drapelele acestora)
  • „Ţara arde şi Răzvan Theodorescu se piaptănă” (text scris sub caricatura lui Răzvan Theodorescu fără păr)

4). Lozinci suplimentare scandate în timpul marşurilor studenţilor spre Piaţa Universităţii:

  • „Veniţi cu noi, ca pe 22!”
  • „Nu staţi în balcoane, că muriţi de foame!”
  • „V-aţi uitat la noi şi pe 22!”

5). Versurile „cântecelor Pieţii Universităţii”:

NU PLECĂM

Noi dorim o pace simbol să ne fie
Lacrima izbânzii, libertatea noastră
Vrem cu mic cu mare ‘ntreaga Românie
Să răsară mândră ca o floare-n glastră.

Refren:
Noi de-aicea nu plecam
Nu plecăm acasă
Până nu vom câşiga
Libertatea noastră.

Suntem luptătorii veacului ce vine,
Suntem diligenţa veacurilor multe
Caii noştri aleargă spre un ţărm de bine
Cu potcoave albe dincolo de munte.

Dorul ne e frate şi adânc ne scurmă
Visul libertăţii ne e sfânt meleag
Fărăa violenţă, nu suntem o turmă
Libertatea însăşi e al nostru steag.

Stelian Maria, GID (cântecul a fost scris în Piaţa Universităţii, la data de 24 aprilie             1990, dupa interventia Poliţiei din dimineaţa aceleiaşi zile).

IMNUL GOLANILOR

A fost odată ca-n poveşti, a fost în România
O gaşcă mare de golani ce-au alungat sclavia
Noi nu ne-am confundat nicicind cu oamenii de bine
Numiţi şi neocomunişti şi fără de ruşine.

Refren:
Mai bine haimana decât trădător,
Mai bine huligan decât dictator,
Mai bine golan decât activist,
Mai bine mort decât comunist,.

Vrem libertate, nu comunism şi nici schimbari de formă
Şi de aceea, securişti, să nu ne puneţi normă.
Noi nu vrem neocomunism, nici neolibertate
“Democraţii originale”şsi nici minciuni sfruntate.

Ne-aţi întrebat ce vrem aici, dar ştie toata ţara
Noi susţinem punctul 8 de la Timişoara.
Să cadă 473, ce ţine TVR
Legată-n lanţurile ei, dar tot degeaba e.

Alegeri fara comunişti, fără nomenclatură
Şi nu vă temeţi de golani fără coloratură.
Din cei care-au murit aici, ne-am reîntors năluci
Să nu mai fie cum a fost, măcelul de atunci.

Versuri – Laura Bodolan. Muzica – Cristian Paţurcă

LIBERTATE TE IUBIM

Sfânta Libertate, noi Te-am scris cu sânge
Şi durerea însăşi a privit spre noi,
Iar sărutul mării lacrima îşi frânge
Când atinge glezna zeilor eroi…

Libertate te iubim, ori învingem ori murim…

Munţii se înclină să-Ţi sărute trupul,
Pomii dau în floare doar în cinstea Ta,
Sfânta Libertate nu-Ţi întoarce chipul
Caci sudoarea frunşii înapoi te vrea…

Libertate te iubim, ori învingem ori murim…

Te-aşteptam cu roua, Te-aşteptam cu dor,
Şi cu buze arse nopţile îţi cânt,
Sfântă libertate, genele îmi mor
Hai întinde-Ţi mâna şi pe-acest pamânt…

Libertate te iubim, ori învingem ori murim…

Stelian Maria, GID,  28 aprilie 1990, Piaţa Universităţii, Bucureşti

DOAMNE, VINO DOAMNE!

Nopţi lungi şi triste acasă ma gândesc…
Şi pe voi acolo vă zăresc
Sunt nopţi pline de groază pentru mine în razboi
Sunt nopţi de basm acolo la voi.
Doamne, pentru ce o viaţă de coşmar?
Şi pentru cine se moare în zadar?
Sunt nopţi pline de groază când teama mi-e să fiu
Sunt nopţi de basm de care nu mai ştiu.

Doamne, vino Doamne,
Să vezi ce-a mai rămas din oameni.

De ce nu încetaţi acest cumplit război?
De ce va gândiţi numai la voi?
Şi nici nu vă pasă de mama care-şi plânge
Copilul său ucis ce zace-n bălţi de sânge
Şi nici nu vă pasă de cei ce nu mai sunt
De cei ce vă acuză de-acolo din mormânt.
Doamne, vino Doamne,
Să vezi ce-a mai rămas din oameni.

Valeriu Sterian

*
DECLARAŢII ALE GENERALULUI-MAGISTRAT DAN VOINEA

CARE A INSTRUMENTAT DOSARUL REFERITOR LA
EVENIMENTELE DIN 13-15 IUNIE 1990

Aceste declaraţii sunt preluate din interviul realizat de jurnalistul Andrei Bădin,

publicat în „Adevărul” în 27 noiembrie 2006.

Subliniem că inclusiv ca urmare a afirmaţiilor din interviul de mai jos

generalul-magistrat Dan Voinea nu mai instrumentează acest dosar.

http://www.adevarulonline.ro/2006-11-27/Dosar/sri-implicat-in-aducerea-minerilor-si-in-represiunea-din-capitala_208167.html

- Persoanele vinovate, care se aflau în vârful piramidei politice de atunci, le puteţi numi?
Generalul-magistrat Dan Voinea: Acum nu le pot numi, pentru că nu am terminat această cauză şi îmi interzice legea să…
- Aceste persoane vor fi învinuite?
Generalul-magistrat Dan Voinea: Sunt învinuite şi vor fi trimise în judecată.
- De câte persoane este vorba?
Generalul-magistrat Dan Voinea: La ora actuală, sunt 34 de persoane. Gradul de vinovăţie este pentru infracţiuni grave: (…) subminarea puterii de stat, omor, tentative de omor, distrugeri, (…) infracţiuni foarte grave… din care unele sunt şi imprescriptibile.
- Care instituţii ale statului au fost implicate?
Generalul-magistrat Dan Voinea: Armata, SRI, Ministerul de Interne, Ministerul Transporturilor.
Generalul-magistrat Dan Voinea: S-a dorit instaurarea terorii.(…). A fost un act terorist prin implicarea acestor forţe într-o acţiune violentă, care nu a fost justificată de împrejurările politice. Tocmai asta dă caracterul infracţional al acţiunii – nejustificarea. Ei au fost violenţi împotriva unui grup care nu era agresiv.

- Când preconizaţi că o să fie gata dosarul?
Generalul-magistrat Dan Voinea: Eu intenţionam să-l termin şi să îl trimit la instanţă luna viitoare (NR: decembrie 2006!!!). (…)
- Din aceste 34 de persoane învinuite… câte sunt personalităţi publice, politice?
Generalul-magistrat Dan Voinea: Toate.
- Apropo de diversiuni. Una este incendierea autobuzelor Poliţiei din Piaţa Universităţii. Este adevărată acea casetă celebră cu Chiţac…?
Generalul-magistrat Dan Voinea: Este adevărată. Da, este o discuţie între Diamandescu şi Chiţac, în legătură cu debutul incendierilor.

[N.R.: Dialog radio interceptat de un radioamator între Diamandescu - şeful Poliţiei Capitalei şi Mihai Chiţac – Ministrul de Interne:

Voce Chiţac: “La intreprinderea 23 August au zis că sindicatele n-au fost de acord să trimită...(muncitori în Piaţa Universitaţii, ca să agreseze manifestanţii anticomunişti)”

Voce Diamandescu: “Vă rog să-l informaţi pe domnul Preşedinte (Iliescu): NE DĂM FOC LA TOATE AUTOBUZELE. ASTA A FOST ÎNŢELEGEREA. Vă rog să-l informaţi.”]

Generalul-magistrat Dan Voinea: Intervenţia împotriva manifestanţilor din Piata Universităţii s-a făcut după revenirea în ţară a lui Stănculescu. (…) Stănculescu este cel care a dat ordin ca o parte din mineri să fie cazaţi în nişte unităţi militare. E vorba de peste 1000 de mineri care au fost cazaţi în unităţile militare. Se urmărea ca aceştia să formeze un fel de armată de rezervă în cazul în care vor mai avea îndrăzneala anticomuniştii să mai facă manifestaţii.
- Urmau să fie ţinuţi permanent în Bucureşti ?
Generalul-magistrat Dan Voinea: Da, s-a intenţionat menţinerea lor permanentă. Asta a fost hotărârea lui Stănculescu. (…)
- Când au plecat?
Generalul-magistrat Dan Voinea: Ulterior evenimentelor. La o săptămână.
- Ce credeţi că ar mai putea să împiedice aducerea adevărului la cunoştinţa opiniei publice şi pedepsirea vinovaţilor?
Generalul-magistrat Dan Voinea: În momentul ăsta, eu cred că nu sunt piedici serioase care să ne facă să nu putem trimite acest dosar în instanţă. (…) Să ştiţi că sunt cam aceleaşi personaje implicate, şi la Revoluţie, şi la Mineriadă. Dacă ar fi să judecăm drept, represiunea din 13-15 iunie este urmarea celei din decembrie ‘89, pentru că a fost îndreptată împotriva aceluiaşi gen de manifestanţi.
- Care a fost scopul acestei represiuni, până la urmă?
Generalul-magistrat Dan Voinea: În decembrie 1989, scopul era deturnarea caracterului anticomunist al Revoluţiei şi preluarea puterii prin teroarea instalată. În iunie ‘90, nu se mai punea problema de preluare a puterii. A fost o manifestare de violenţă nejustificată.
- Care este pedeapsa pentru acuzaţia de subminare a puterii de stat ?
Generalul-magistrat Dan Voinea: Începând de la închisoarea pe viaţă, până la circa 20 de ani

- Câţi oameni au fost arestaţi atunci ?
Generalul-magistrat Dan Voinea: Peste 1000… (…)

- Au existat mandate ?
Generalul-magistrat Dan Voinea: O parte au avut mandat, dar peste o mie de oameni nu au avut niciun mandat.(…) O mie şase sute şi ceva de persoane sunt părţi vătămate.
- Vor să ceară şi daune materiale de la cei 34 de învinuiţi?
Generalul-magistrat Dan Voinea: Toţi cer.
- Care ar fi suma?
Generalul-magistrat Dan Voinea: Suma este astronomică.
- Are vreun regret Ion Iliescu?
Generalul-magistrat Dan Voinea: Nu. Asta e interesant de observat că, şi la Mineriadă şi la Revoluţie, nimeni nu are niciun regret pentru vieţile de oameni distruse şi mutilarea societăţii din punct de vedere moral. Nimeni nu are niciun fel de regret. (…)

- Niciunul dintre cei învinuiţi nu are vreun sentiment de vinovăţie?
Generalul-magistrat Dan Voinea: Nu, niciunul. Vinovat sunt eu că fac această cercetare. Nu vor să contribuie la aflarea adevărului. (…) Toată treaba a fost organizată pe linie de partid, de FSN.

- Se ştie câte femei au fost violate?
Generalul-magistrat Dan Voinea: Avem şase cazuri reclamate, până acum.
- În închisoare sau în unităţile militare?
Generalul-magistrat Dan Voinea: La unitatea militară de la Măgurele.
- Violatorii cine erau?
Generalul-magistrat Dan Voinea: Militarii, adică soldaţi. Femeile erau ţinute în nişte hangare şi toaleta se afla undeva, în fundul curţii unităţii. Care femeie vroia să se ducă la toaletă, soldatul trebuia să o însoţească şi pe drumul ăla se consuma… La un moment dat, s-au vorbit între ele şi nu s-a mai dus nimeni la WC.

- S-a spus că Virgil Măgureanu a fost văzut în Piaţa Universităţii în 14-15 iunie…
Generalul-magistrat Dan Voinea: Da, a fost acolo.
- Colaborează SRI la ancheta dvs ?
Generalul-magistrat Dan Voinea: Haideţi să vă spun. De exemplu, SRI-ul e foarte implicat. În aducerea minerilor, în represiune, în conducerea minerilor prin Bucureşti şi aşa mai departe. Dar SRI-ul mai e implicat într-o treabă, în monitorizarea Pieţei Universităţii şi a avut aşa-numitul grup Dâmboviţa, care a acţionat permanent în Piaţă.
- Ştim cine conducea acest grup?
Generalul-magistrat Dan Voinea: Le-am cerut dosarul Dâmboviţa. Acolo sunt zeci de rapoarte. Nici până în ziua de azi nu ne-au dat acest dosar. Acesta e actul de acuzare împotriva lui Măgureanu, care a făcut Poliţie Politică de data asta. (…)
- Vina e mai mare a FSN-ului sau a SRI-ului?
Generalul-magistrat Dan Voinea: A FSN-ului. Credeţi că este o diferenţă între cele două? Oamenii din FSN erau cei agreaţi de SRI, în primul rând. După revoluţie, cine a ajuns primar, prefect, nu ştiu ce? Pe cine a vrut SRI-ul.

(…)
- Cum de v-a venit ideea să corelaţi dosarul revoluţiei cu cel al evenimentelor din iunie ’90?
Generalul-magistrat Dan Voinea: Aceiaşi reprezentanţi ai represiunii din decembrie 1989 îi regăsim la mineriadă. Conduc represiunea de la mineriadă. Un Stănculescu, un Chiţac, un Diamandescu, un Voican Voiculescu, un Petre Roman, un Iliescu, un Măgureanu.

*

CONTEXTUL ISTORIC AL MANIFESTAŢIEI DIN PIAŢA UNIVERSITĂŢII

ŞI AL  FRATRICIDULUI DIN 13-15 IUNIE 1990

Cu toate ca Frontul Salvării Naţionale (FSN) a promis că nu va participa la primele alegeri libere, ci doar va le va organiza, încă din 31 decembrie 1989, într-un articolul publicat în “Romania Liberă”, Silviu Brucan, unul dintre cei mai importanţi lideri ai FSN, a declarat: “Frontul Salvării Naţionale păşeşte, deci, în bătălia electorală”.

În ianuarie 1990, în capitală şi în alte mari oraşe din România au apărut primele manifestări antiguvernamentale şi incidente de stradă ale cetăţenilor nemulţumiţi de evoluţia societăţii româneşti după revoluţie.

La mitingul din Piaţa Victoriei din 12 ianuarie 1990, sub presiunea unei mari mulţimi de manifestanţi anticomunişti, conducătorii Frontului Salvării Naţionale (FSN) în frunte cu Ion Iliescu, au adoptat două decrete-legi: scoaterea în afara legii a PCR şi reintroducerea pedepsei cu moartea astfel încât ucigaşii eroilor din decembrie 1989 să poată fi condamnaţi la moarte aşa cum cereau unii dintre manifestanţi. Tot atunci, liderii FSN au promis ferm că FSN nu va participa la alegeri ci doar va guverna ţara până la alegerile pe care le va organiza ca arbitru neutru. Nici una dintre aceste promisiuni nu a fost onorată: pe 19 ianuarie 1990, cele două decrete-legi sunt abrogate printr-un comunicat al Consiliului Frontului Salvării Naţionale (CFSN), iar la 23 ianuarie 1990, CFSN a publicat decizia de a se transforma în partid politic şi de a participa la alegerile parlamentare şi prezidenţiale.

În 28 ianuarie 1990, în Piaţa Victoriei din Bucureşti (în Palatul Victoria fiind atât sediul Guvernului cât şi al CFSN) are loc o mare manifestaţie antiguvernamentală organizată de partidele nou înfiinţate (PNŢCD, PNL, PSDR şi alte partide), la care participă extrem de multe persoane care protestează împotriva hotărârii ca FSN să participe la alegeri.

Se scandează: “Nu suntem partide!”, “Alegeri fără Front!”, “Olé, olé, frontul asta ce mai e? – PCR!”, “Jos comunismul!”.

Pe pancarte se putea citi: “FSN = PCR”, “Nu vrem neocomunism”, “Treziţi-vă români!”, “Ieri Ceauşescu, azi Iliescu”, “Jos comuniştii deghizaţi!”, „Ce naşte din pisică, şoareci mănâncă”, „Nu am murit pentru Perestroika”, „Vrem democraţie, nu experimente. Nu suntem cobaii FSN.” „FSN a confiscat revoluţia”, „Cine v-a ales?”, „Vrem guvern de coaliţie”, „FSN-ul ne-a trădat”, „Ceauşescu sângeros, Iliescu mincinos”, „Eu dacă aş învia, tot cu Frontul aş vota!” (text scris pe o fotografie cu Ceauşescu).

Ca replică la această manifestaţie, în seara aceleaşi zile a început desfăşurarea, tot în Piaţa Victoriei, în imediata vecinătate a manifestaţiei anticomuniste, o contramanifestaţie organizată de FSN şi susţinută de muncitori de la IMGB şi de la alte intreprinderi, aceasta prelungindu-se până a doua zi, respectiv pe 29 ianuarie 1990, când a avut loc prima mineriadă. În dimineata zilei de 29 ianuarie 1990, peste 5000 (cinci mii)de mineri din Valea Jiului, înarmati cu bâte şi lanţuri, au sosit în Bucureşti în urma apelurilor lansate în mass-media de către Ion Iliescu, pentru a “restabili ordinea”, pentru a apăra Democraţia şi Frontul. Apar zeci de camioane cu muncitori agitand bâte şi răngi, scandând: “Coposule nu uita, vrem pantofi din pielea ta”, “Noi muncim, nu gandim”, “Nu ne vindem ţara!” 21-21, Iliescu a fost cu noi!”. Cu toţii, devastează asemenea unor barbari sediile  partidelor anticomuniste şi bat oamenii pe stradă chiar şi pentru vina de a dezaproba actele lor de violenţă. Cu această ocazie s-au produs şi primele incidente violente în cadrul cărora s-au folosit bâte şi lanţuri împotriva manifestanţilor anticomunişti, martorii oculari sesizând prezenţa unor persoane care, cu ajutorul unor staţii de emisie-recepţie, coordonau acţiunile violente ale celor înarmaţi cu bâte şi lanţuri împotriva celor care participau la manifestaţia anticomunistă.

Incidente similare s-au produs şi în 18 februarie1990, când o demonstraţie paşnică antiguvernamentală, anticomunistă şi antisecuristă, a fost catalogată de către şeful provizoriu al statului Ion Iliescu, precum şi de către membrii guvernului, drept o încercare de lovitură de stat. Demonstranţii din Piaţa Victoriei aveau pancarte ca: “FSN=PCR”, “FSN, du-te în URSS”, “FSN-işti, aţi furat revoluţia din decembrie ’89″, “Jos comunismul!”, “Jos Securitatea!”, “Nu mai vrem comunişti, securişti şi activişti”. În faţa palatului Victoria, miile de manifestanţi cer în zadar un dialog cu guvernul. Cu această ocazie, au fost mobilizaţi a doua oară “pentru a face ordine” mii de minerii din Valea Jiului, substituindu-se astfel din nou autorităţilor.

Pe 25 februarie 1990, Grupul Independent pentru Democraţie (GID) a luat atitudine faţă de a doua mineriadă, organizând în semn de protest un „marş al tăcerii”.  Această formă de protest devine emblematică în perioada următoare prin faptul că în fiecare Duminică s-au organizat „marşuri al tăcerii” cu plecare din Piaţa Unirii şi încheiate la Piaţa Victoriei (la Palatul Victoria, unde se afla sediul conducerii provizorii a statului) sau la Televiziune. Aceste marşuri şi-au găsit expresia de maximă amploare în manifestaţia-maraton de mai târziu, din Piaţa Universităţii.

La 11 martie 1990, are loc la Timişoara un mare miting, prin care oraşul-simbol al Revoluţiei Române lansează o proclamaţie în care sunt prezentate idealurile revoluţiei anticomuniste din decembrie 1989. Cităm din punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara:  “propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foştilor activişti comunişti şi al foştilor ofiţeri de Securitate. Prezenţa lor în viaţa politică a ţării este principala sursă a tensiunilor şi suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească. Până la stabilizarea situaţiei şi reconcilierea naţională, absenţa lor din viaţa publică este absolut necesară. Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să interzică foştilor activişti comunişti candidatura la funcţia de preşedinte al ţării. Preşedintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărţirii noastre de comunism”.

În 25 martie 1990, la împlinirea a 100 de zile de la revoluţie, Grupul Independent pentru Democraţie organizează în Piaţa Unirii din Bucureşti un miting de solidaritate cu “Proclamaţia de la Timişoara”. Pe pancarte scria: “Mesaj din Timisoara, trezeşte Doamne ţara!”, “Emanaţia revoluţiei nu este FSN, ci Proclamaţia de la Timişoara”, “Fără nomenclatura comunistă!”.

Începând cu data de 25 martie 1990, când se intrase deja în campania electorală pentru alegerile parlamentare şi prezidenţiale din 20 mai 1990, la Bucureşti au avut loc mitinguri la care, folosindu-se o tribună improvizată, au vorbit diverse persoane care au semnalat atitudinea nedemocratică a celor care preluaseră puterea în stat, aceştia fiind consideraţi trădători ai idealurilor revoluţiei, participanţii fiind avertizaţi asupra pericolului insturarării unui regim dictatorial.

Duminică 1 aprilie 1990, mii de manifestanţi au participat la un marş până la sediul guvernului din Piaţa Victoriei, scandând “Jos comunismul!” şi “Jos Iliescu!”.  Duminică 8 aprilie 1990,  în Piaţa Unirii din Bucureşti, are loc un miting anticomunist, “anti-fesenist” şi împotriva cenzurii Televiziunii Române, organizat de Alianţa Poporului, Grupul Independent pentru Democraţie, Asociaţia 21 Decembrie, Asociaţia 16-21 Decembrie.

Sâmbătă 21 aprilie 1990, Alianţa Poporului organizează un miting pentru comemorarea eroilor revoluţiei în Piaţa Unirii. Vicepreşedintele organizaţiei, Teodor Mărieş, citeşte un comunicat prin care se cerea liderilor tuturor partidelor sa voteze amânarea alegerilor.

În paralel cu aceste acţiuni de protest, guvernanţii au cultivat în continuare relaţiile cu minerii şi alte categorii de muncitori, acceptându-le o serie de cereri sindicale materializate cu mari creşteri salariale. Aşa se face că a apărut o “clasă” de muncitori favorizaţi care a devenit masa de manevră în slujba guvernanţilor, prin acţiunile violente distructive împotriva manifestanţilor anticomunişti, a societăţii civile, a presei independente, a partidelor istorice, acţiuni cunoscute sub denumire de “mineriade”.

Pentru a înţelege acest fenomen cu implicaţii pe linia răspunderii juridice, trebuie amintit că această masă de manevră constituită din mineri îşi are rădăcini în greva din 1929 de la Lupeni, când partidul comunist aflat în ilegalitate a pus bazele unei anumite reprezentări politico-sociale a locuitorilor din Valea Jiului. Această categorie socială a minerilor s-a dovedit însă  imprevizibilă şi greu de controlat atunci când politicienii au fost împotriva intereselor lor, ca de exemplu greva minerilor din 1977, când, minerii au trecut cu uşurinţă peste ideologiile oficiale şi au atacat puterea politică pentru a obţine condiţii mai bune de muncă şi viaţă.

Începând cu 1990 puterea instalată după revoluţie, a controlat sindicatele de Valea Jiului, aşa cum am arătat mai sus, prin măriri salariale şi alte beneficii, transformând mişcările minerilor în fenomene cu un pronunţat accent politic, exemple în acest sens fiind mineriadele din 29  ianuarie 1990, 19 februarie1990, 13-15 iunie1990, 23-28 septembrie 1991, ianuarie-februarie 1999. În toate aceste situaţii, minerii din Valea Jiului s-au deplasat spre capitala ţării având convingerea că „apără democraţia” şi „restabilesc ordinea”.

Din toate aceste exemple, mineriada care a avut urmări dramatice pentru populaţia României şi un efect extrem de compromiţător pe plan internaţional, a fost aceea din13-15 iunie 1990, când minerii din Valea Jiului, conduşi de liderii sindicali Miron Cozma, Ilinescu Constantin, Napău Ioan, Torsan Ilie şi alţii, la chemarea reprezentanţilor noii puteri guvernamentale şi de stat (FSN), au venit în Bucureşti substituindu-se organelor de ordine, au reţinând şi molestând peste 1050 de persoane. Totodată, au produs distrugeri, furturi, tâlhării, la diferite instituţii, la Universitate, la Institutul de Arhitectură, la Facultatea de Drept etc., la sediile partidelor istorice şi ale  unor orgnizaţii ale societăţii civile, la sedii ale redacţiilor de ziare, precum şi la domiciliulunor lideri ai opoziţiei anticomuniste.

Acest val de infracţiuni a pus în pericol însăşi existenţa democraţiei şi a statului de drept, iar şeful statului şi membrii Guvernului nu au luat nici un fel de măsuri pentru ca faptele penale săvârşite cu ocazia mineriadelor să fie cercetate prin justiţie, iar cei vinovaţi să fie traşi la răspundere.

Considerăm că se impun a fi făcute nişte precizări în legătură cu mineriada din 13-15 iunie 1990, care a avut ca ţintă în primul rând înlăturarea manifestanţilor anticomunişti din Piaţa Universităţii şi distrugerea logisticii de la sediile partidelor istorice şi a ziarelor considerate solidare cu manifestaţia anticomunistă din Piaţa Universităţii.

SCRUT ISTORIC  AL MANIFESTAŢIEI  DIN  PIAŢA UNIVERSITĂŢII

Manifestaţia din Piaţa Universităţii a fost constituită în 22 aprilie 1990 când au fost organizate în Bucureşti două mitinguri electorale, respectiv cel al PNŢCD în Piaţa Aviatorilor şi cel al Grupării Democratice de Centru în Piaţa Unirii. În afara acestora, asociaţiile independente Alianţa Poporului şi Asociaţia 16-21 Decembrie 1989 şi au organizat un marş de protest spre Palatul Victoria şi Televiziune. După terminarea mitingurilor electorale, participanţii la acestea s-au alăturat marşului celor două asociaţii independente (Alianţa Poporului şi Asociaţia16-21 Decembrie 1989), ocazie cu care s-au afişat pancarte cu lozinci antiguvernamentale pe care se putea citi: “Revoluţia a fost furată de FSN”, “Proclamaţia de la Timişoara, lege pentru toată ţara!”, “Jos comunismul!” “Jos decretele ceauşiste!”, “FSN=PCR” etc.. De asemenea, manifestanţii scandau lozinci precum “Apel din Timişoara, trezeşte Doamne ţara!”, “16-22. Cine-a tras în noi?”, „Jos Chiţac!”, “Cine-a tras în noi după 22? Iliescu a tras în noi după 22!”, “Iliescu judecat pentru sângele vărsat!”, “Timişoara, Timişoara!”.  La un moment dat coloana a fost întâmpinată de un grup de timişoreni în zona Palatului Victoria care scandau “Proclamţia de la Timişoara!” şi “Timişoara-Bucureşti!”. La această coloană au fuzionat şi membrii AFDPR în frunte cu preşedintele Constantin Ticu Dumitrescu, care purtau pancarte pe care se puteau citi: “Cine sunt adevăraţii autori ai genocidului? Teroriştii sau Guvernul?”. Cuvântul simbol al acelei zile a fost “Unitate!”, astfel că în Piaţa Aviatorilor toţi paricipanţii la demonstraţie au aplaudat şi au scandat “Fuziune pentru victoria democraţiei!”. La coloana asociaţiilor civice (Alianţa Poporului şi Asociaţia16-21 Decembrie 1989) care şi-a continuat marşul s-au alipit mulţi participanţi de la mitingul PNŢCD şi AFDPR pînă la troiţa comemorativă a eroilor căzuţi la televiziune în decembrie 1989.

În jurul orelor 13, zona a fost ocupată de manifestanţi, care, prin intermediul unor reprezentanţi, iniţial o delegaţie condusă de Dumitru Dincă, au pătruns în Televiziunea Română pentru a solicita să se dea un comunicat la Televiziune. Întrucât delegaţia nu a mai ieşit, s-a format o altă delegaţie, condusă de Teodor Mărieş, care a fost primită de conducerea Televiziunii. Prima delegaţie nu a fost găsită în clădirea Televiziunii de ce-a de-a doua. Aceste tatonări pecum şi manipularea celor două delgaţii de către conducerea Televiziunii a durat până în jurul orelor 18 fără să dea satisfacţie demonstanţilor, în sensul că nu a fost dat pe post comunicatul acestora înregistrat pe o casetă, fapt care a determinat o profundă nemulţumire a demonstranţilor. În aceste condiţii, coloana de manifestanţi a părăsit Televiziunea Română.

În timp ce se deplasa pe Calea Dorobanţi, din blocul “Sofia”, o persoană neidentificată până în prezent a aruncat cu un ghivechi de flori care a provocat D-nei Sanda Lugoj, participantă la demonstraţie, o fractură craniană, femeia fiind internată la Spitalul de Urgenţă, medicii dându-i slabe şanse de supravieţuire. Acest incident a provocat furia manifestanţilor care erau scandalizaţi şi de faptul că organele de poliţie nu au acţionat pentru identificarea agresorului, astfel că manifestanţii au decis să facă de veghe toată noaptea pentru victima sus-amintită, dar şi pentru comemorarea a 4 luni de la revoluţie, blocând total circulaţia în perimetrul Pieţii Universităţii, acolo unde muriseră pentru libertate tinerii din 21 Decembrie 1989. Este de remarcat că manifestanţii au fost nonviolenţi şi totuşi, Piaţa Universităţii a fost imediat înconjurată de poliţişti şi de scutieri într-un număr mult mai mare decât numărul demonstranţilor, fapt ce a iritat pe aceştia din urmă, majoritatea lor având proaspăt în memorie reprimarea din 21 decembrie 1989 în care, de asemenea, au fost folosiţi scutieri.

După Duminca de 22 Aprilie 1990 petrecută în Piaţa Universităţii, în cursul zilei de 23 aprilie 1990, manifestanţii au avut de înfruntat poliţişti şi scutieri într-un număr foarte mare (aprox.1000), înarmaţi cu puşti-mitralieră şi bastoane de cauciuc, în faţa cărora demonstranţii au scandat lozinci anticomuniste, anti-FSN şi anti-Iliescu, arătându-le clar intenţia că nu părăsesc Piaţa Universităţii, motiv pentru care o parte din trupele de ordine s-au retras în huiduielile manifestanţilor, ocazie cu care a dispărut pentru un timp unul din liderii manifestanţilor, Dumitru Dincă. În noaptea dintre 23-24 aprilie, au continuat să rămână în Piaţa Universităţii aprox. 150-200 de persoane care s-au organizat în grupuri mai mici pentru a asigura paza baricadelor simbolice care delimitau spaţiul în care au fost masacraţi colegii lor în 21 Decembrie 1989.  În zorii zilei de 24 aprilie 1990, în Piaţa Universităţii au apărut mai multe camioane militare ale Ministerului Apărării Naţionale şi ale Ministerului de Interne din care au coborât ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi înarmaţi care au intrevenit cu brutalitate împotriva manifestanţilor, fără nici o justificare legală, lovindu-i cu bastoanele, cu picioarele şi cu pumnii, violenţa acestora neiertând şi câteva călugăriţe care se rugau la troiţa din Piaţa Universităţii ridicată în memoria celor ucişi în decembrie 1989. Din cercetări rezultă că, în zorii zilei de 24 aprilie 1990, împotriva celor 150 de menifestanţi au intervenit peste 700 de poliţişti care au reţinut câteva zeci de persoane şi în câteva minute au eliberat Piaţa Universităţii, aceasta fiind înconjurată de poliţişti şi de armată.

Această intervenţie brutală făcută la adăpostul semiîntunricului din zori, i-a indignat pe cetăţenii capitalei, fapt care a determinat ca în Piaţa Universităţii să vină din ce în ce mai mulţi oameni pentru a protesta, umplându-se scuarul de la fântâna din Piaţa Universităţii întrucât piaţa era încă înconjurată de cordoane de poliţişti. La un moment dat, un grup de 4-5 manifestanţi avându-l în frunte pe Teodor Mărieş, a pătruns printre poliţişti spre centrul pieţei, în dreptul balconului Universităţii, ajungând la troiţa din mijlocul Pieţii Universităţii, apoi grupul a traversat printre maşini către Teatrul Naţional ajungând pe trotuarul în dreptul zonei kilometrului zero, având o altercaţie cu poliţiştii ce înconjurau şi pe acea parte Piaţa, în sprijinul lor sărind manifestanţii aflaţi pe treptele trotuarului din dreptul Teatrului Naţional. Dislocând cordoanele de ordine, manifestanţii au reuşit să reocupe piaţa. După părăsirea pieţii de către poliţişti în huiduielile şi fluierăturilor manifestanţilor care i-au acuzat  că ei au fost cei care au bătut, au arestat şi au ucis manifestanţii din decembrie 1989, în dreptul bisericii Colţea şi-au făcut apariţia trei autobuze de scutieri, dar şi acestea au părăsit zona la presiunea manifestanţilor, în huiduielile şi fluiertăturilor acestora.

Pe plan politic, acest eveniment a suscitat proteste în cadrul Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională (CPUN), respectiv Parlamentul provizoriu al României, care s-au soldat cu demiterea şefului poliţiei, generalul Jean Moldoveanu, care a fost înlocuit cu generalul Corneliu Diamandescu. Opoziţia anticomunistă din CPUN a avut reacţii foarte dure la adresa lui Ion Iliescu, şef al FSN şi al CPUN. Polemica din CPUN a fost transmisă în direct la Televiziunea Română, ocazie cu care Ion Iliescu în cuvântul luat i-a catalogat pe manifestanţii din Piaţa Universităţii, marea majoritate revoluţionari, ca fiind “golani”. Urmare acestor evenimente şi a jignirii aduse de Iliescu manifestanţilor anticomunişti, cetăţenii capitalei au venit în număr extrem de mare în Piaţa Universităţii, în jur de 20.000 de persoane, care purtau ecusoane pe piept pe scria “GOLAN”, au scandat lozinci anticomuniste, anti-FSN, în special „Jos Iliescu!” cerând totodată demisia ministrului de Interne Mihai Chiţac. Menţionăm că acesta a fost numit ministru de Interne, în 28 decembrie 1989, prin Decret al preşedintelui Consiliului Frontului Salvării Naţionale, Ion Iliescu, în condiţiile în care acesta din urmă ştia că Mihai Chiţac a fost unul dintre responsabilii masacrului din decembrie 1989 de la Timişoara, condamnat în 2009 definitiv şi irevocabil la 15 ani închisoare pentru crimele de la Timişoara.

Manifestaţia din Piaţa Universităţii nu a fost organizată de partidele istorice, ci de organizaţii nonguvernamentale: Alianţa Poporului, Asociaţia 16-21 Decembrie 1989, Forumul Antitotalitar Român şi Grupul Independent pentru Democraţie, la care încă din seara de 24 aprilie 1990 s-au alăturat Asociaţia 21 Decembrie 1989 şi Liga Studenţilor.

Manifestanţii din Piaţa Universităţii erau revoluţionari, studenţi, profesori, medici, ingineri, personalităţi din domeniul artei şi culturii, muncitori, elevi de liceu, un grup de călugăriţe şi nu în ultimul rând numeroşi foşti deţinuţi politici.

În seara zilei de 24 aprilie 1990 îşi fac apariţia în balconul Universităţii unul din liderii Ligii studenţilor – Marian Munteanu şi vicepreşedintele Alianţei Poporului – Doru Mărieş, acest balcon devenind tribuna de la care, încă din seara acelei zile, cu ajutorul unei staţii de amplificare, în fiecare zi care a urmat, diverşi vorbitori s-au adresat manifestanţilor din Piaţa Universităţii. Din acel balcon s-au adresat mulţimii personalităţii prestigioase ale societăţii româneşti (precum Ana Blandiana, foşti deţinuţi politici (precum Contantin Ticu Dumitrescu) şi fosti disidenţi anticomunişti (precum Doina Cornea).

Începând din 25 aprilie 1990, la iniţiativa lui Sorin Ilieşiu – director de imagine la Studioul cinematografic de la Buftea, manifestaţia din Piaţa Universităţii a fost filmată – timp de două zile – cu aparate profesionale, întreaga piaţa fiind iluminată până la miezul nopţii cu proiectoare deosebit de puternice. Această iluminare a creat o atmosferă de sărbătoare atragând extrem de mulţi manifestanţi.

În 27 aprilie 1990, liderii asociaţiilor din Piaţa Universităţii au citit de la balcon Comunicatul Pieţii Universităţii care era conceput ca o reprezentare unitară a revendicărilor manifestanţilor şi în care se arăta explicit că demonstraţia era împotriva regimului comunist, cerându-se aplicarea punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, Piaţa Universităţii fiind declarată Zona liberă de neocomunism. Mai mult decât atât, s-a anunţat înfiinţarea Alianţei Naţionale pentru Proclamaţia de la Timişoara, luările de cuvânt demonstrând libertatea de gândire, de informare şi de exprimare, câştigate prin sacrificiul eroilor din decembrie 1989.

În 27 aprilie 1990, GDS a prezentat un comunicat prin care i s-a cerut lui Ion Iliescu şi lui Petre Roman să vină la masa tratativelor cu reprezentanţii manifestanţilor. Chiar dacă obiectivele demonstraţiei au fost exclusiv morale şi politice, totuşi reprezentanţii puterii au văzut în manifestaţia din Piaţa Universităţii doar o chestiune de circulaţie rutieră. În aceste condiţii, unii demonstranţi au declanşat greva foamei, scopul acestora fiind comun cu cel al celorlalţi manifestanţi, respectiv: susţinerea punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, libertatea de expresie a Televiziunii, adevărul despre revoluţie, abolirea structurilor comuniste.

Ion Iliescu şi Petre Roman au refuzat dialogul în condiţii de tranparenţă (respectiv cu presa de faţă), aşa cum cereau manifestanţii. Conform punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, toţi foştii activişti comunişti şi foştii ofiţeri de Securitate, care dominau de fapt structurile provizorii de putere, nu aveau voie să candideze la alegeri timp de circa zece ani. Autorităţile au tergiversat dialogul cerut de manifestanţi, considerând în continuare că manifestaţia este o forma de anarhie, iar ocuparea Pieţii Universităţii este o problemă de blocare a circulaţiei rutiere, de tulburare a liniştii publice. Această atitudine sfidătoare a noilor autorităţi politice şi în special a lui Ion Iliescu pe care-l deranja atât solicitarea adevărului despre revoluţie cât şi aplicarea, înainte de alegerile din 20 mai 1990, a punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, a determinat încă un grup de manifestanţi să declanşeze greva foamei în speranţa sensibilizării puterii de a accepta un dialog transparent.

Greviştii foamei şi-au organizat un fel de tabără pe spaţiul verde din faţa Teatrului Naţional. S-au cumpărat 26 de corturi şi pături, din care 20 de corturi cu bani de la Grupul pentru Dialog Social, implicat fiind în această activitate Stelian Tănase, redactor şef al revistei „22”, care i-a desemnat pe Borza Mihai – administrator al GDS, pe Hotnog Ion şi pe Ardelean Teodor, să cumpere cu 15.000 de lei corturile sus-amintite de la magazinul Unirea. Pentru manifestanţii din Piaţa Universităţii se aduceau  alimente (conserve, zahăr, ciocolată, brânză topită), îmbrăcăminte, ţigări. Stelian Tănase şi Mihai Borza au decis la GDS ca alimentele să fie date numai manifestanţilor care rămân peste noapte în Piaţa Universităţii (s-a stabilit o parolă pentru această activitate „Ion pentru Ion”). Manifestanţii mai primeau alimente şi de la reprezentanţii PNŢCD, precum şi de la diverse persoane fizice.

După modelul manifestanţiei anticomuniste din Piaţa Universităţii din Bucureşti au apărut grupuri de manifestanţi care au ocupat zona centrală a oraşelor Timişoara, Braşov, Piatra-Neamţ, Cluj, Constanţa.

Pentru greviştii foamei, Ministerul Sănătăţii a asigurat prezenţa permanentă a unei autosanitare însoţită de un cadru mediu sanitar care controla inclusiv starea igienico-sanitară a Pieţii Universităţii. Ministrul secretar de stat Radu Dop s-a deplasat în mai multe rânduri la grevişti discutând cu aceştia, convenind zilele în care să se efectueze probe toxicologice pentru controlul glicemiei. Din data de 19 mai 1990, glicemiile s-au recoltat într-un cort instalat în Piaţa Universităţii de către staţia de salvare a municipiului, cu un aparat pus la dispoziţie de către psihologul Alexei Florescu de la Spitalul de Urgenţă. Mai mult decât atât, asistenţa medicală a greviştilor foamei a fost asigurată de un grup de medici care s-a oferit voluntar şi care au fost acceptaţi de către grevişti: dr. Camelia Doru de la Spitalul Fundeni, dr. Dragoş Nicolescu de la Policlinica ITB, dr. Nicolae Constantinescu (chirurg la Spitalul Colţea).

Zilnic, se comunica la Ministerul Sănătăţii, la Televiziunea Română,  la Radio şi la Rompres starea sănătăţii greviştilor foamei, în funcţie de gradul glicemiei fiecăruia. Unii grevişti au avut nevoie de îngrijiri speciale, respectiv perfuzii cu glucoză. Greviştii foamei s-au organizat într-un fel de „ştafetă a foamei”, adică după o anumită perioadă se schimbau, astfel că din evidenţa Ministerului Sănătăţii reiese că au făcut greva foamei în Piaţa Universităţii următoarele 73 de persoane: Rădulescu Carmen, Dumitrescu Victor, Duimovici Adrian, Dinca Dumitru, Sion Stru, Borca Cătălin, Puiu Corneliu, Cojocaru Paul, Diaconescu Dana, Florea Floarea, Popovici Eugen, Pană Gheorghe, Popa Viorel, Nedelcu Dan, Borza Marius, Popa Nicolae, Săndoiu Vicenţiu, Azap Rodica, Agurida Stelu, Andrei Beatrice, Bucşenescu Nicolae, Modoleanu Marian, Pricop Octavian, Bulgaru Marin, Heres George, Ştefan George, Ilinca Victor, Pavel Viorel, Megulete Eugenia, Sârbu Nicuşoara, Sbierea Maria, Circiu Liliana, Mihai Gherghina, Popa Ştefan, Georgescu Florin, Săvulescu Răzvan, Şoldan Gheorghe, Bolboceanu Ion, Dumitrache George, Moldoveanu Valeriu, Negoiţă Ion, Lungu Dănuţ, Diaconu Florin, Venin Mihaela, Stan Ion, Pavel Viorel, Gradin Bogdan, Apostolescu Gerard, Păun Carmen, Asanache Cornelia, Enache Mihai, Croitoru Eugen, Sinut Vasile, Cobzaru Purice Dorina, Andronic Iulian, Vaida Mihai, Posmagiu Costel, Banu Viorica, Tăbăcaru Gheorghe, Maftei Gheorghe, Czeko Atila, Muhlbacher Wilhelm, Anton Valentin, Teordorescu Marian, Lungu Vasile, Iancu Adriana, Atanasiu Eugenia, Constantinescu Ionel.

Pe data de 28 aprilie 1990 a avut loc la Timişoara întâlnirea organizaţiilor membre ale Alianţei Naţionale pentru Proclamaţia de la Timişoara, iar în seara zilei s-a transmis de la Timişoara un mesaj de solidaritate cu manifestaţia din Piaţa Universităţii care câştiga zilnic în amploare.

Până la 20 mai 1990, data primelor alegeri care se doreau a fi libere, atât Televiziunea Română (singurul post de televiziune la acea dată), cât şi celelalte mijloace oficiale de informare în masă (controlate de foşti activişti comunişti şi securişti regrupaţi în structurile puterii provizorii), au manipulat poporul la fel ca în timpul „telerevoluţiei” din decembrie 1989, confirmând sloganul lansat de protestatarii anticomunişti încă din ianuarie 1990: „Televiziunea minte naţiunea!”. Astfel, Televiziunea Română nu a respectat norme de deontologie jurnalistică, discreditând manifestaţia din Piaţa Universităţii, neinformând publicul despre dezideratele şi amploarea acestei manifestaţii care a fost cel mai lung miting anticomunist din istorie: 52 de zile. Inclusiv ca urmare a neprezentării de către mass-media oficială, şi în special de către Televiziune, a adevăratelor deziderate exprimate încă din decembrie 1989 de revoluţionari şi de alţi manifestanţi anticomunişti, alegerile prezidenţiale din 20 mai 1990 au fost câştigate de fostul activist comunist Ion Iliescu cu 85%, alegerile parlamentare fiind câştigate cu 66% de FSN, condus de Ion Iliescu.

După şocul rezultatelor alegerilor din 20 mai 1990 (alegeri fraudate într-un procent  necunoscut deocamdată), manifestaţia din Piaţa Universităţii a început să se stingă de la sine. Majoritatea organizaţiilor participante la manifestaţie s-au retras din Piaţa Universităţii la data de 24 mai 1990. Numai Alianţa Poporului, Asociaţia 16-21 Decembrie, Grupul Antitotalitar Român, dar şi majoritatea membrilor Asociaţiei 21 Decembrie 1989, greviştii foamei, precum şi unii dintre membrii altor asociaţii care au participat la manifestaţia-maraton din Piaţa Universităţii, au mai continuat manifestaţia la care participau din ce în ce mai puţini bucureşteni care nu reprezentau nici cel mai mic pericol pentru Ion Iliescu şi Frontul Salvării Naţionale care tocmai câştigaseră extrem de detaşat alegerile prezidenţiale şi parlamentare din 20 mai 1990.

În data de 10 iunie 1990, Guvernul a acceptat o întâlnire cu reprezentanţii greviştilor foamei şi a manifestanţilor anticomunişti din Piaţa Universităţii. Reprezentanţii acestora au convenit ca dialogul să aibă loc la sediul guvernului, în data de 11 iunie 1990, la orele 14-15. Delegaţiei i s-a promis că la dialog va participa inclusiv primul ministru Petre Roman. La data şi ora stabilită, în faţa Guvernului veniseră in sprijinul delegaţiei aproximativ 250 de manifestanţi anticomunişti. Delegaţia a fost primită în sediul guvernului, în holul parterului fiind prezentă presa. Funcţionarii guvernului nu au agreat prezenţa presei la dialog. După încinse dispute verbale, Teodor Mărieş, şeful delegaţiei, a reuşit să impună prezenţa presei la dialog. Reprezentanţii guvernului care s-au prezentat la dialog au încercat să motiveze absenţa primului ministru. Manifestanţii s-au arătat nemulţumiţi că din nou au fost induşi în eroare de Petre Roman. Discuţiile fiind aprinse, presa a fost evacuată din sală, fapt ce a enervat reprezentanţii manifestanţilor, Teodor Mărieş ridicându-se cu intenţia de a părăsi şi el sala. Reprezentantul Guvernului, respectiv adjunctul Ministrului Sănătăţii Radu Dop, i-a cerut lui Teodor Mărieş să meargă în faţa clădirii Guvernului pentru a dispersa demonstranţii care scandau lozinci anticomuniste. În primul moment acesta a refuzat spunând că „nu poate să-şi taie propria cracă de sub picioare”. Atunci i s-a replicat că ori merge să împăştie demonstranţii, ori dialogul se suspendă. Fiind presat, Mărieş a coborât, dar nu le-a cerut demonstranţilor să se împrăştie ci doar să traverseze pe trotuarul din partea opusă a Pieţii Victoriei (de la Muzeul Antipa) până ce se va termină dialogul. La întoarcerea lui Teodor Mărieş în sala unde avusese loc dialogul acesta a fost anunţat că dialogul tocmai se terminase întrucât delegaţia greviştilor foamei a obţinut din partea reprezentanţilor guvernului angajamentul că revendicarea înfiinţării unui post independent de Televiziune va fi satisfăcută. Mărieş le-a ripostat reprezentanţilor Guvernului că principala problemă a manifestanţilor anticomunişti era răspunsul la întrebările “Cine-a tras în noi 16-22?” şi “Cine-a tras în noi după 22?”, respectiv  aflarea adevărului despre  morţii din decembrie 1989. Delegaţia condusă de Mărieş a fost evacuată de funcţionarii Guvernului, iar Mărieş a traversat şi le-a transmis colegilor aflaţi pe trotuarul de la Muzeul Antipa că “au fost păcăliţi din nou”. Indignaţi, manifestanţii au traversat piaţa Victoriei şi s-au oprit pe scările guvernului, scandând lozinci anticomuniste şi cerând demisia lui Ion Iliescu şi a Guvernului. Aceştia au fost respinşi brutal de forţe de poliţie până în zona carosabilă a Pieţei Victoriei. Atunci şi-au făcut apariţia două TAB-uri militare şi două elicoptere care au survolat zona. Pe un aliniament de aproximativ 50-70 m s-a format un cordon de poliţişti înarmaţi cu bastoane care au înaintat în direcţia manifestanţilor ce s-au întins pe jos în semn de protest, precum şi pentru a evita o confruntare violentă. Poliţiştii au îndepărtat prin forţă manifestanţii care nu au opus rezistenţă. Manifestanţii s-au retras la chemarea liderilor, încolonându-se spre Piaţa Universităţii unde au reluat mitingul, ocazie cu care Teodor Mărieş, prin microfonul de la staţia de amplificare, i-a întrebat pe manifestanţi dacă sunt de acord să dea Guvernului un ultimatum de 24 de ore pentru a avea un dialog real. Manifestanţii au votat cu toţii această propunere.

REPRIMAREA DIN 13 IUNIE 1990

La data de 11 iunie 1990, după orele 18, a avut loc la Scroviştea o întâlnire la care au participat Ion Iliescu şi câţiva apropiaţi politici ai acestuia precum Petre Roman, Paul Jerbas, gen.Vasile Ionel, gen.Penciuc, Raul Volcinschi, Mihai Chiţac, Virgil Măgureanu şi alţii. La această întâlnire s-a decis convocarea unei şedinţe restrânse la sediul Guvernului, la data de 11 iunie 1990, şedinţă care urma să fie condusă de Ion Iliescu şi premierul interimar Petre Roman.

La data de 11 iunie 1990, în jurul orelor 16, la Palatul Victoria a început şedinţa planificată anterior la Scroviştea, la care au participat următorii: Ion Iliescu – preşedintele României, Petre Roman – prim-ministru, Gelu Voican Voiculescu – viceprim-ministru, gen. Mihai Chiţac – ministru de Interne, gen. Corneliu Diamandescu – şeful Inspectoratul General al Poliţiei, gen. Victor Atanasie Stănculescu – ministrul Apararii Naţionale, gen. Vasile Ionel – şeful Marelui Stat Major, Virgil Măgureanu – şeful Serviciului Român de Informaţii, Dan Predescu – primarul general al capitalei, Gheorghe Robu – procuror general, Nicolae S. Dumitru – vicepreşedinte FSN.

În această şedinţă s-a discutat despre evacuarea Pieţii Universităţii (respectiv a manifestanţilor care mai rămăseseră în piaţă, de ordinul zecilor în timpul nopţii şi de ordinul sutelor în timpul zilei), hotărând ca la acţiune să participe: Ministerul de Interne, un reprezentant al Procuraturii Generale, Ministerul Sănătăţii cu maşini de salvare pentru a ridica din Piaţa Universităţii pe cei care erau în greva foamei, precum şi Armata care să asigure cele patru guri de intrare şi ieşire în staţia de metrou de la Piaţa Universităţii. Iniţial, s-a prevăzut ca evacuarea să aibă loc a doua zi, în 12 iunie 1990, însă la propunerea generalului Mihai Chiţac s-a decis ca această acţiune să aibă loc în dimineaţa zilei de 13 iunie 1990 la orele 4.00 pentru a fi asigurat timpul necesar pentru pregătire atât Poliţiei cât şi celorlalte forţe implicate.

În timpul acestei şedinţe, generalul Mihai Chiţac a cerut ca armata să sprijine poliţia pentru a împiedeca reîntoarecrea în Piaţa Universităţii a manifestanţilor după evacuarea acesteia. Generalul Vasile Ionel a fost singurul care s-a opus folosirii armatei în evacuarea manifestanţilor, cerându-i lui Ion Iliescu ca aceasta să nu participe la o asemenea acţiune deoarece Ministerul de Interne avea peste 11.000 de militari din trupele de pază şi ordine pe care putea să-i folosească. Întrucât aceşti militari nu erau prezenţi în Bucureşti în numărul sus-amintit fiind implicaţi în diverse misiuni în ţară, Ion Iliescu a hotărât să fie aduşi în Piaţa Universităţii câteva mii de muncitori (4.000-5.000) de la marile intreprinderi, care să ocupe Piaţa Universităţii şi să rămână în zonă până la normalizarea situaţiei, precizând ca pe lângă aceştia să mai fie pregătite pentru a interveni la nevoie încă unul sau două schimburi. Cel care s-a ocupat concret de aducerea muncitorilor în Piaţa Universităţii a fost prim-vicepreşedintele FSN Nicolae S. Dumitru, această sarcină primind-o de la Ion Iliescu.

Ministrul de interne, generalul Mihai Chiţac, a primit ordin de la preşedintele ales, Ion Iliescu, ca până a doua zi să întocmească un “Plan de Acţiune” pentru “eliberarea” Pieţii Universităţii, la această operaţiune urmând să participe pe lângă forţele Ministerului de Interne şi trupe (Poliţie militară) ale Ministerului Apărării dar şi forţe Antitero aparţinând S.R.I. ori altor structuri.

Acest plan de acţiune a fost schiţat de gen.Diamandescu urmărind blocarea căilor de acces la Piaţa Universităţii. Planul a fost acceptat de toţi participanţii la întâlnire. Conform planului, s-au organizat şi baraje formate din militari pe trei sau patru rânduri în adâncime, unul în spatele altuia, şi în ajutor au venit aprox. 700 de muncitori de la IMGB şi platforma industrială Pipera. Primarul capialei Dan Predescu, a mobilizat câteva mii de muncitori de la Uzinele “23 August”. În zona Pieţii Universităţii au fost alocaţi peste 1500 de poliţişti.

Pe 12 iunie 1990, în jurul orelor 10.00, la sediul Ministerului de Interne a avut loc o întâlnire între: generalul Mihai Chiţac, Corneliu Diamandescu, prim-vicepreşedintele F.S.N., profesorul N.S. Dumitru, care au elaborat un plan de acţiune al Poliţiei, iar Nicoalae S. Dumitru s-a angajat că va aduce muncitori de pe platformele industriale Pipera, 23 August, IMGB, Republica şi altele.

Acest “Plan de acţiune” a fost prezentat primului ministru Petre Roman în aceeaşi zi la orele 12, acesta fiind de acord cu respectivul plan de evacuare a Piaţa Universităţii, precum şi cu efectivele planificate să participe la această acţiune (peste 1600 de poliţişti, 18 autobuze, autoturisme, precum şi efective importante ale Poliţiei militare şi ale Serviciului Român de Informaţii).

După ce premierul Petre Roman a avut o discuţie telefonică pe această temă cu Ion Iliescu, acesta din urmă i-a cerut ca în cursul serii să organizeze o nouă şedinţă cu şefii militari desemnaţi să participe la intervenţie. Tot atunci, gen.Mihai Chiţac a redactat “Planul de acţiune” care, la sugestia lui Petre Roman, nu a fost dactilografiat pentru a nu fi deconspirat. Cităm din manuscris: „PLAN DE ACŢIUNE pentru eliberarea Pieţii Universităţii în ziua de 13.06.1990 întocmit pe baza ordinului verbal al Preşedintelui ales Ion Iliescu dat în şedinţa din 11.06.1990, ora 16, discutat şi aprobat verbal de Primul Ministru al Guvernului provizoriu Dl. Petre Roman în şedinţa din 12.06.1990, ora 12.00”. Generalul Mihai Chiţac a confirmat ulterior în declaraţiile sale că “Planul de acţiune” a fost întocmit pe baza ordinului verbal al preşedintelui ales al României Ion Iliescu, dat în şedinţa din 11 iunie 1990, orele 16. Acest plan a fost dicutat şi aprobat verbal de premierul provizioriu Petre Roman în şedinţa din 12 iunie1990, orele 12. Mai mult decât atât, procurorul general al României Gheorghe Robu a desemnat un procuror care să se deplaseze la Televiziune pentru a da un comunicat din partea Parchetului general prin care se cerea intervenţia poliţiei în Piaţa Universităţii pentru restabilirea ordinei. Acest comunicat a fost citit în acea seară, pe postul de Televiziune, în numele Procororului general al României, de către procurorul Ionel Olteanu (devenit parlamentar PSD).

Tot în seara de 12 iunie 1990, în jurul orelor 22, la sediul Poliţiei capitalei, din ordinul premierului şi al ministrului de Interne, aşa cum s-a artătat mai sus, generalul Bîtlan – şeful Poliţiei Bucureşti, a convocat în sala de festivităţi pe şefii secţiilor şi sectoarelor de poliţie şi şefi militari. La întâlnire au mai venit Virgil Măgureanu şi câţiva subordonaţi ai acestuia de la Serviciul Român de Informaţii, care au prezentat şefului Poliţiei mai multe dosare şi fişe de identificare a persoanelor ce urmau să fie reţinute a doua zi. Menţionăm că în fişele respective existau fotografii ale acelor persoane şi adrese de domiciliu, precum şi adresele partidelor istorice şi a asociaţiilor implicate în manifestaţia din Piaţa Universităţii. Totodată, poliţiştii au fost informaţi despre planul de acţiune de evacuare a Pieţii Universităţii, fiecare primind diverse misiuni în acest sens. Aşa se face că în dimineaţa zilei de 13 iunie 1990 în jurul orei 4, forţele poliţieneşti au înconjurat Piaţa Universităţii, acestea fiind formate din 1400 de militari din Ministerul de Interne (650 cadre de poliţie, 500 militari în termen şi 250 elevi), 3 maşini de pompieri, autobuze, autoturisme ARO şi Dacia 1300 din dotarea poliţiei. De asemenea, au mai participat un număr important de efective din Serviciul Român de Informaţii; 80 de militari din Batalionul de poliţie militară al Ministerului Apărării Naţionale, 10 autosanitare şi alte efective. Militarii erau dotaţi cu scuturi, căşti metalice, bastoane de cauciuc, iar cadrele (ofiţerii şi subofiţerii) aveau asupra lor armamentul din dotare: pistol sau pistol-mitralieră.

La orele 4.00,  21 de autovehicule grele au blocat Piaţa Universităţii iar poliţiştii au format mai multe cordoane în jurul acesteia. După această blocare, au pătruns în Piaţă două detaşamente formate din 300 de militari în termen şi 100 de subofiţeri de poliţie, care au ridicat baricade şi materiale ce blocau carosabilul din Piaţa Universităţii şi din spaţiul verde din faţa Teatrului Naţional unde se găseau corturile greviştilor foamei. O parte din cei care ocupau aceste corturi au fost reţinuţi şi transportaţi la Poliţia capitalei. Pentru a sprijini pe cei care degajau obiectele din zona sus-amintită, au fost aduşi militari în termen şi studenţi de la Şcoala de ofiţeri Băneasa sub conducerea colonelului Pavel Abraham.

Cu asemenea forţe importante, mult mai numeroase decât manifestanţii existenţi la acea oră în piaţă (câteva zeci de persoane), aproximativ în 30 de minute s-au demontat şi ridicat corturile şi a fost evacuată Piaţa Universităţii. Din cercetări rezultă că în 13 iunie 1990, până la orele 7, au fost reţinute 263 de persoane care au fost conduse pentru cercetări iniţial la arestul Serviciului independent de Poliţie Transporturi Bucureşti, iar apoi la cazarma UM 0575 Măgurele. Menţionăm că decizia ca cele câteva sute de reţinuţi să fie duşi la unitatea militară din Măgurele, era total ilegală, dar această unitate era cuprinsă în planul de acţiune întocmit şi semnat de gen.Mihai Chiţac şi aprobat de premierul Petre Roman.

Aşa cum am precizat, n-a existat un temei legal al reţinerii acestor persoane în zona Pieţii Universităţii, printre cei reţinuţi fiind studenţi de la Institutul de Arhitectură sau de la Universitate, care au fost găsiţi în clădirea facultăţilor lor unde întocmeau proiecte pentru examen, studenţii fiind în sesiune. O parte din cei reţinuţi la Poliţia Capitalei au fost eliberaţi din ordinul generalului Diamandescu, fapt pentru care preşedintele Ion Iliescu, total nemulţumit de eliberarea acestora, l-a criticat direct pe gen.Chiţac spunându-i că “nu trebuia făcut acest lucru” (conform declaraţiei data de gen.Mihai Chiţac la Comisia parlamentară în 1990). Potrivit informaţiilor Ministerului de Interne (situaţia din Piaţa Universităţii fiind analizată zilnic), rezultă că noaptea rămâneau în Piaţa Universităţii 30-70 de persoane. După aproape două luni de proteste, manifestanţii din Piaţa Universităţii erau din ce în ce mai puţini, iar din punct de vedere numeric nu mai prezentau o problemă deosebită.

Motivarea alegerii zilei de 13 iunie 1990 pentru intervenţie a fost explicată de gen.Mihai Chiţac în faţa Comisiei parlamentare de anchetă, că Piaţa Universităţii trebuia eliberată de manifestanţi deoarece Frontul Salvării Naţionale câştigase alegerile şi urma să se întrunească Paralamentul ales la 20 mai 1990.

În data de 13 iunie 1990, în jurul orelor 17.30, directorul general al Televiziunii Române Emanuel Valeriu a solicitat şi el, generalului de armată Vasile Ionel, pază de la Ministerul Apărării Naţionale.

La Ministerul de Interne, şeful dispozitivului de pază era gen.Andriţa, adjunctul ministrului, care a avut ca sarcină de la gen.Chiţac să deschidă focul asupra celor care ar fi atacat clădirea. Conform declaraţiei gen.Corneliu Diamandescu, punerea în libertate a celor 263 de persoane reţinute a fost ordonată de el însuşi, după ce îl informase pe Procurorul general Gheorghe Robu, care, la 13 iunie 1990, în jurul orelor 18.30-19, i-a spus generalului Diamandescu: “Puneţi-i imediat în libertate!”.

Întretimp, alte câteva sute de persoane au fost reţinute şi duse la unităţile militare de la Băneasa şi Măgurele. Pentru cercetarea acestor persoane a fost desemnat colonelul Trandafiridi de la Direcţia de cercetări penale a Inspectoratul General al Poliţiei şi un număr de 8 procurori. Majoritatea celor reţinuţi au fost fotografiaţi, filmaţi şi amprentanţi, identificaţi şi audiaţi. Fotografiile faţă-profil a celor reţinuţi au fost găsite de către procurorii militari şi le-au folosit ca probe în dosarul de caz, întrucât imaginile fotografice arătau leziunile de violenţă existente pe faţa şi pe corpul celor reţinuţi.

Conform declaraţiei gen.Corneliu Diamandescu, rezultă că în seara zilei de 13 iunie 1990, în jurul orelor 21.45, ministrul de interne Mihai Chiţac a purtat o discuţie cu gen.Andriţa care se afla în clădirea ministerului de Interne şi avea şi calitatea de şef al dispozitivului de apărare, respectiv “dacă se mai forţează în continuare, folosiţi armamentul!”. Acest ordin a fost dat de gen. Chiţac prin telefon în timp ce se afla în clădirea Inspectoratul General al Poliţiei, în prezenţa martorului gen.Diamandescu Corneliu. Acesta din urmă, la data de 13 iunie 1990, după orele 15, a ordonat să vină în sprijin forţe de poliţie şi jandarmerie de la Câmpina şi Slatina.

În dimineaţa zilei de 13 iunie 1990, la orele 4, când s-a făcut intervenţia în Piaţa Universităţii, în zona verde unde erau amplasate corturile greviştilor foamei, au fost prezenţi şi cei doi adjuncţi ai Ministrului Sănătăţii Iacob Ştefan şi Radu Dop, care s-au ocupat de ridicarea şi transportarea la spitalul Ministerului de Interne a celor aflaţi în greva foamei.

Conform precizării făcute de gen.Corneliu Diamandescu, rezultă că la data de 12 iunie 1990, în jurul orelor 23, când a participat la întâlnirea de la Poliţia Capitalei, aşa cum am arătat mai sus, au participat toţi cei care se implicau în acţiunea de intervenţie în Piaţa Universităţii, respectiv: generalul Bîtlan împreună cu patru locţiitori de la Poliţia Capitalei, generalul Penciuc (adjunct al ministrului de interne), generalul Andriţa Gheorghe (adjunct al ministrului de interne), colonelul Bunoaica (comandantul trupelor de pază şi ordine), generalul Paul Romulus (comandantul Garnizoanei Bucureşti), generalul Stan (locţiitor al şefului Serviciului Român de Informaţii). La acţiunea de intervenţie din Piaţa Universităţii din zorii zilei de 13 iunie 1990, au participat 650 de cadre (ofiţeri şi subofiţeri) şi 1400 de militari de la Ministerul de Interne sub directa comandă a generalului Diamandescu Corneliu. A mai existat şi o rezervă de 300 de persoane de la Şcoala de ofiţeri de Poliţie de la Băneasa şi de la Poliţia Capitalei. Intervenţia a fost rapidă, astfel că în jurul orelor 8,  în zona carosabilă a Pieţii Universităţii, se refăcea marcajul rutier.

În jurul orelor 10.30-11, o parte din manifestanţi, aproximativ 200-300 de persoane au apărut în Piaţa Universităţii în zona Spitalului Colţea. Aceştia scandau lozinci anticomuniste împotriva lui Ion Iliescu, Mihai Chiţac şi împotriva FSN; la scurt timp manifestanţii au fost atacaţi de un grup de muncitori de la IMGB şi de forţele de ordine. Şi de astă dată, au fost lovite şi reţinute mai multe persoane care au fost duse la unităţile de la Măgurele şi Băneasa. Este de menţionat că persoanele reţinute în dimineaţa de 13 iunie 1990 au fost duse iniţial la sediul Poliţiei Transporturi din Calea Giuleşti, după care au fost transferate la unitatea militară din Măgurele aparţinând trupelor de pază şi ordine comandate de colonelul Bunoaica. A existat o înţelegere între ministrul de interne Chiţac şi reprezentanţii sindicatelor de a se acţiona în comun împotriva manifestanţilor din Piaţa Universităţii. Despre această înţelegere aminteşte gen. Diamandescu Corneliu în declaraţia sa dată Comisiei parlamentare.

La data de 12 iunie 1990, între orele 22-24, în biroul colonelului Bîtlan Dumitru (şeful Poliţiei Capitalei) a avut loc întâlnirea reprezentanţilor forţelor care au luat parte la operaţiunile de “eliberare” a Pieţii Universităţii din dimineaţa zilei de 13 iunie 1990, respectiv: ministrul de interne generalul Chiţac Mihai, adjunctul acestuia generalul Diamandescu Corneliu, şeful Serviciului Român de Informaţii Măgureanu Virgil, adjunctul acestuia – generalul Stan, comandantul trupelor de pază şi ordine generalul Bunoaica, şeful Şcolii de ofiţeri de la Băneasa – colonelul Dobrinoiu Vasile, procurorul general adjunct Mugurel Florescu, şefii sectoarelor poliţiei din capitală şi locţiitorii, şeful grupului de pompieri din capitală şi generalul Paul Romulus-  şeful Comenduirii de garnizoană a Ministerului Apărării Naţionale. Colonelul Bîtlan Dumitru a declarat că degajarea Pieţii Universităţii nu a avut la bază o informaţie precum că acolo s-ar pregăti o lovitură de stat. Colonelul Bîtlan a mai subliniat că acţiunea de degajare a Pieţii Universităţii a durat aprox. 30 de min. şi s-a încheiat la ora 5, iar puţinii manifestanţi care erau în zonă nu au opus rezistenţă şi s-au retras fugind.

Colonelul Dobrinoiu Vasile, comandantul Şcolii de ofiţeri de Poliţie de la Băneasa, a declarat că pe data de 12 iunie 1990, în jurul orei 18, a fost sunat la Şcoală de generalul Diamandescu care l-a convocat la o şedinţă cu ministrul Chiţac având ca obiect prezentarea de către acesta a planului de degajare a Pieţii Universităţii. Martorul spune că la această şedinţă au mai participat şi procurorul general adjunct Mugurel Florescu. Pentru Şcoala de Poliţie s-a stabilit un efectiv de 250 de elevi care trebuiau plasaţi în patru locuri din Piaţa Universităţii pentru a putea intreveni în caz de nevoie. Elevii au fost transportaţi de la şcoala din Băneasa în Bucureşti cu autobuze care au fost parcate în Piaţa Universităţii în zona Muzeului de istorie a mun.Bucureşti şi în zona Ministerului Agriculturii. Elevii (viitorii ofiţeri de poliţie având vârsta de crica 20 ani) au intrat în conflict cu manifestanţii, acest conflict degenerând în acţiuni violente care au avut ca urmare 26 de răniţi din rândul elevilor.

Conform declaraţiei colonelului Dobrinoiu Vasile, în seara de 12 iunie 1990, la şedinţa din biroul lui Bîtlan, între orele 22 si 24, au fost prezenţi şi Virgil Măgureanu, şeful Serviciului Român de Informaţii şi locţiitorul acestuia – generalul Stan. Conform declaraţiei colonelului Dobrinoiu Vasile, cei care au dat indicaţii la această şedinţă despre modul cum să se acţioneze au fost exclusiv următorii: ministrul de Interne – generalul Chiţac Mihai, adjunctul acestuia – generalul Diamandescu Corneliu şi Măgureanu Virgil – şeful Serviciului Român de Informaţii.

Martorul col. Dobrinoiu precizează că la data de 14 iunie 1990 a primit ordin de la generalul Diamandescu şi de la ministrul de Interne Chiţac Mihai, acesta din urmă dând chiar ordin scris, să primească la unitatea de la Băneasa persoanele reţinute în Piaţa Universităţii. Astfel, în 14 iunie 1990,  începând cu orele 14, au început să fie aduse în unitate primele persoane reţinute care au fost cazate în garajul unităţii. Au fost reţinute în unitatea de la Băneasa aproximativ 400 de persoane.

EVENIMENTELE DE LA SEDIUL TELEVIZIUNII ROMÂNE

La data de 13 iunie 1990, după-amiază, un grup de manifestanţi din Piaţa Universităţii printre care si Teodor Mărieş, s-au deplasat la Televiziune solicitând conducerii să dea pe post o casetă video ce conţinea printre altele şi revendicările manifestanţilor anticomunişti. Urmare a refuzului, grupul de manifestanţi a rămas în zonă protestând în faţa unui dispozitiv de apărare a instituţiei format din 625 militari şi 15 TAB-uri, aşa cum am arătat mai sus.

Manifestanţii au scandat lozinci anticomuniste şi au solicitat un dialog cu preşedintele Televiziunii Române Răzvan Theodorescu. Mărieş a insistat la telefonul de la poarta din Calea Dorobanţilor să vorbească cu preşedintele Televiziunii Răzvan Theodorescu pentru a fi primită o delegaţie, timp în care cordonul de militari ce apăra televiziunea a primit dispoziţie de retragere din dipozitiv, ocazie cu care care numeroşi provocatori au început să sara gardul viu al televiziunii dinspre Calea Dorobanţilor deplasându-se spre clădirea studiourilor, fără să li se opună nimeni. După ce aceştia pătrund, li se permite accesul şi manifestanţilor care scandau la poarta Dorobanţi.             Preşedintele Televiziunii a refuzat orice dialog şi mai mult decât atât, Frontul Salvării Naţionale, în urma apelului făcut de Ion Iliescu, a organizat o contramanifestaţie cu un grup de 50-60 de persoane înarmate cu bâte şi răngi care nu aveau nici o legătură cu manifestanţii din Piaţa Universităţii şi care au pătruns în sediul Televiziunii Române acreditând ideea că sunt manifestanţi din Piaţa Universităţii. Aceştia au spart geamuri şi au distrus mobilier şi aparatură. Grupului violent li s-au alăturat persoane din cadrul FSN, care împreună cu militari au agresat personalul televiziunii şi au produs pagube materiale instituţiei.

Pentru a masca acest adevăr, s-a mediatizat faptul că grupul de manifestanţi sosiţi la Televiziunea Română ar fi vinovat de declanşarea ostilităţilor şi că ar face parte dintr-o organizaţie legionară cu intenţia de a cuceri postul naţional de Televiziune, de unde şi acţiunile concertate de pedepsire şi reţinere a acestor manifestanţi cărora li s-au întocmit dosare penale în vederea condamnării lor. Frontul Salvării Naţionale a adus muncitori de la IMGB şi de la alte întrprinderi din Bucureşti înarmaţi ad-hoc cu bâte şi crengi rupte din copacii din jurul Televiziunii, pentru ca aceştia să bată manifestanţii anticomunişti.

În plus, în această stare de tensiune, preşedintele Televiziunii Române  Răzvan Theodorescu şi directorul general Emanoil Valeriu, au decis întreruperea emisiunii. Această întrerupere a fost realizată şi cu consimţământul ministrului Telecomunicaţiilor Stelian Pintilie în jurul orei 20.25 , fără ca redactorii prezenţi în studio să avertizeze telespectatorii şi fără să dea informaţiile necesare asupra condiţiilor întreruperii emisiunii. Actul de a fi oprită emisia Televiziunii Române timp de o oră a avut un rol incitant asupra populaţiei ţării, sugerând telespectatorilor o situaţie foarte gravă, dar nereală, pentru că manifestanţii nu pătrunseseră în studio, acest act de oprire a emisiei Televiziunii Române părând de fapt total nejustificat. Afirmăm acest lucru deoarece în jurul orelor 19.30, trupele de paraşutişti au raportat că în clădirea Televiziunii Române nu mai era nici un manifestant, astfel că la ora 20.25 când s-a oprit emisiunea Televiziunii Române studiourile acesteia funcţionau la capacitatea normală, nederanjate de persoane din afara instituţiei.

În acelaşi timp, manifestanţii au fost atacaţi de trupe de paraşutişti care au degajat sediul Televiziunii Române după care emisia TV s-a reluat  în jurul orei 21.25.

Potrivit conducerii Televiziunii Române, pagubele produse în 13 iunie 1990 s-au ridicat la 8 milioane lei şi 1 milion de dolari după estimările făcute în zilele următoare evenimentului.

Este interesant de văzut că în acţiunile de degajare de la Televiziunea Română şi din Piaţa Universităţii au participat şi s-au evidenţiat Gelu Voican Voiculescu, viceprim-ministru în funcţie, preşedintele Televiziunii Române  Răzvan Theodorescu şi directorul general Emanuel Valeriu. Toţi aceştia au acţionat în spiritul apelurilor şi a comunicatelor menţionate mai sus, făcute de preşedintele Ion Iliescu şi transmise prin intermediul posturilor naţionale de Radio şi Televiziune în 13 iunie 1990.

*

VICTIME

PAGUBE ALE INSTITUŢIILOR VANDALIZATE

Fapta cea mai gravă a forţelor de represiune a fost împuşcarea  mai multor persoane în după-amiaza zilei de 13 iunie 1990, în zona clădirii Ministerul de Interne, precum şi în zona magazinului “Romarta copiilor”. Menţionăm că în momentul acestui atac criminal împotriva unor persoane neînarmate, minerii nu sosiseră încă în capitală şi această activitate a fost opera militarilor de la Ministerul de Interne şi de la Ministerul Apărării Naţionale. Evenimentele s-au petrecut în după-amiaza zilei de 13 iunie 1990 în zona sediului Ministerul de Interne unde s-a deplasat o masă de demonstranţi instigaţi de anumite persoane cunoscute manifestanţilor, una din acestea fiind Marian Munteanu.

Manifestanţii scandau lozinci prin care cereau demisia ministrului de interne Chiţac Mihai şi eliberarrea celor câteva sute de demonstranţi arestaţi în dimineaţa aceleaşi zile, despre care se credea că sunt reţinuţi în clădirea Ministerului de Interne. În acel moment, sediul Ministerului de Interne era apărat în interior de un dispozitiv militar aflat sub comanda generalului Andriţa Gheorghe. Ministrul de Interne Chiţac Mihai a părăsit pur şi simplu “pe uşa din dos” clădirea Ministerului de Interne şi s-a deplasat la sediul Inspectoratului General al Poliţiei, în birou la generalului Diamandescu Corneliu pe care l-a găsit conform propriei declaraţii într-o atitudine relaxata: “îmbrăcat lejer, în papuci, cu o sticlă de whisky pe masă, şi urmărea la televizor un meci de la campionatul mondial de fotbal”. În această atmosferă relaxantă, liniştea celor doi şefi ai Poliţiei Române a fost întreruptă doar de apelurile telefonice şi radio prin care aceştia au transmis ordine şi aprobări, inclusiv pentru deschiderea focului în zona Ministerului de Interne asupra manifestanţilor care “îndrăzniseră” să strige toată ziua lozinci împotriva ministrului de Interne.

În momentul în care generalul Chiţac Mihai a părăsit sediul clădirii ministerului, situaţia dispozitivului de pază din această clădire se prezenta astfel: 55 cadre militare (ofiţeri şi subofiţeri), salariaţi ai ministerului; 12 cadre militare şi 6 militari în termen din secţia pază şi control acces, conduşi de către colonelul Călin Traian Ştefan; 75 de militari în termen; 4 ofiţeri şi un maistru militar de la batalionul de jandarmi Ploieşti, conduşi de colonelul Costea Dumitru; 74 de militari în termen şi doi ofiţeri din cadrul Batalionului 89 Transmisiuni (Ministerul Apărării Naţionale) comandaţi de colonelul Dumitru Cristea; două plutoane de militari în termen din cadrul UM 0456 Bucureşti comandate de locotenent Stoica Cristian Ionel şi locotenent Berechet Tiberiu. Cel mai mare în grad şi în funcţie dintre cei prezenţi în acele împrejurări în clădirea Ministerului de Interne era generalul Andriţa Gheorghe, adjunctul ministrului de Interne, sub comanda căruia s-au desfăşurat activităţile represive ale militarilor din clădire. În acest timp, în exteriorul clădirii Ministerului de Interne, manifestanţii continuau să scandeze lozincile menţionate anterior, fiind amplasaţi în zonele de spaţiu verde, la o distanţă de aprox. 12-15 m de clădire.

Tot în exteriorul clădirii se aflau deja sosite, din ordinul preşedintelui Ion Iliescu, 10 TAB-uri în care se aflau 40 de militari sub comanda colonelului Pinţă Florin, şeful de stat major al Diviziei 1 Mecanizate Tudor Vladimirescu, precum şi a maiorului Şerb Ion din aceeaşi unitate. Misiunea acestora era aceea de a-i sprijini pe militarii din sediul Ministerului de Interne. În momentul apariţiei celor 10 TAB-uri, manifestanţii au început să strige cunoscuta lozincă “Armata e cu noi!”, cerându-le militarilor să fie de partea lor şi să-i ajute să-şi scoată arestaţii din clădire.

Coloneii Costea Dumitru şi Călin Traian Ştefan s-au deplasat în biroul generalului Andriţa Gheorhe căruia i-au solicitat să ia legătura cu ministrul de Interne pentru a se aproba deschiderea focului asupra manifestanţilor. Astfel, gen.Andriţa Gheorghe, după ce a vorbit cu ministrul de Interne (generalul Chiţac Mihai), a aprobat deschiderea focului, fiind chiar încurajat de acesta care i-a ordonat să deschidă focul “cu toată tăria”, angajându-se, că dacă va fi nevoie, se va ocupa personal de trimiterea unui supliment de muniţie la minister. Ofiţerii Costea Dumitru şi Călin Traian Ştefan, după ce au primit ordinul sus-amintit au hotărât totuşi ca focul să fie tras de cadre militare şi nu de soldaţi. Astfel, patru ofiţeri veniţi de la unitatea din Ploieşti, au primit pistoale mitralieră calibrul 7,62 mm şi muniţie; au mai primit armament doi subofiţeri de serviciu – Ferentz Marian şi Axintoaiei Mircea, aceştia începând să execute pe rând şi prin  rotaţie focuri de armă în serii scurte şi foc cu foc, timp de 30 de minute.

Astfel, în jurul orelor 18.30, în dreptul uşii de pătrundere în clădirea Ministerului de Interne a căzut împuşcată mortal prima victimă, respectiv Mocanu Velicu Valentin, în vârstă de 25 de ani, căsătorit, tatăl a doi copii minori, muncitor la Intreprinderea Optică Română din Bucureşti, care venise în zonă să aducă mâncare tatălui său aflat la serviciu în schimbul 1 la Ministerul de Interne. În momentul împuşcării, victima  se afla la o distanţă de 22 m şi cu spatele la Ministerul de Interne fiind împuşcat din spate. Acest lucru denotă clar nevinovăţia victimei în provocarea actului criminal, acesta neprezentând un pericol pentru militarii din dispozitivul clădirii Ministerului de Interne.

Momentul primei victime împuşcate a fost crucial pentru derularea următoare a evenimentelor de la sediul Ministerului de Interne, deoarece, din această clipă, manifestanţii au conştientizat că Poliţia trage şi ucide, spiritele începând să se agite şi manifestanţii au început să strige către cei din clădire: “Asasinii, asasinii!”.

După aprox. 30 de minute de la împuşcarea primei victime, la câţiva metri de locul unde a căzut aceasta, a fost împuşcat mortal prin tiruri trase în aceleaşi condiţii o a doua victimă pe nume Lepădatu Mitriţă, de 25 de ani, căsătorit, doi copii minori, paznic la direcţia de Transporturi Poştale Bucureşti. Înainte să moară, victima abia ieşise din serviciul de pază şi era în drum spre casă împreună cu trei celogi, respectiv Dobrin Marcel, Buzulescu Ştefan şi Bârliba Claudiu Marius. Este de subliniat că şi victima Lepădatu Mitriţă, în momentul împuşcării, se afla cu spatele către clădirea Ministerului de Interne de unde a fost împuşcat în ceafă.

Dacă facem o analiză a acestor două victime putem trage câteva concluzii comune, şi anume că ambele fuseseră în ziua de 13 iunie 1990 la serviciu şi nu aveau nici o legătură cu ce se întâmplase în aceeaşi zi în Piaţa Universităţii; nici una din victime nu a desfăşurat în momentele premergătoare împuşcării activităţi periculoase în vreun fel pentru cei din sediul Ministerului de Interne; ambele victime au fost împuşcate din sediul acestui minister, din zona postului de pază nr.3, fiind în momentul împuşcării cu spatele din clădirea din care s-a tras, deci nu aveau cum să fie atacanţi ai acestei clădiri şi ai dispozitivului de trăgători ce sa afla în interior. Faţă de concluziile noastre, se poate spune că cei care au tras în cele două victime nu se aflau în stare de legitimă apărare. Inclusiv cadrele militare recunosc că s-a tras asupra manifestanţilor din clădirea Ministerului de Interne aşa cum este cazul căpitanului Pană Emil, conductor de TAB, care a declarat : “În timp ce parlamentam cu demonstranţii, am auzit mai multe focuri de armă trase din direcţia Ministerului de Interne. Ulterior, căpitanul Oproiu mi-a spus că un demonstrant a căzut lângă el. De asemenea, demonstranţii spuneau că din clădire s-a mai tras şi că există un demonstrant împuşcat”.

La rândul său, căpitanul Oproiu Constantin, conductor de TAB, arată că, în timp ce a oprit TAB-ul lângă clădirea Ministerului de Interne, “din această clădire, dinspre latura cu părculeţul unde mă aflam, a început să se tragă cu armă de foc şi am văzut cum unul din bărbaţii de lângă mine a căzut împuşcat. Şi eu şi manifestanţii am intrat în panică, fugind cu toţii să ne ascundem, împrejurare în care eu m-am ascuns după un TAB. Manifestanţii mi-au spus cu reproş că miliţienii trag şi în mine, care eram ofiţer al Ministerului Apărării Naţionale şi care venisem să-i apăr pe cei din clădire. Chiar şi pe mine m-a şocat, deoarece puteam să fiu împuşcat. În aceste împrejurări s-a tras din nou din clădirea Ministerului de Interne şi am văzut al doilea bărbat care a căzut împuşcat”.

Evenimente similare au avut loc şi în zona magazinului “Romarta copiilor” după miezul nopţii de 13 spre 14 iunie 1990, când, după depresurarea clădirii sediului Ministerului de Interne, pe la ora 1  noaptea, detaşamentul de paraşutişti de la UM 01847 Buzău condus de colonelul Constantin Vasile, a deschis focul în această zonă, fapt ce a avut drept consecinţă uciderea prin împuşcare a altor două persoane şi rănirea mai multor cetăţeni.

Este de menţionat că în sera zilei de 13 iunie 1990, în jurul orelor 22, preşedintele Ion Iliescu a comunicat că în acea noapte elemente turbulente vor încerca să pătrundă şi în alte obiective, fiind înarmate cu arme şi muniţie şi este necesar ca militarii să aibă baioneta pusă la armă şi să se apere împotriva celor care atacă. Aceată comunicare a fost transmisă în întregime la ora 22.30 generalului Opruţă, comandantul Aviaţiei Militare. Acesta din urmă a raportat în jurul orelor 23.30 că la aeroportul Otopeni au sosit 200 de militari paraşutişti de la Buzău care, conform ordinului primit, s-au deplasat în zona Ministerului de Interne.

În jurul orei 1 noaptea, generalul maior Paul Romulus (comandantul Garnizoanei Bucureşti) a raportat din biroul ministrului de Interne că localul Ministerului de Interne a fost depresurat şi ocupat de armată. La ora 1.20, prim-adjunctul ministrului Apărării Naţionale a ordonat să se transmită tuturor comandamentelor care au intrevenit cu subunităţi să acţioneze în continuare şi să stabilească comandanţii militari unici. La orele 1.35, prim-adjunctul ministrului Apărării Naţionale l-a informat pe preşedintele Ion Iliescu că “bandele de vandali au fost alungate din zona Ministerului de Interne care a fost ocupată de armată”.

Manifestanţii s-au repliat succesiv pe direcţia Poliţiei capitalei şi magazinul “Romarta copiilor”, unde au ridicat o baricadă din tomberoane şi alte obiecte. Împotriva acestora au acţionat militari de la Paraşutişti şi Tancuri care au executat focuri de armă de avertisment consumându-se, conform unor situaţii militare, 1466 cartuşe calibrul 7,62 mm. În urma executării acestui foc au rezultat două persoane ucise prin împuşcare şi alte trei rănite, cu toate că numărul acestora din urmă este mult mai mare conform documentelor medicale existente.

În zona de conflict a acţionat un detaşament de paraşutişti condus de colonelul Constantin Vasile. Acesta din urmă, nervos, a smuls la un moment dat o armă de la un militar în termen trăgând şi o rafală cu ea, ordonându-le în acelaşi timp soldaţilor să deschidă foc la întâmplare. Astfel, militarii s-au conformat ordinului primit şi au deschis foc trăgând la întâmplare. Pe partea opusă intresecţiei în care se aflau militarii sus-amintiţi, în faţa magazinului “Romarta Copiilor”, se afla partea vătămată Pârvulescu Dan Gabriel, care a fost împuşcat în piciorul stâng. Pârvulescu Dan Gabriel era singur în zonă şi a încercat să se târască într-un loc mai ascuns, dar nu a reuşit întrucât a fost luat de o maşină a Poliţiei. Cu aceeaşi ocazie, a fost împuşcată mortal victima Drumea Dragoş care se afla cu prietenul şi vecinul său Paraschiv Mircea Lucian şi care, în momentul în care au fost împuşcaţi, fugeau pe stradă în speranţa că vor scăpa cu viaţă. Şi victima Drumea Dragoş a fost împuşcată din spate. Tot aici a fost împuşcat şi Duncă Gheorghiţă care a fost transportat la spital unde i-a relatat doctorului care-l opera că, în acea seară, după ce urmărise emisiunea la Televiziune împreună cu un prieten, a plecat spre zona magazinului “Romarta Copiilor” unde a fost împuşcat în şold. La spital, Duncă Gheorghiţă a murit după câteva ore.

În zona Institutului de Arhitectură, la data de 13 iunie 1990 orele 16, a fost ucis prin lovire Suciu Nicoale, 58 ani, subinginer la I.P.I.U. Bucureşti, cu domiciliul în Bucureşti, aleea Barajul Sadului nr.4, bl.T2, sc.C, et.8, ap.124, sector 3.

În zona Televiziunii, în noaptea de 13 iunie 1990, a fost ucis prin înjunghiere Ioniţă Vasile, domciliat în Bucureşti, str. Iacob Andrei, nr.15 sector 5.  Necropsia a stabilit că moartea victimei a fost voiolentă şi s-a datorat asfixiei mecanice prin aspirat sanguin, consecinţa unor plăgi înjunghiate cervico-laringiene. S-a mai constatat o placă înjunghiată la umărul stâng. Leziunile s-au putut produce prin loviri repetate cu cuţit (lungime minimă a lamei de cuţit: 7 cm, lăţime maximă: 0,5 cm).

În zona de conflict magazinul “Romarta Copiilor”, au fost răniţi prin împuşcare Prodan Cziuk Gabriel – împuşcat în obrazul drept cu retenţie de glonţ, şi Iancu Cătălin- împuşcat în piciorul drept. Este de menţionat că partea vătămată Prodan Cziuk Gabriel fusese la acea oră la tatăl său ce se afla în serviciul de noapte şi se îndrepta spre casă în momentul în care a fost împuşcat. De asemenea, partea vătămată Iancu Cătălin, student pe atunci, a declarat că în timp ce se deplasa dinpre magazinul “Victoria” spre magazinul “Romarta Copiilor”, a observat militarii care îi urmăreau pe manifestanţi şi care au început să tragă foc la întâmplare, inclusiv în pereţii ultimului etaj al magazinului, ocazie cu care a fost şi el împuşcat.

În afara celor trei părţi vătămate rănite prin împuşcare, a căror situaţie a fost prezentată mai sus, din studierea arhivelor a 14 spitale de pe raza capitalei au mai fost găsite, cu diagnostice de rănire prin împuşcare în aceeaşi noapte, următoarele persoane: Grigore Ilie, Spânu Ion, Bărbuţă Radu, Stegărescu Sorin, Herlo Ioan şi Ştefănescu Liviu.

De asemenea, au mai apărut internate în spital în aceeaşi noapte, precum şi în cursul zilei de 14 iunie 1990, următoarele persoane cu diverse politraumatisme cum ar fi:

  1. Barbu Octavian din Bacău, muncitor, politraumatism
  2. Vizitiu Emil din Bucureşti, 20 de ani, muncitor, politraumatism
  3. Popescu Eugen din Argeş, comuna Popeşti, ziarist, 27 de ani, politraumatism, stare de şoc psihic
  4. Bărbuţă Radu din Bucureşti, muncitor, 20 de ani, plagă zdroboită mâna stângă
  5. Marin Nicolau, muncitor, 35 de ani, entorsă gravă genunchi drept
  6. Ion Bogdan, Bucureşti, plagă zdrobită picior stâng
  7. Lazăr Petrişor, Bucureşti, muncitor, 23 de ani, traumatism regiunea lombară
  8. Dobre Marian, muncitor Bucureşti, 21 de ani, traumatrism cranaian parietal drept
  9. Cângariu Gheorghe Bucurelti, muncitor, 31 de ani, traumatism parietal stâng
  10. Petrişor Emil, jud.Neamţ, comuna Adjudeni, 22 ani, traumatism toracic
  11. Vasilescu Dan, Bucureşti, muncitor, 24 de ani, plagă la ochiul drept
  12. Dumitrescu Vasile, Bucureşti, 30 ani, fractură deschisă calcaneu
  13. Gherasim Vasile, soldat la UM 01925 Bucureşti, plagă craniană comoţie cerebrală
  14. soldat Blindar Dumitru la UM 01847 Buzău, plagă frontală dreaptă
  15. colonel Bărbulescu Nicoale Ion,  traumatism craniocerebral
  16. soldat Perşinaru Viorel, UM 1847 Buzău, plagă traumazică regiunea zigomatogeniană dreaptă
  17. colonel Andrei Aristică, politraumatism toraco-abdominal
  18. Grigore Ilie, Bucureşti, elev, 15 ani, plagă prim împuşcare transfixiantă coapsa dreaptă
  19. Neagu Constantin, Bucureşti, elev, politraumatism
  20. Nistor Florin, elev, 15 ani, plagă craniofacială
  21. Hâncu Sandi, Bucureşti, elev, 15 ani, contrizie craniofacială
  22. Zamfirescu Adrian, elev, Bucureşti, 16 ani, contuzii temporo-parientale
  23. Ilie Gheorghe Emil, Casa de copii Filipeşti Târg, jud.Prahova, 14 ani, plagă prin tăiere gamba dreaptă
  24. Costescu Alexandru, Râmnicu-Vâlcea, 53 de ani, plagă frontală
  25. Ghiţă Victor, Bucureşti, salariat Radioprogres, 26 ani, contuzie cerebrală
  26. Georgescu Gabriel, elev, traumatism cranian
  27. soldat Dinuţ Eugen, UM 0326 Bucureşti, contuzie cerebrală
  28. Pâslaru Dragoş, Bucureşti, actor la Teatrul Nottara din Bucureşti, politraumatism toracic
  29. soldat Butoi Laurenţiu, UM 01908 Bucureşt,i contuzie cerebrală
  30. Vasiliu Pavel Mugurel, student la Facultatea de Litere, contuzie cerebrală şi contuzie toraco- abdominală
  31. Vlăsceanu Victor, Bucureşti, lucrător comercial, contuzie cerbrală
  32. Rahat Dumitru, comuna Cernica, 21 de ani, contuzie cerebrală
  33. Dorobanţu Octavian, salariat, 25 de ani, contuzie cerebrală
  34. Ene Viorel, salariat la ISPH, contuzie cerebrală
  35. Roşoiu Gigi, student, 28 de ani, politraumatism cranian şi toracoabdominal
  36. Cioacă Sergiu, desenator tehnic, contuzie cerebrală
  37. Stoica Marin, contuzie toraco abdominală
  38. Mihai Ilie, Bucureşti, paznic la Institutul de Arhitectură “Ion Mincu”, contuzie cerebrală
  39. Semerea Ovidiu, Bucureşti, salariat “Automecanica”, 32 de ani, traumatism craniocerebral
  40. Druja Mihai, Negreşti, jud.Vaslui, muncitor, 39 ani, contuzie cerebrală
  41. Enache Iulian, 28 ani, contuzie cerebrală
  42. Constantinescu Paul, muncitor, Bucureşti, comoţie cerebrală
  43. Danaricu Mihai, Bucureşti, 32 de ani, traumatism craniocerebral
  44. Dumitru Ioana, 60 de ani, contuzie cerebrală
  45. Lăcusteanu Florea, soldat la UM 1026 Vâlcea, contuzie piramidă nazală
  46. Popa Alexandru, şofer, 32 ani, politraumatism
  47. Dogaru Alexandru, Galaţi, muncitor, traumatism toracic
  48. Petac Aurica, muncitoare, Bucureşti, traumatism toracic
  49. Voinea Ion, Bucureşti, lăcătuş mecanic, politraumatism
  50. Staicu Corneliu, instalator, 22 ani, Bucureşti, contuzie toracică
  51. Blindescu Codin, elev, 17 ani, plagă şi contuzie lombară
  52. Tatu Vasile, sudor, 39 ani, plagă prin înjunghiere
  53. Anghel Petre, Bucureşti, merceolog, 41 ani, contuzii abdominale
  54. Suciu Leonard, Bucureşti, operator TVR, 45 ani, contuzie toracică
  55. Dragomir Florin, Bucureşti, traumatism hemitorace
  56. Dinu Marius, Giurgiu, 22 ani, traumatism cranian
  57. Armeanu Ovidiu, 20 ani, traumatism
  58. Savu Marin, Bucureşti, 35 ani, traumatism toracic
  59. Dobrescu Marian, Bucureşti, 23 ani, contuzie cerebrală
  60. Mocanu Nicolae, comuna Săruleşti, Călăraşi, 40 ani, plagă prin înjunghiere
  61. Ursu Nicolae, Bucureşti, 40 ani, plagă penetrantă toracică prin tăiere
  62. Spânu Ion, Bucureşti, salariat, 40 ani plagă prin împuşcare cotul drept
  63. Timiş Vasile, Bucureşti, 48 de ani, politraumatism
  64. Gigea Petre, Bucureşti, 41 ani, politraumatism
  65. Păun Carmen, Bucureşti, casnică, 21 ani, politraumatism
  66. Bogdan Viorel, Bucureşti, muncitor la ICAB, 23 ani, plagă tăiată antebraţ drept
  67. Drobotă Elena, Bucureşti, 40 ani, politraumatism
  68. Filomon Ion, soldat la 1210 Bucureşti, plagă tangenţială
  69. Giuran Cornel, comuna Lădeşti, jud.Vâlcea, şofer, politraumatism
  70. Laczo Wilhelm, comuna Remetea, jud. Harghita, lăcătuş, politraumatism
  71. Munteanu Bogdan, Bucureşti, 20 ani, politraumatism
  72. Munteanu Marian, 28 ani, student la Facultatea de Litere, Bucureşti, contuzie cerebrală medie, contuzie lombară dreaptă, contuzii pe gleznă şi mâna stângă

…şi mulţi alţii, în total 139 de victime internate în spital şi 403 de victime înregistrate în ambulator la cele 14 spitale din Bucureşti, respectiv: Spitalul Clinic de Urgenţă, Spitalul de Oftalmologie, Spitalul Chirurgie Plastică, Spitalul “Cantacuzino”,  Spitalul “23 August”,  Spitalul “Colţea”,  Spitalul Clinic al Sectorului 4,  Spitalul “Gheorghe Marinescu”,  Spitalul Municipal (Universitar),  Spitalul Central de Copii, Spitalul “Griviţa”, Spitalul de Stomatologie, Spitalul Ministerului Apărării Naţionale, Spitalul Ministerului de Interne.

O parte din victimele sus amintite sunt înregistrate la data de 14 iunie 1990 când forţele de ordine au folosit minerii pentru atacul plănuit împotriva unei părţi a populaţiei Bucureştiului, respectiv împotriva populaţiei aflate la acea oră pe străzile capitalei sau în instituţiile şi sediile partidelor şi asociaţiilor vizate de autorităţile statului pentru a fi vandalizate.

Astfel, au fost atacate: sediul Societăţii Scriitorilor Români, sediul central al PNŢCD, sediul ziarului „Viitorul” al PNL,  sediul Ministerului Economiei Naţionale – Direcţia Avizare şi Investiţii din imobilul în care era sediul PNL, sediul Centrului de calcul al Universităţii Bucureşti,  sediul Intreprinderii poligrafice „I.R.”,  sediul ziarului „România liberă”,  sediul Institutului de Arhitectură „Ion Mincu”,  sediul central al PNL, sediul Asociaţiei 21 Decembrie 1989, sediul PNŢCD sector 1,  sediul UMRL,  sediul Editurii „Orizont contemporan”,  sediul revistei „Europa”,  sediul Partidului Ţărănesc Român,  sediul AFDPR,  sediul PNL sector 4,  sediul PNŢ sector 4,  sediul PNL sector 5,   sediul Partidului Liber-Democrat sector 5,  sediul PSDR sector 5, „Rota Romanian Tour” sector 5,  sediul Societăţii Comisia Naţională pentru Standarde, Metrologie şi Calitate, sediul Asociaţiei Femeilor din România, sediul PNŢ sector 6,  sediul Ligii Studenţilor, sediul Universităţii Bucureşti, sediul Facultăţii de Drept din Bucureşti.

Toate instutuţiile menţionate mai sus au depus plângeri penale.

De asemenea, a mai fost depusă o plângere penală de către Federaţia Etnică a Romilor la Procurorul general al României pentru infracţiunile de propagandă naţionalist şovină (art. 317 din Codul penal), instigare publică (art. 324 din Codul penal) şi calomnie, acuzaţiile fiind fondate prin faptul că, pe postul de Televiziune şi în ziarul „Adevărul”, s-a afirmat că bande de ţigani au atacat Ministerul de Interne şi Televiziunea şi că, pe de altă parte, din ordinul generalului Chiţac şi a generalului Diamandescu, au fost reţinuţi ilegali sute de romi. Cităm din plăngerea penală: „afirmaţiile numitului Emanuel Valeriu la Televiziune (N.R. – în calitate de director general al TVR) au contribuit la declanşarea unui şir de acte de violenţă în zilele de 14 şi 15 iunie 1990 alcătuite din grupuri de mineri asupra ţiganilor din Bucureşti. Cu aceste ocazii, cartiere întregi de ţigani au fost devastate, au fost făcute percheziţii neautorizate în casele lor, au fost bătuţi, schingiuţi, multe femei au fost violate, iar multora le-au fost furate obiecte şi sume de bani care le aparţineau, le-au fost distruse bunuri personale şi din imobile. Mulţi ţigani au fost duşi la organele de poliţie şi reţinuţi, ca ulterior să se constate că nu au săvârşit infracţiuni.”

Din cercetări, rezultă că în 13 şi 14 iunie 1990 au fost lipsiţi de libertate în mod ilegal şi supuşi unor tratamente neoamenoase peste 600 de romi la unităţile militare de la Măgurele şi Băneasa.

Menţionăm că există numeroase situaţii în care unele organizaţii guvernamentale sau neguvernamentale au fost atacate şi vandalizate, dar nu au depus plângeri penale.

Pagube la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din Bucureşti. Distrugeri: mijloace fixe 198.318 lei, obiecte de inventar 36.565 lei, materiale diverse 5.977 lei, precum şi alte bunuri distruse în valoare de 60.000 lei.

Pagube la Liga Studenţilor Bucureşti - au fost ridicate următoarele obiecte: 32 de maşini de scris, un calculator, două camere video, un telefax, două aparate xerox, un videorecorder, o maşină de calcul, un radiocasetofon, peste 50 de filme şi casete video, o portavoce, un reportofon.

Pagube la sediul central PNL – în valoare de 5.000.000 lei.

Pagube la sediul  Societăţii Comisia Naţională pentru Standarde, Metrologie şi Calitate: 1.026.344 lei.

Pagube la sediul Asociaţiei 21 Decembrie 1989 - în valoare de circa 760.000 lei. Au fost distruse următoarele: 7 maşini de scris, 5 maşini de multiplicat, mobilier, uşi, ferestre, documente şi alte materiale din sediu. S-au produs furturi precum şi maltratarea unor membri ai asociaţiei (printre care Ştefan Boran, Bedros Anghel, Neagu Dănuţ ş.a.) de către trupele de cercetare-diversiune conduse de colonelul Ghe. Truţulescu.

Pagube la sediul PNŢCD -  în valoare globală de peste 2.000.000 lei.

Menţiune: valoarea în lei trebuie apreciată la nivelul lunii iunie 1990 (respectiv înainte de devalorizarea leului).

ADUCEREA ÎN CAPITALĂ A UNOR GRUPURI DE MINERI

ŞI MUNCITORI DIN ŢARĂ.   MINERIADA

În 13 iunie 1990, la nivelul conducerii Frontului Salvării Naţionale, s-a hotărât aducerea în capitală, pentru a interveni împotriva manifestanţilor din Piaţa Universităţii, a unor grupuri de mineri şi muncitori din ţară. Astfel, membrii marcanţi ai Frontului Salvării Naţionale au luat legătura prin telefon cu şefii filialelor FSN de care aparţineau din ţară, ordonându-le să trimită în Bucureşti grupuri mari de muncitori şi mineri.

Astfel, liderul FSN Galaţi, Buruiană Aprodu Alexandru, la cererea solicitarea soţiei sale  Buruiană Aprodu Daniela, membru marcant FSN, a mobilizat şi trimis la Bucureşti peste 100 de muncitori de la Combinatul Siderurgic Galaţi cu un tren format din 10 vagoane. Totodată, Buruiană Aprodu Alexandru a confecţioinat la tipografia din Galaţi manifeste prin carte se solicita judecareea şi expluzarea din ţară a domnilor Ion Raţiu (candidatul PNŢCD la Preşedinţia României) şi Radu Câmpeanu (candidatul PNŢCD la Preşedinţia României).

Din Valea Jiului au plecat spre Bucureşti, cu mai multe garnituri de tren, peste 6.000 de mineri de la cele 15 intreprinderi miniere, fiind conduşi de către ofiţerul de Securitate Cămărăşescu, de liderii de sindicat ai minerilor printre care şi Miron Cosma, la cererea lui Napău şi Ilinescu (foşti lideri de sindicat ai minerilor din Valea Jiului, care au fost cooptaţi în conducerea Ministerului Transporturilor), precum şi a lui Gelu Voican Voiculescu – viceprim-ministru.

De la mina Filipeştii-de-Pădure din jud.Prahova prefectul Bălănoiu a mobilizat câteva sute de minieri la ordinul şefului Serviciului Român de Informaţii, Măgureanu Virgil, care s-au deplasat la Bucureşti cu autobuze de la intreprrinderea de transport judeţean.

Tot din ordinul lui Măgureanu Virgil – şeful Serviciului Român de Informaţii, maiorul Bondoc Viorel de la SRI Gorj a mobilizat câteva sute de mineri de la mina Albeni pe care i-a adus în Piaţa Universităţii cu 6 autobuze. În acelaşi timp, de la bazinul miner Motru au plecat spre Bucureşti cu trenul aproape 4.000 de mineri.

Din jud.Hunedoara au plecat cu autobuzele spre Bucureşti minerii de la exploatarea minieră Brad, iar din Deva au plecat câteva vagoane cu muncitori mobilizaţi de către organizaţia FSN Deva la ordinul lui Iosif Boda din cadrul Frontului Salvării Naţionale central. De la Calaraşi, şeful FSN Doru Ioan Tărăcilă a trimis 8 autobuze cu muncitori de la Combinatul siderurgic.

De la Giurgiu, câteva sute de persoane au fost mobilizate de către Caraiman, preşedintele FSN Giurgiu şi de către Iusuţ Mihai de la FSN Giurgiu, care au fost transportaţi cu autobuzele în Piaţa Universităţii din Bucureşti, în seara zilei de 13 iunie 1990. Totodată, în data de 14 iunie 1990, când s-au întros din Bucureşti, un grup de aproximativ 25-30 de persoane înarmate cu bâte, din grupul sus-amintit, au atacat sediul PNŢCD din Giurgiu provocând pagube materiale, intenţionând să dea foc clădirii şi ameninţănd: „Facem moarte de om!”.

În Bucureşti a mai venit un grup de persoane mobilizate de FSN-Alba cu un tren special pentru această acţiune.

În ziua plecării majorităţii minerilor din Bucureşti (15 iunie 1990), persoanele care au aplaudat şi au ovaţionat minerii (în special femei şi pensionari) nu au fost bucureşteni, ci au fost persoane aduse, în dimineaţa zilei respective, cu autobuze sau cu trenuri, de lideri FSN din provincie (Alexandria, Călăraşi, Galaţi, Slatina, Ploieşti, Buzău ş.a.) la cererea lui Ion Iliescu şi a altor lideri din FSN. Acele persoane nu ştiau ceea ce au făcut  în realitate minerii Bucureşti cu o zi înainte şi nici care au fost revendicările reale ale manifestanţilor din Piaţa Universităţii. Acele persoane au fost victime ale minciunilor, dezinformărilor şi diversiunilor autorităţilor propagate prin comunicatele Preşedintelui Iliescu şi ale Guvernului Roman, prin ştirile difuzate de TVR, radio, presa oficială şi cea aservită, precum şi prin declaraţiile şi zvonurile răspândite de membrii FSN şi de răspândacii fostei Securităţi reactivaţi în Serviciul Român de Informaţii, poliţia politică a regimului neocomunist.

IMPLICAREA AUTORITĂŢILOR ÎN EVENIMENTELE DIN 13-15 IUNIE 1990

Principalele autorităţi implicate în evenimentele din 13-15 iunie 1990 au fost următoarele: Preşedintele Ion Iliescu, Primul-Ministru Petre Roman şi Guvernul, Serviciul Român de Informaţii, Ministerul de Interne, Ministerul Apărării Naţionale, Procuratura.

Menţionăm că apelurile către populaţie din 13 şi 14 iunie 1990 s-au făcut de către:

-         Preşedintele României Ion Iliescu

-         Guvern

-         conducerile unor organizaţii ale Frontului Salvării Naţionale

-         conducerile unor Consilii Judeţene Provizorii de Uniune Naţională

-         conducerile unor întreprinderi şi sindicate

-         diferite persoane

Au fost folosite în scopul sus-amintit: Televiziunea Română, Radiodifuziunea, presa scrisă, afişe, manifeste, mijloace directe de comunicare orală.

IMPLICAREA PREŞEDINTELUI ION ILIESCU

La data de 11 iunie 1990 Preşedintele României Ion Iliescu şi Primul-ministru al Guvernului provizoriu Petre Roman, au convocat la sediul guvernului o şedinţă la care au participat ministrul de interne gen. Mihai Chiţac şi adjunctul său, ministrul Apărării Naţionale, directorul Serviciului Român de Informaţii Virgil Măgureanu, prim-vicepreşedintele Frontului Salvării Naţionale Nicolae S. Dumitru, viceprim-ministrul Gelu Voican Voiculescu, reprezentaţi ai Procuraturii, ministrul adjunct al Sănătăţii Radu Dop şi alte cadre de conducere civile şi militare.

În această şedinţă s-a hotărât evacuarea ultimilor manifestanţi din Piaţa Universităţii în dimineaţa zilei de 13 iunie 1990, s-au stabilit modalităţile de acţionare a militarilor din Ministerul de Interne şi Ministerul Apărării Naţionale dar şi mobilizarea a 5.000 de muncitori care trebuiau să sprijine forţele de ordine. În acest sens, subliniem că mobilizarea cetăţenilor civili a fost încredinţată prim-vicepreşedintelui FSN Nicolae S. Dumitru. Acesta s-a întâlnit a doua zi cu Consiliul director al Frontului Salvării Naţionale unde s-a discutat despre mobilizarea unor muncitori în ziua de 13 iunie 1990. Realizarea acestei mobilizări a fost propusă primarului general al capitalei Dan Predescu, primăriilor de sector precum şi liderilor sindicali ai respectivilor muncitori.

În seara zilei de 12 iunie 1990, s-a difuzat prin reţeaua de Radio şi Televiziune un comunicat din partea Procuraturii Generale, prezentat la Televiziune de către procurorul Ionel Olteanu (actual deputat PSD) prin care se cerea Guvernului să ia măsuri pentru evacuarea manifestanţilor din Piaţa Universităţii.

În aceeaşi seară, la Poliţia Capitalei, între orele 22-24, a avut loc o şedinţă în care s-a aprobat planul detaliat al intervenţiei prevăzute pentru dimineaţa zilei de 13 iunie orele 4, plan întocmit de generalul Diamandescu împreună cu ministrul de Interne gen.Chiţac Mihai.

Este de menţionat că Preşedintele Romaniei Ion Iliescu s-a implicat personal şi decisiv, transmiţând, prin intermediul posturilor naţionale de Radio şi Televiziune, în seara zilei de 13 iunie 1990, două comunicate (primul, consemnat în buletinul Rompres din 13 iunie 1990 pentru orele 19.35 şi al doilea, pentru orele 21.52). Primul comunicat, după ce expune sumar evenimentele petrecute în Bucureşti, se încheie cu următorul apel: „Ne adresăm tuturor cetăţenilor capitalei, în numele democraţiei câştigate prin alegerile libere, să respingă cu toată hotărârea actele iresponsabile de violenţă şi să sprijine organele de ordine în restabilirea situaţiei de calm şi legalitate. Chemăm toate forţele conştiente şi responsabile să se adune în jurul clădirii Guvernului şi Televiziunii pentru a curma încercările de forţă ale acestor grupuri extremiste, pentru a apăra democraţia atât de greu cucerită.”

Cel de al doilea comunicat, adresat acum „tuturor forţelor democratice ale ţării”, aduce precizări foarte importante, astfel că îl reproducem integral:

„În cursul după-amiezii, acţiunile violente ale elementelor extremiste de tip legionar s-au intensificat. Au fost atacate şi incendiate clădirile poliţiei capitalei, Ministerul de Interne, şi Casei de mode, personalul fiind blocat în interior. Au fost distruse un număr important de automobile parcate în zonă. Au fost devastate magazine şi localuri publice. Încercările pompierilor şi forţelor de ordine de a interveni au fost sistematic împiedicate de aceleaşi elemente anarhice, legionare. Este de acum clar că ne aflăm în faţa unei tentative organizate, pregătite din timp, de a răsturna prin forţă, prin violenţă dezlănţuită, conducerea aleasă în mod liber şi democrat, a ţării, la 20 Mai anul curent.

Ne adresăm tuturor forţelor democratice ale ţării care şi-au dat votul pentru libertate şi stabilitate în România, cu chemarea de a sprijini acţiunea de lichidare a acestei rebeliuni legionare, de a conlucra cu forţele de ordine şi cu armata pentru restabilirea ordinii, izolarea şi arestarea elementelor extremiste care trebuie aduse în faţa justiţiei pentru a da socoteală de cele comise.”

Poate fi asimilată cu un apel şi luarea de cuvânt a preşedintelui României Ion Iliescu în acea seară la orele 22, în faţa mulţimii adunate în faţa sediului Guvernului şi Frontului Salvării Naţionale din Piaţa Victoriei, care, potrivit buletinului de ştiri interne Rompres, cuprindea printre altele următorul pasaj: „Trebuie să punem capăt acţiunilor rebele ale elementelor extremiste, reacţionare. Vă multumesc tuturor încă o dată. Rămâneţi pe loc! Vor veni şi alte forţe din judeţele vecine. Să fim pregătiţi pentru orice încercare a acestor elemente lipsite de raţiune, lipsite de respect pentru opţiunea, pentru alegerea poporului român! Să le dăm riposta cuvenită! Să înăbuşim din faşă rebeliunea legionară şi să asigurăm dezvoltarea democratică a ţării!”

Preşedintele Ion Iliescu nu se opreşte la aceste comunicate şi se adresează personal comandanţilor Ministerului Apărării Naţionale, respectiv generalului maior Şchiopu Nicoale, care ţinea locul şeful Marelui Stat Major al Armatei, cerându-i, la orele 15.45, să intervină cu două unităţi de militari în sprijinul trupelor Ministerului de Interne din Piaţa Universităţii.

De asemenea, Preşedintele Ion Iliescu dă ordin, în 13 iunie 1990, în jurul orelor 17.35, să se folosească gaze lacrimogene împotriva manifestanţilor din zona Ministerului de Interne.

Intervenţia preşedintelui Ion Iliescu pentru motivarea acţiunilor armate este consemnată în jurul orei 19  în Jurnalul acţiunilor de luptă, respectiv că i-a telefonat prim-adjunctului ministrului Apărării Naţionale că „pe sediul Poliţiei capitalei s-a ridicat drapelul verde, legionar, deci mişcarea este o rebeliune legionară şi se tratează ca atare!”.

Conducerea represiunii împotriva manifestanţilor din Piaţa Universităţii a fost făcută chiar de Preşedintele României Ion Iliescu, care s-a implicat în organizarea şi instigarea forţelor de ordine. Edificator în acest sens este chiar Jurnalul acţiunilor de luptă al Armatei pe care l-am comentat mai sus, dar şi celelalte activităţi în care Ion Iliescu s-a implicat ca un comandant atât pentru militarii Ministerului Apărării Naţionale cât şi pentru militarii Ministerului de Interne şi ai Serviciului Român de Informaţii.

În faţa Comisiei parlamentare, Ion Iliescu e recunoscut că i-a catalogat pe manifestanţi ca fiind „golani” sau „bişniţari” şi că întreaga demonstraţie din Piaţa Universităţii a fost „de tip legionar”. Ion Iliescu s-a arătat mândru de această constatare şi a declarat că nu regretă această apreciere a sa.

Referitor la cererea manifestanţilor de a avea un dialog filmat, în prezenţa presei, cu şeful provizoriu al statului Ion Iliescu, acesta a precizat în faţa Comisiei parlamentare că „n-a existat respingere a ideii de dialog, dar dialog. Eu ce am respins a fost un show televizat al unui spectacol gândit nu ştiu cum!”

În faţa Comisiei parlamentare, Ion Iliescu a precizat că în capitală au venit 20.000 de mineri din Valea Jiului şi din alte bazine carbonifere ale ţării. Ion Iliescu le-a mulţumit acestora în 15 iunie 1990 în complexul expoziţional Romexpo.

Dovada că Ion Iliescu a fost principalul organizator al represiunii din 13-15 iunie 1990 stă chiar în întâlnirea din 11 iunie 1990 orele 16, la Palatul Victoria, cu mai multe personalităţi din conducerea României în acel monent. La convocarea sus-amintită, au participat: Petre Roman (prim-ministru), gen. Chiţac Mihai (ministru de Interne), gen. Diamandescu (şeful Inspectoratul General al Poliţiei), Virgil Măgureanu (director al Serviciului Român de Informaţii), Gelu Voican Voiculescu (viceprim-ministru), Nicolae S. Dumitru (primvice-preşedinte FSN), Gheorghe Robu (procuror general), Victor Atanasie Stănculescu (ministrul Apărării Naţionale), Vasile Ionel (prim-adjunct al ministrului Apărării Naţionale şi şef al Marelui Stat Major), dr. Iacob Ştefan (adjunct al ministrului Sănătăţii), Dan Predescu (primarul capitalei), gen. Mugurel Florescu (adjunct al Procurorului general). Această şedinţă de lucru a avut loc la Palatul Victoria şi a fost condusă de Ion Iliescu care a arătat necesitatea „eliberării” Pieţii Universităţii ce era ocupată de manifestanţii anticomunişti începând din 22 aprilie 1990.

Mobilizarea unor uriaşe resurse umane, financiare şi materiale, precum şi a unor uriaşe mijloace de reprimare pentru evacuarea câtorva zeci de manifestanţi care mai rămăseseră în acel moment în Piaţa Universităţii arată că înainte de 13 iunie 1990, principalul organizator al represiunii din 13-15 iunie 1990 a decis că acţiunea va fi îndreptată de fapt contra tuturor forţelor anticomuniste din România având ca justificare violenţele din 13 iunie 1990 făptuite – în majoritatea lor – de persoane care au acţionat la ordinul organizatorilor represiunii.

Mai mult decât atât, Ion Iliescu le-a cerut subordonaţilor din Frontul Salvării Naţionale să cheme în capitală forţe civile din judeţele în care tocmai au devenit deputaţi sau senatori, iar pe Nicolae S. Dumitru l-a însărcinat să cheme muncitorii de la uzina „23 August” şi de la alte mari uzine din Bucureşti pentru a acţiona în Piaţa Universităţii împotriva manifestanţilor anticomunişti.

Ion Iliescu a fost nemulţumit de prestaţia ministrului de Interne Chiţac Mihai împotriva manifestanţilor, precum şi de faptul că, la cererea procurorului general Gheorghe Robu, ministrul Chiţac a ordonat în 13 iunie 1990 eliberarea multor persoane reţinute în cursul aceleiaşi zile. Ca urmare, Ion Iliescu a dispus, în seara zilei de 13 iunie 1990, revocarea din funcţie a ministrului de Interne Chiţac şi înlocuirea acestuia cu Doru Viorel Ursu.

IMPLICAREA  PRIMULUI-MINISTRU  PETRE ROMAN  ŞI  A GUVERNULUI

Guvernul României, de fapt primul ministru Petre Roman, a dat următorul comunicat transmis la Televiziune şi Radio, în seara de 13 iunie 1990: „Până la această oră, prin seria de acţiuni grave, iresponsabile, declanşate de forţe extremiste, legionare, se înregistrează atacuri violente şi susţinute împotriva clădirii şi personalului Ministerului de Interne, apărate de forţe insuficiente; acolo se aruncă sticle incendiare împotriva celor blocaţi în interior. Este atacată acum şi staţia de benzină din apropierea clădirii Ministerului de Interne de unde agresorii scot benzină pentru a pregăti sticle cu amestec exploziv. Sunt înregistrate, şi nu numai aici, ci şi în zona Casei de mode, a Televiziunii, răniţi grav, acte continue de agresiune împotriva populaţiei şi a celor aflaţi în aceste clădiri şi obiective guvernamentale. Cei care le provoacă au, ni se confirmă, arme şi muniţii pe care le-au sustras din clădirea Ministerului de Interne. Se impune un răspuns imediat, de o deosebită fermitate, împortriva acestor acte de terorism legionar îndreptate contra tinerei noastre democraţii, împotriva tuturor oamenilor cinstiţi ai României. Guvernul asigură că această ripostă va fi asumată cu toată răspunderea şi toată hotărârea pentru salvarea democraţiei în România”.

Faţă de cele de mai sus, trebuie să precizăm că din Palatul Victoria unde se aflau Ion Iliescu şi Petre Roman nu se vedea clădirea Ministerului de Interne de pe malul Dâmboviţei, darmite steagul legionar de care face vorbire Ion Iliescu că l-ar fi văzut pe clădirea Ministerului de Interne.

IMPLICAREA MINISTERULUI DE INTERNE

La data de 11 iunie 1990, în clădirea Palatului Victoria, preşedintele ales Ion Iliescu împreună cu primul ministru Petre Roman au avut o întâlnire cu următorii: ministrul de interne Chiţac Mihai, şeful Serviciului Român de Informaţii Măgureanu Virgil, procurorul general Robu Gheorghe, gen.Vasile Ionel din partea ministrului apărării, ministrul adjunct al Sănătăţii Iacob Ştefan, precum şi reprezentanţii puterii politice printre care şi Nicolae S. Dumitru şi Gelu Voican Voiculescu. La această întâlnire s-a hotărât ca ministrul de Interne Mihai Chiţac şi generalul Diamandescu să acţioneze împotriva manifestanţilor din Piaţa Universităţii cu 1400 de poliţişti care vor fi ajutaţi de aprox. 4000-5000 de cetăţeni civili aduşi de Nicolae S. Dumitru. În acest scop, gen.Chiţac Mihai şi gen. Diamandescu Corneliu au întocmit un plan de acţiune cu măsurile necesare intervenţiei, inclusiv în cazul unei reacţii violente din partea manifestanţilor: cum se amplasează forţele, unde se aşează poliţia, ce fac trupele de pază şi ordine (actuala Jandarmerie), ce trebuie să facă ceilalţi factori care participă la acţiune. Astfel, Piaţa Universităţii urma să fie ocupată timp de trei zile de către muncitori, în schimburi, până la stabilizarea situaţiei.

Conform declaraţiei ministrului de interne gen. Chiţac Mihai dată în faţa Comisiei parlamentare, în Piaţa Universităţii, în zorii zilei de 13 iunie 1990 erau în jur de 30 de manifestanţi, iar intervenţia propriu-zisă de evacuare a pieţii a fost condusă de gen.Diamandescu. Gen.Chiţac a mai menţionat că primea zilnic informaţii în legătura cu evoluţia evenimentelor din Piaţa Universităţii şi a ţinut permanent legătura cu Ion Iliescu şi Petre Roman care îi cereau date despre modul cum se acţionează în piaţă. Mihai Chiţac a stabilit cu comandantul pompierilor să acţioneze împotriva manifestanţilor şi cu maşini de stins incendii.

Cadrele Ministerului de Interne (cei 1400 de militari) au acţionat în patru puncte ale capitalei, şi anume: la sediul Ministerului de Interne, la sediul Poliţiei Capitalei, la Televiziune şi în Piaţa Universităţii. Gen. Chiţac Mihai a recunoscut că la Ministerul de Interne el a dat ordin să se deschidă focul împotriva manifestanţilor şi a criticat conducerea Poliţiei capitalei că nu a procedat la fel, respectiv pe generalul Bîtlan. Totodată, gen Chiţac a recunoscut că a informat primul ministru şi preşedintele ales că unii manifestanţii aveau o coloratură fascistă sau legionară, aspect însuşit de către preşedintele Ion Iliescu care a mobilizat pe lângă forţele Ministerului de Interne şi forţele Ministerului Apărării Naţionale susţinând că mişcarea din Piaţa Universităţii este o mişcare legionară şi că pe clădirea Ministerului de Interne flutură „steagul verde legionar”, afirmaţia preşedintelui Iliescu fiind consemnată în jurnalul acţiunilor de luptă al Statului Major al Ministerului Apărării Naţionale.

În seara zilei de 12 iunie 1990, în jurul orelor 22, din ordinul generalul Chiţac au fost convocaţi la sediul poliţiei capitalei toţi şefii poliţiilor de la sectoarele capitalei unde s-au stabilit toate detaliile în legătură cu acţiunea de evacuare a Pieţii Universităţii ce urma să se desfăşoare începând cu orele 4 dimineaţa aşa cum am arătat mai sus. La această întâlnire au participat următorii: generalul Chiţac Mihai – ministru de Interne,  Măgureanu Virgil – directorul Serviciului Român de Informaţii, generalul Stan de la SRI – adjunctul lui Măgureanu Virgil, gen.Diamandescu Corneliu – şeful Poliţiei Române, adjunctul procurorului general Mugurel Florescu, colonelul Bunoaica – comandantul trupelor de pază şi ordine,  gen.Andriţa şi gen.Penciuc – adjuncţi ai ministrului de Interne, colonelul Dobrinoiu – comandantul Şcolii de ofiţeri de Poliţie de la Băneasa, generalul Paul Romulus – comandantul garnizoanei Bucureşti, precum şi comandantul Pompierilor.

La această întâlnire s-a hotărât ca Poliţia să se ocupe de evacuarea Pieţii Universităţii, să cureţe calea rutieră şi totodată să formeze baraje din militari aşezaţi pe 3-4 rânduri unul în spatele altuia în jurul Pieţii Universităţii pentru ca aceasta să nu mai poată fi ocupată de manifestanţi. La această acţiune trebuiau să participe şi muncitori de la IMGB şi de la alte intreprinderi din capitală, cum ar fi intreprinderea „23 August” şi intreprinderi de pe platforma Pipera, precum şi de la Metrou, mobilizaţi de N.S.Dumitru şi de primarul Dan Predescu care trebuiau să ocupe efectiv Piaţa Universităţii în locul manifestanţilor, astfel ca aceştia din urmă să nu mai aibă spaţiu pentru a se desfăşura. Din declaraţia dată de Mihai Chiţac la Comisia parlamentară rezultă că acesta l-a sunat personal la telefon pe directorul general de la intreprinderea „23 August” care i-a cerut răgaz ca să discute cu cei 5 lideri de sindicat, iar răspunsul a fost că nici unul din aceşti lideri nu a fost dispus să trimită muncitori în Piaţa Universităţii.

În dimineaţa de 13 iunie 1990, generalul Diamandescu a condus personal forţele Ministerului de Interne în Piaţa Universităţii la care au participate 650 de cadre (ofiţeri şi subofiţeri), 1400 de militari, 200  de militari de la jandarmi, 100 de militari de la Şcoala de ofiţeri de Poliţie din Băneasa conduşi de col. Abraham Pavel – adjunctul comandantului acestei şcoli. Despre acest lucru generalul Chiţac l-a informat pe primul-ministru Petre Roman care l-a sunat la orele 4.20 să-l întrebe cum decurge intervenţia Poliţiei. În această situaţie generalul Chiţac s-a întâlnit cu generalul Diamandescu pe care l-a întrebat care este situaţia cu cei reţinuţi, la care acesta din urmă i-a răspuns că avea un tabel cu toate persoanele care trebuiau reţinute, cu adresele acestora şi că pot să-i ia pe unii chiar şi din pat de-acasă. Este de menţionat că la întîlnirea din 12 iunie 1990, orele 22, de la Poliţia Capitalei, generalul Stan de la Serviciul Român de Informaţii a adus tabele cu persoanele care trebuiau reţinute de către poliţişti în ziua de 13 iunie 1990. În aceste tabele erau adresele şi fotografiile persoanelor respective.

În dimineaţa de 13 iunie 1990, poliţiştii conduşi de generalul Diamandescu au reţinut 263 de manifestanţi găsiţi în Piaţa Universităţii care au fost duşi la Poliţia Capitalei pentru triere, pe care apoi generalul Diamandescu i-a eliberat în jurul orelor 18,30-19 din dispoziţia procurorului general Gheorghe Robu. Eliberarea manifestanţilor reţinuţi s-a făcut fără aprobarea generalului Chiţac care a fost întrebat în acest sens chiar de către preşedintele Ion Iliescu care s-a arătat supărat că li s-a dat drumul manifestanţilor reţinuţi. Urmarea a fost că forţele de poliţie conduse de generalul Diamandescu, împreună cu grupuri de muncitori şi mineri, au contiunuat să reţină persoane în zilele de 13 şi 14 iunie, atât conform tabelelor puse la dispoziţie de Serviciul Român de Informaţii, cât şi alte persoane de pe stradă.

În data de 13 iunie 1990, spre seară, generalul Chiţac aflat în biroul generalului Diamandescu de la Inspectoratul General al Poliţiei a purtat o discuţie telefonică cu generalul Andriţa care se afla la sediul Ministerului de Interne şi căruia i-a ordonat să foloseasca armamentul împotriva manifestanţilor. Urmare acestui ordin, au fost ucise prin împuşcare 6 persoane în data de 13 iunie 1990 cum rezultă din declaraţia generalului Diamandescu data la Comisia parlamentară. Acest general a mai declarat că a acţionat din ordinul ministrului Chiţac precum şi în urma apelurilor primite de la Guvern. În acest sens, generalul Diamandescu face referire la apelul făcut pe postul de Televiziune de către un reprezentant al Procurorului general prin care se cerea intervenţia forţelor de ordine in Piaţa Universităţii.

La rândul său, generalul Bîtlan Dumitru, şeful Poliţiei Capitalei, a arătat că ordinul pentru acţiunea din 13 iunie 1990 de a acţiona împotriva manifestanţilor din Piaţa Universităţii a fost a ministrului de Interne generalul Chiţac Mihai şi a fost coordonat de către generalul maior Diamandescu Corneliu, şeful Inspectoratul General al Poliţiei. Acesta a mai arătat că în dimineaţa de 13 iunie 1990 nu a întâmpinat opoziţie din partea manifestanţilor din Piaţa Universităţii întrucât grupul de manifestanţi găsiţi acolo au fugit la vederea forţelor de ordine. Cu toate acestea, a avut loc incendierea a două autobuze cu care veniseră în Piaţa Universităţii elevii de la Scoala de ofiţeri de Poliţie Băneasa, şi conform unei înregistrări a convorbirii dintre generalul Diamandescu şi generalul Chiţac, incendierea a fost facută de militari din ordinul generalului Chiţac.

Comandant Şcolii de ofiţeri de Poliţie de la Băneasa colonelul Vasile Dobrinoiu a declarat că începând cu data de 13 iunie 1990, orele 14, la Şcoala de ofiţeri de Poliţie de la Băneasa, din ordinul generalilor Chiţac şi Diamandescu au început să fie aduse persoanele reţinute în capitală, aproximativ 400 de oameni. În acelaşi timp, o parte din cei reţinuţi au fost duşi la Unitatea de jandarmi de la Măgurele, aproximativ 1100 de persoane.

Din raportul colonelului Marinescu Emil – şeful Comandamentului Pompierilor, rezultă că în dimineaţa zilei de 13 iunie 1990, orele 4, în Piaţa Universităţii s-a realizat şi un dispozitiv de luptă cu trei autospeciale (autocisterne), conform planului stabilit îm seara zilei de 12 iunie 1990. Aceste  autocisterne au acţionat la stingerea incendiilor de la Poliţia capitalei, de la Ministerul de Interne, a celor două autobuze incendiate, precum şi la Televiziunea Română.

Menţionăm că trupele Ministerului de Interne au acţionat în colaborare cu efective din Serviciul Român de Informaţii precum şi de la efective din cadrul Ministerului Apărării Naţionale (Poliţia militară).

În conformitate cu planul stabilit, în seraa zilei de 12 iunie 1990, pentru degajarea Pieţii Universităţii, în ziua de 13 iunie 1990, începând cu orele 4, s-a acţionat astfel:

-         Poliţia militară a luat în pază intrările şi ieşirile din staţiile de metrou.

-         cordonul de elevi de la Şcoala superioară de ofiţeri de la Băneasa şi trupele de jandarmi au închis perimetrul Pieţii Universităţii.

-         echipe de poliţişti, ajutaţi de  Poliţia militară, au trecut la controlul şi reţinerea persoanelor găsite în Piaţa Universităţii şi evacuarea celor aflaţi în greva foamei în corturi. Au fost reţinute astfel 263 de persoane care în aceeaşi zi au fost eliberate din dispoziţia procurorului general Gh.Robu.

-         Piaţa Universităţii a fost curăţată de materialele existente pe carosabil, iar corturile din faţa Teatrului Naţional au fost demontate şi ridicate. Cu aceeaşi ocazie, din zona corturilor au fost ridicate mai multe buletine de identitate, câteva mii de exemplare ale ziarului „Dreptatea” al PNŢCD, sticle goale. Această acţiune de degajare a Pieţii Universităţii s-a încheiat în jurul orelor 8, după care a urmat spălarea carosabilului Pieţei Universităţii şi trasarea marcajelor pentru circulaţia rutieră.

În acelaşi timp, generalul Penciuc Dumitru a trimis o subunitate de la Ministerul de Interne la Televiziunea Română în completarea celor două companii cu 199 de jandarmi şi peste 100 de militari cu 15 TAB-uri veniţi de la Ministerui Apărării Naţionale.

Începând cu după-amiaza zilei de 13 iunie 1990 până la 14 iunie 1990, au fost reţinute şi liupsite de libertate în mod ilegal peste 1.000 de persoane care au fost duse la unitatea de jandarmi de la Măgurele şi ale 400 duse la Şcoala de poliţie de la Băneasa. Dintre acestera, 176 de persoane au primit mandat de arestare preventivă, iar altele 32 de persoane au fost reţinute conform decretului 153 din 1970 pentru tulburarea ordinii publice, iar alte 243 de persoane au fost amendate contravenţional în baza aceluiaşi decret.

În ziua de 13 iunie 1990 la orele 4, conform planului, în ajutorul forţelor de Poliţie, la blocarea Pieţii Universităţii au fost aduse şi 21 de autovehicule grele. Concomitent cu blocarea Pieţii Universităţii de către cordoanele de cadre de poliţie şi cele 21 de autovehicule grele, s-a reliazat pătrunderea a două detaşamente formate din 300 de militari în termen şi 100 de subofiţeri de poliţie care au executat ridicarea baricadelor şi a materialelor aflate pe carosabil, şi totodată au reţinut persoanele aflate în zonă, rspectiv 263 de oameni.

IMPLICAREA MINISTERULUI APĂRĂRII NAŢIONALE

În seara de 12 iunie 1990, în jurul orelor 22, din ordinul preşedintelui Ion Iliescu şi al primului-ministru Petre Roman, generalul Chiţac Mihai – ministrul de interne a convocat la sediul Poliţiei Capitalei o întlnire la care au luat parte următorii: generalul Chiţac Mihai – ministru de Interne,  Măgureanu Virgil – directorul Serviciului Român de Informaţii, generalul Stan de la SRI – adjunctul lui Măgureanu Virgil, gen.Diamandescu Corneliu – şeful Poliţiei Române, adjunctul procurorului general Mugurel Florescu, colonelul Bunoaica – comandantul trupelor de pază şi ordine,  generalul Andriţa şi gen. Penciuc – adjuncţi ai ministrului de Interne, colonelul Dobrinoiu – comandantul Şcolii de ofiţeri de Poliţie de la Băneasa, generalul Paul Romulus – comandantul garnizoanei Bucureşti, precum şi comandantul Pompierilor.

Scopul acestei întâlniri a fost prezentarea unui plan de acţiune împotriva manifestanţilor din Piaţa Universităţii. Cu această ocazie, generalului Paul Romulus i s-a propus să aducă un efectiv de militari din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, respectiv Poliţia Militară, ca să blocheze bd. Republicii în zona Pieţii Universităţii. Cu aceeaşi ocazie s-a hotărât ca poliţia militară să blocheze şi gurile de acces la staţiile de metrou din Piaţa Universităţii.

În aceeaşi seară, gen. Victor Atanasie Stăculescu, proaspăt sosit din străinătate, s-a întîlnit în piaţa din faţa Casei Centrale a Armatei (actualul Cerc Militar) cu următorii: Gelu Voican Voiculescu – prim-viceprim-ministru, amiralul Cico Dumitrescu şi colonelul Truţulescu de la batalionul 404 Cercetare Buzău. Aceştia au făcut un tur al Pieţii Universităţii şi au stabilit în mod concret cum să acţioneze dispozitivele militare împotriva manifestanţilor, după un plan militar.

În afară de militarii aduşi de colonelul Truţulescu de la UM 01847 Buzău, a mai fost deplasată în capitală şi o companie a Regimentului mecanizat de la Ploieşti din subordinea colonelului Niculescu.

De fapt, la data de 13 iunie 1990 în jurul orelor 17.25, prim-adjunctul ministrului Apărării Naţionale şi şef al Marelui Stat Major generalul Vasile Ionel a ordonat alarmarea unor comandamente şi unităţi militare, iar la orele 17.31 Serviciul operativ din Marele Stat Major a transmis ordinul la comandamentul Aviaţei Militare în subordinea căruia se aflau şi trupele de paraşutişti.

La orele 18.30 gen.Vasile Ionel – şeful Marelui Stat Major, a ordonat ca Regimentele 56, 60 şi 64 paraşutişti, din Caracal, Boteni şi Buzău, să fie aduse pe calea aerului la Bucureşti şi a dispus să se numească comandanţi militari unici pentru misiunile ce urmau a fi executate.

Astfel, la orele 21.45, prim-adjunctul ministrului Apărării Naţionale a raportat Preşedintelui Ion Iliescu că zona Televiziunii este în curs de eliberare, iar în zona Ministerului de Interne acţionează trei detaşamente formate din paraşutişti, poliţie şi poliţie militară, şi sprijinite de tancuri să acţioneze în direcţii convergente, după folosirea substanţelor lacrimogene aruncate din elicopter.        În acest sens, stă mărturie Jurnalul activităţilor desfăşurate de unităţile armatei în Garnizoana Bucureşti în perioada 13-15 iunie 1990, întocmit de generalul Şchiopu.

În acest important document, este consemnat că Ministerul Apărării Naţionale, în ziua de 13 iunie 1990, asigură paza următoarelor obiective:

-         sediului Parlamentului României: 95 militari

-         Televiziunea Română: 60 militari şi 13 TAB-uri cu echipaje de la Ministerul Apărării Naţionale

-         gurile de metrou din Piaţa Universităţii: 120 cadre şi militari în termen dala batalionul 265 poliţie militară

-         Palatul Victoria: 13 TAB-uri cu echipaje de la Ministerul Apărării Naţionale  precum şi 400 de militari din Batalionul 98 Instrucţie Pază Aeroportuară din ordinul generalului-colonel Iulian Topliceanu, comandantul Comandamentului Infanteriei şi Tancurilor.

-         Sediul Ministerului de Interne: 150  militari şi 10 TAB-uri cu echipaje de la Ministerul Apărării Naţionale de la Brigada 30 gardă.

În jurnalul acţiunilor de luptă se consemnează implicarea Preşedintelui României Ion Iliescu în a da ordine comandanţilor militari să acţioneze cu tehnică de luptă la Televiziunea Română, la Ministerul de Interne şi în Piaţa Universităţii.

Astfel, la orele 15.45, Preşedintele României a cerut telefonic la Marele Stat Major (a discutat cu gen. Şchiopu Nicolae) să intervină cu două detaşamente de militari din unităţile Ministerului Apărării Naţionale în sprijinul trupelor Ministerului de Interne existente în Piaţa Universităţii. La orele 16, minstrul de Interne, generalul Chiţac Mihai, i-a cerut acelaşi lucru generalului-maior Şchiopu Nicolae

După discuţia cu Preşedintele României, la orele 16.15, gen.maior Şchiopu a transmis comandantului armatei a I-a, gen. Voinea Gheorghe, hotărârea lui Ion Iliescu de a trimite câte 150 de militari la Palatul Victoria şi la Televiziunea Română, precum şi 13 TAB-uri la Palatul Victoria.

La orele 16.20, Ion Iliescu a cerut ca armata să intre în dispozitiv şi la sediile Ministerului de Interne şi Serviciului Român de Informaţii, precum şi la Poliţia Capitalei.

Astfel, la orele 16.50, s-a ordonat punerea în mişcare a detaşamentelor pregătite la Piaţa Universităţii şi la sediul Ministerului de Interne (150  militari şi 10 TAB-uri) care să acţioneze pe două direcţii: Piaţa Unirii – sediul Ministerului de Interne şi Teatrul Bulandra (sala Izvor) – sediul Ministerului de Interne.

La orele 17 s-a ordonat ca un detaşament de 150 militari de la Brigada 30 gardă să se deplaseze în centrul capitalei şi să acţioneze pe direcţia restaurantul Gambrinus – sediul Ministerului de Interne, pentru împrăştierea manifestanţilor. S-a mai ordonat ca Brigada 30 Gardă să trimită 150 de militari pentru apărarea sediului Serviciului Român de Informaţii.

La orele 17.25, prim-adjunctul ministrului Apărării Naţionale a ordonat să se alarmeze următoarele: comandamentele şi unităţile militare din Bucureşti şi localitatea Mihai Bravu; regimentele mecanizate din Slobozia şi Ploieşti şi regimentele de paraşutişti din Caracal, Boteni şi Buzău.

La orele 17.35, Preşedintele ales al României Ion Iliescu se implică din nou şi ordonă ca armata să folosească gaze lacrimogene împotriva manifestanţilor din zona sediului Ministerului de Interne. În acelaşi timp, comandantul Armatei a I-a, generalul Voinea Gheorghe, a raportat că a trimis 150 de militari la Poliţia capitalei şi la Ministerul de Interne, conform ordinului Preşedintelui Ion Iliescu. Generalul-maior Popescu Gheorghe a raportat că a ajuns la Radiodifuziune cu 10 cadre militare (ofiţeri şi subofiţeri) şi 100 de militari în termen. De asemenea, s-au mai trimis 50 de militari şi la Palatul Telefoanelor. În plus, în jurul orelor 19 s-a comunicat că la Palatul Victoriei au fost deja băgaţi în dispozitiv 800 de militari şi 13 TAB-uri, iar la sediul Ministerului de Interne, pe lângă cele 8 TAB-uri au mai fost aduse şi 10 tancuri.

Conform ordinului preşedintelui Ion Iliescu, comandantul trupelor chimice a condus personal operaţiunea de folosire a substanţelor lacrimogene împotriva manifestanţilor din zona sediului Ministerului de Interne.

Intervenţia preşedintelui Ion Iliescu pentru motivarea acţiunilor armate este consemnată în jurul orei 19.25 în Jurnalul acţiunilor de luptă, respectiv că i-a telefonat prim-adjunctului ministrului Apărării Naţionale că „pe sediul Poliţiei capitalei s-a ridicat drapelul verde, legionar, deci mişcarea este o rebeliune legionară şi se tratează ca atare!”. În această situaţie, primul adjunct al ministrului Apărării Naţionale a propus înfiinţarea unui Comandament Militar al Capitalei şi în acest scop a convocat cadrele de răspundere din Ministerul Apărării Naţionale. Mai mult decât atât, gen.Paul Romulus a primit ordin să trimită o subunitate de la Batalionul de poliţie militară pentru a-i aresta pe manifestanţii din zona Ministerului de Interne (menţionăm că militarii Ministerului Apărării Naţionale, prin lege, nu au dreptul să aresteze sau să reţină persoane şi nici să intervină împotriva unor manifestanţi care deranjează ordinea publică, de acest lucru trebuind să se ocupe exclusiv Poliţia).

Comandantul Armatei a II-a a primit ordin să alarmeze unităţile militare din Mircurea-Ciuc şi Sfântu  Gheorghe.

Conform graficului raportat în Jurnalul acţiunilor de luptă pentru Bucureşti, la data de 13 iunie 1990, în jurul orelor 19.40, situaţia efectivelor (respectiv numărul de militari) pe obiective arăta astfel:

-         625 militari la Televiziunea Română

-         800 militari la Palatul Victoria

-         200 militari la Poliţia capitalei

-         300 militari la Parlamentul României

-         100 militari la Palatul Telefoanelor

-         520 militari la sediul Ministerului de Interne (200 paraşutişti, 160 militari din trupele terestre, 80 poliţişti militari, 80 militari din trupele de pază şi ordine)

-         280 militari la Radiodifuziune

La orele 23.40, generalul Budiaci Mircea – şef de stat major al Comandamentului Aviaţiei, a primit ordin de la prim-adjunctul ministrului Apărării Naţionale – generalul Vasile Ionel, să încercuiască grupul de manifestanţi de la Televiziunea Română şi să-i aresteze. Astfel au fost capturaţi 45 de manifestanţi.

La orele 23.43, un elicopter al Ministerului Apărării Naţionale de la Otopeni a lansat în zona Ministerului de Interne împotriva manifestanţilor 2.200 (două mii două sute) de fiole lacrimogene.

Despre planul de acţiune împotriva manifestanţilor din Piaţa Universităţii, gen. Vasile Ionel l-a informat şi pe ministrul Apărării Naţionale – Victor Atanasie Stănculescu. Menţionăm că acesta a fost numit ministru al Apărării Naţionale, în februarie 1990, prin Decret al Preşedintelui Consiliului Frontului Salvării Naţionale, Ion Iliescu, care ştia că V.A.Stănculescu a fost unul dintre responsabilii masacrului din decembrie 1989 de la Timişoara, condamnat, în 2009, definitiv şi irevocabil, la 15 ani închisoare pentru respectiva culpă.

Generalul Vasile Ionel a raportat şi Preşedintelui Ion Iliescu despre alarmarea garnizoanelor din jurul Bucureştiului, la data de 13 iunie 1990, în jurul orelor 17.

Generalul Vasile Ionel a declarat în faţa Comisiei parlamentare că la data de 13 iunie 1990, după ora 23, a organizat împotriva manifestanţilor din zona Ministerului de Interne un atac din mai multe direcţii cu subunităţi formate din paraşutişti, poliţie militară şi tancuri, şi, ca urmare a acestei acţiuni, manifestanţii au fugit în zona intersecţiei dintre Calea Victoriei şi Bulevardul Regina Elisabeta.

Generalul Vasile Ionel a recunoscut că, pentru împrăştierea manifestanţilor din zona Ministerului de Interne, a organizat personal această acţiune şi l-a numit comandant al acestei acţiuni pe generalul Paul Romulus, şeful Comenduirii Garnizoanei Bucureşti. Acesta a stabilit şi o parolă de recunoaştere cu cei de la Ministerul de Interne, respectiv „Crinul”, răspunsul fiind „Nufărul”. Deci comandantul se prezintă la generalul Paul Romulus şi raportează „Crinul”. Cel de acolo, trebuie să-i confirme parola răspunzând „Nufărul” şi îi intre în subordine. Mai mult decât atât, generalul Paul Romulus s-a instalat în noaptea de 12 spre 13 iunie 1990 în cabinetul ministrului de Interne Chiţac Mihai.

Urmare a acţiunilor militare, armata a reuşit să stăpânească situaţia la Televiziunea Română după ora 1 prin instalarea unui dispozitiv militar complet în zona Televiziunii şi împrăştierea în 30 de minute a grupului de manifestanţi aflaţi în zonă. Practic, începând cu orele 19.30, la Televiziunea Română au intrat în dispozitiv militari din următoarele unităţi militare: UM 01918 Bucureşti, un detaşament de 42 de paraşutişti din UM 01842 Titu comandat de locotenent-colonel Manea Ion; două plutoane din UM 01305 Bucureşti precum şi forţe aparţinând Brigăzii de gardă; UM 01925, UM 01877, UM 01913, UM 01842.  Suma acestor militari este 648. De asemenea, în 13 iunie 1990, după orele 23, la Televiziune au sosit 118 militari paraşutişti aduşi cu avioanele de la Caracal, şi un detaşament al UM 01065 Ploieşti cu un efectiv de 360 militari şi 13 tab-uri sub comanda locotenent-colonelului Niculescu Ion. Conform declaraţiei generalului Vasile Ionel, la Televiziunea Română au acţionat în total 1222 de militari în seara zilei de 13 iunie 1990.

În legătură cu posibilităţile de intervenţie ale armatei, Comitetul de Acţiune pentru Democratizarea Armatei (C.A.D.A.) [înfiinţat în februarie 1990 de tineri ofiţeri din cadrul Ministerului Apărării Naţionale care militau pentru reformarea armatei şi pentru pedepsirea vinovaţilor de masacrul din decembrie 1989], a dat un comunicat la data de 5 iunie 1990, în care se arată: „Armata, braţul înarmat al poporului, are nobila misiune de apărare a teritoriului naţional. Singura situaţie în care ea poate fi folosită în acţiuni interne este intervenţia şi participarea la lichidarea urmărilor unor calamităţi naturale”.  Nemulţumiţi de modul cum gândea C.A.D.A., membrii guvernului au dat un comunicat la data de 14 iunie 1990 prin care i-au cerut ministrului Apărării Naţionale să ia măsuri pentru încetarea activităţii C.A.D.A.. Astfel, în 15 iunie 1990, a fost dată publicităţii hotărârea Consiliului militar superior al Ministerului Apărării Naţionale prin care se interzice desfaşurarea activităţii C.A.D.A., membrii acestuia fiind anchetaţi şi îndepărtaţi din structurile armatei.

În data de 14 iunie 1990, în Bucureşti au sosit câteva mii de mineri şi muncitori din mai multe zone ale ţării. După intervenţia acestora împotriva cetăţenilor capitalei, împotriva unor instituţii şi organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale, precum şi împotriva unor sedii ale unor partide politice, Ion Iliescu le-a mulţumit minerilor şi împreună cu Petre Roman şi Gelu Voican Voiculescu au gândit înfiinţarea unei forţe paramilitare de intervenţie pentru a rămâne în Bucureşti ca să intervină ori de câte ori ar fi fost nevoie împotriva manifestanţilor din opoziţia politică. Astfel, generalul Victor Atanasie Stănculescu şi generalul Botoş au asigurat cazarea unui număr de 3000 de mineri de la intreprinderile miniere din Valea Jiului la Unitatea militară 01210 Bucureşti. Aceşti mineri au fost îmbrăcaţi în uniformă militară în locul salopetelor minereşti, fiind cazaţi şi băgaţi în drepturi de hrană pentru o perioadă mai lungă de timp.

Aşa cum am arătat mai sus, în zona Poliţiei capitalei şi a Ministerului de Interne, a acţionat şi un detaşament din cadrul Regimentului 60 Paraşutişti (UM 01847 Buzău) condus de locotenent-colonel Constantin Vasile care, în confruntarea cu grupul de manifestanţi, a executat foc de avertisment consumând 1466 cartuşe calibrul 7,62 mm (cantitatea exactă de muniţie consumată a fost stabilită pe baza documentelor gestiunii muniţiei din perioada respectivă). În urma executării acestui foc de armă, au rezultat două persoane ucise şi trei rănite prin împuşcare, motiv pentru care colonelul Constantin Vasile a fost trimis în judecată la data de 18 mai 2000 în dosarul nr.74/P/1998 Piaţa Universităţii pentru săvârşirea infracţiunilor de instigare la infracţiunea de omor deosebit de grav, împreună cu colonelul în rezervă Călin Traian Ştefan, colonelul în rezervă Costea Dumitru, generalul în rezervă Andriţă Gheorghe şi generalul în rezervă Chiţac Mihai.

IMPLICAREA PROCURATURII

În seara de 12 iunie 1990 (între orele 22-24), la Poliţia Capitalei, la cererea Preşedintelui lui Ion Iliescu şi a Primului-ministru Petre Roman, a avut loc o întâlnire la care au participat următorii: generalul Mugurel Florescu – adjunctul procurorului general al Romaniei Ghe.Robu, generalul Chiţac Mihai – ministru de Interne, Măgureanu Virgil – directorul Serviciului Român de Informaţii, generalul Stan de la SRI – adjunctul lui Măgureanu Virgil, gen.Diamandescu Corneliu – şeful Poliţiei Române, colonelul Bunoaica – comandantul trupelor de pază şi ordine,  generalul Andriţa şi gen. Penciuc – adjuncţi ai ministrului de Interne, colonelul Dobrinoiu – comandantul Şcolii de ofiţeri de Poliţie de la Băneasa, generalul Paul Romulus – comandantul garnizoanei Bucureşti, precum şi comandantul Pompierilor.

De comun acord, aceştia au întocmit planul de evacuare a manifestanţilor din Piaţa Universităţii şi au stabilit ca intervenţia să înceapă în dimineaţa zilei de 13 iunie 1990 la orele 4.

Înaintea declanşării intervenţiei sus-amintite, procurorul general al României Gheorghe Robu a desemnat un procuror care să se deplaseze la Televiziune pentru a da un comunicat din partea Parchetului general care legitima intervenţia forţelor de ordine împotriva manifestanţilor din Piaţa Universităţii pentru restabilirea ordinei. Acest comunicat a fost citit de către procurorul Ionel Olteanu (devenit parlamentar PSD) în seara zilei de 12 iunie 1990, pe postul de Televiziune, în numele Procororului general al României.

Mai mult decât atât, în momentul intervenţiei, o parte din procurori s-au implicat direct în arestarea persoanelor considerate ca făcând parte din grupul de lideri ai manifestaţiei din Piaţa Universităţii. Din acest punct de vedere, aşa cum probele o arată, putem considera că reprezentanţii procuraturii s-au implicat în mod direct în activitatea de reprimare a manifestanţilor din Piaţa Universităţii prin: planificarea intervenţiei, supravegherea acesteia, comunicatul oficial de legitimare a intervenţiei şi arestarea persoanelor aflate în postura de lideri în Piaţa Universităţii în momentul intervenţiei.  Menţionăm că, pe lângă 1200 de persoane reţinute la secţiile de poliţie precum şi la cele doua unităţi militare de la Băneasa şi Măgurele (aceste 1200 de persoane fiind lipsite de libertate în mod ilegal) avem şi 185 de persoane care au primit mandat de arestare, pe care le aminim în ordine alfabetică.

Almăşan Ioan Dan, 32 ani,  muncitor

Amăriuţei Mircea, 21 ani, muncitor

Andrei Adrian Dan, 23 ani, sudor

Ardeleanu Giuliano Eduard Dănuţ, 17 ani, elev

Ausprung Dan, 19 ani, fără ocupaţie

Apetroaie Florin, 21 ani,  muncitor

Avram Florin, 16 ani, elev

Apostol Andrei, 39 ani, muncitor

Bădilă Nicolae, 18 ani, fără ocupaţie

Băncilă Gheorghe, 30 ani, muncitor

Beutel Octavian Marian, 22 ani

Bocăneţ Nicolas-Alexandru, 17 ani, elev

Bogdan Vasile, 30 ani, fără ocupaţie

Brăileanu Vasile, 35 ani, muncitor

Brădiceanu Emil-Robert, 15 ani, elev

Brânzan Ilie, 39 ani, muncitor

Brucă Fănel, 21 ani, fără ocupaţie

Banu Mihăiţă, 31 ani, sudor

Budilă Mariana, 19 ani, fără ocupaţie

Badea Ion, 24 ani, muncitor

Boştinaru Nicolae, 46 ani, pensionar

Bugean Nicolae, 48 ani, pensionat medical

Burcea Cătălin-Anton, 32 ani, conducător auto

Broască Constantin, 63 ani, pensionar

Beldea Ion, 57 ani, economist

Borcoman Corneliu, 54 ani, arhitect

Barajin Pavel, 44 ani, conducător auto

Caracostea Jana, 42 ani, fără ocupaţie

Căldărescu Alexandru, 15 ani fără ocupaţie

Călin Gh. Gheorghe, 21 ani, muncitor

Cercel Marius, 17 ani, fără ocupaţie

Cernescu Mihai, 26 ani, fără ocupaţie

Cimpoieru Paul Constantin, 16 ani, elev

Cîrlogea Lucica Luiza, 16 ani, fără ocupaţie

Cliserescu Valeriu, 35 ani, strungar

Cojocaru Victor, 35 ani, inginer

Coman George, 29 ani, muncitor

Constantin Maricica, 31 ani, lucrător comercial

Cornescu Dumitru, 34 ani, fără ocupaţie

Costache I. Gheorghe, 18 ani, elev

Cristinoiu Alex. Dănuţ, 33 ani, muncitor

Covaliu Mihai Florin, 28 ani, fără ocupaţie

Constantin Răzvan, 14 ani, elev

Ciorteanu Constantin, 27 ani, marinar

Călin C. Gheorghe, 36 ani, muncitor

Cazacu Marin, 58 ani, pensionar

Cercel Doina, 26 ani, fără ocupaţie

Condruţa Gheorghe, 17 ani, muncitor

Daragiu Dan, 19 ani, fără ocupaţie

Debulescu George, 26 ani, fără ocupaţie

Dobre Marian, 16 ani, fără ocupaţie

Dobrovicescu Mircea Valentin Radu, 38 ani, tehnician

Dodiţă Ion, 32 ani, muncitor

Dimitriu Liliana, 23 ani, muncitor

Dincă Dumitru, 40 ani, fără ocupaţie

Drăghici Dorel, 34 ani, fără ocupaţie

Dumitrescu Constantin, 22 ani, fără ocupaţie

Duţă Mihai Klepper, 22 ani, fără ocupaţie

Enciu Adrian, 17 ani, elev

Ene Gheorghe, 28 ani, fără ocupaţie

Epure Nicolae, 21 ani, muncitor

Ene Valerian, 25 ani, fără ocupaţie

Filip Valentin Silviu, 16 ani, elev

Floroiu Ilie, 31 ani, fără ocupaţie

Floroiu Marian, 24 ani, muncitor

Fotache Viorel, 27 ani, fără ocupaţie

Fedoreac Vasile, 17 ani, muncitor

Frijan Viorel, 25 ani, muncitor

Gaiu Florin, 16 ani, fără ocupaţie

Gavrilescu Nelu, 23 ani, muncitor

Georgescu Laurenţiu, 35 ani, muncitor

Gheorghe Angelica, 16 ani, fără ocupaţie

Ghic Dumitru, 22 ani, fără ocupaţie

Gogoi Ionel, 15 ani, elev

Golub Alexandru, 40 ani, muncitor

Grecea Valentin, 32 ani, matematician

Guzumaş Ion, 26 ani, muncitor

Gruiţa Marius Cristinel, 20 ani, lăcătuş

Guşe Adrian, 15 ani, elev

Ganea Ion, 33 ani, fără ocupaţie

Geroşeanu Ciprian, 22 ani, electrician-student anul II la Inst.Petrol şi Gaze Ploieşti

Grosu Ioan, 35 ani, fără ocupaţie

Iacob Gheorghe, 34 ani, muncitor

Iacob Valentin Gheorghe, 20 ani, muncitor

Ilina Simona Gabriela, 15 ani, fără ocupaţie

Ion Ovidiu Damian, 40 ani, muncitor

Ionescu Gheorghe, 39 ani, muncitor

Ionică Marian, 20 ani, elev şcoala ajutătoare

Ioniţă Cristian, 19 ani, fără ocupaţie

Iordache Gheorghe, 29 ani, muncitor

Ichim Anghel, 31 ani, fără ocupaţie

Irimia Ştefan, 31 ani, muncitor

Iorganda Paul, 22 ani, fără ocupaţie

Ioniţă Ionel, 22 ani, fără ocupaţie

Jipa Florin Costin, 17 ani, muncitor

Lambru Dumitru, 15 ani, fără ocupaţie

Ilie Maria, 29 ani, economist

Lungu Gheorghe, 38 ani, fără ocupaţie

Lixandru Vasilica, 22 ani, fără ocupaţie

Maimuţ Ion-Gabriel, 23 ani, muncitor

Mandache Valentin, 17 ani, fără ocupaţie

Manolache Florin, 21 ani, muncitor

Marin Gheorghe, 18 ani, fără ocupaţie

Măzăreanu Constantin, 18 ani, muncitor

Mistreanu Mihai, 31 ani, fără ocupaţie

Mocanu Emil, 20 ani, fără ocupaţie

Moisa Viorel, 32 ani, muncitor

Mustaţă Tamara, 23 ani, fără ocupaţie

Murgoci Eugen, 34 ani, conducător auto

Mihai Marin, 31 ani, fără ocupaţie

Moise Amaria, 41 ani, portar

Munteanu Marian Teofan Dragoş, 28 ani, student

Marin P. Nicolae, 32 ani, muncitor

Molnar Ştefan, 20 ani, conducător auto

Matei Alexandru Marian 24 ani muncitor

Manole Nicolae, 52 ani, conducător auto

Mărculeşteanu Nicolae, 53 ani, pensionar

Maxim Ion, 20 ani, muncitor

Moroşanu Tivilic Marian, 21 ani, fără ocupaţie

Mărieş Teodor, 27 ani, controlor CTC

Marin Adrian, 25 ani, strungar

Năstase Ovidiu, 17 ani, fără ocupaţie

Necula Elena, 39 ani, muncitor

Negrea Dorin, 26 ani, fără ocupaţie

Nicolaescu Nicolae, 53 ani, muncitor

Nicu Costel, 20 ani, muncitor

Nuţu Maria, 38 ani, operator mase plastice

Nica Leon, 35 ani, subinginer

Neagu Gheorghe, 21 ani, lăcătuş, student anul I la Inst.Politehnic Bucureşti

Olaru Nicoleta, 22 ani, infirmieră

Oprea Sandu, 33 ani, fără ocupaţie

Pavel Cristian, 20 ani, fără ocupaţie

Pavel Teodor, 17 ani, fără ocupaţie

Păscuţoi Andreea, 20 ani, preparator seruri

Părăuţă Eugen, 18 ani, elev

Piroi Gheorghe, 32 ani, muncitor

Popa Romeo Lucian, 33 ani, fără ocupaţie

Popescu Magdalena, 31 ani, muncitor

Popescu Robert, 14 ani, elev

Puşcaşu Dan Ioan, 15 ani, elev

Păun Laurenţiu, 18 ani, muncitor

Preda George, 24 ani, conducător auto

Papadache Ion, 32 ani, fără ocupaţie

Pîrvulescu Dan, 20 ani, fără ocupaţie

Popa Ştefan, 51 ani, fără ocupaţie

Popescu Santos, 16 ani, elev

Rapiţă Victor, 41 ani, laborant

Rob Mircea Andrei, 16 ani, elev

Robescu Gheorghe, 36 ani, fără ocupaţie

Rotaru Răducu, 16 ani, fără ocupaţie

Rotaru Vasile, 23 ani, fără ocupaţie

Ruşinaru Gheorghe, 55 ani, fără ocupaţie

Rădulescu Stelică, 21 ani, fără ocupaţie

Roşu Adrian Daniel, 18 ani, fără ocupaţie

Răileanu Teodor, 55 ani, inginer

Scordaliu Ion, 28 ani, muncitor

Sfeclis Nicolae, 18 ani, fără ocupaţie

Stoian Elena, 42 ani, fără ocupaţie

Stoican Valentin, 15 ani, elev

Stolnicu Valentin, 17 ani, muncitor

Seitan Cristian, 21 ani, fără ocupaţie

Sfetlogu Ecaterina, 35 ani, fără ocupaţie

Şerban Florian, 38 ani, fără ocupaţie

Surdu Mircea, 35 ani, portar

Sîrbu Ducu, 31 ani, fără ocupaţie

Stănescu Rene, 20 ani, decorator vitrine

Stoienică Radu, 19 ani, fără ocupaţie

Serbuleţ Relu, 22 ani, fără ocupaţie

Tănasă Nicolae, 39 ani, fără ocupaţie

Tănăsescu Tudor, 50 ani, muncitor

Toma Florian, 16 ani, fără ocupaţie

Toma Gheorghe, 28 ani, muncitor

Tomescu Cristian Antonio, 16 ani, muncitor

Tudor Adrian, 22 ani, muncitor

Totea Mircea Mihail, 22 ani, fără ocupaţie

Trifu Vasile, 16 ani, vânzător ziare

Tudor Alexandru, 40 ani, pensionat medical

Tintea Nicolae, 41 ani, muncitor

Tudor Dumitru, 42 ani, inginer

Velea Liliana, 22 ani, casnică

Vladu Ioan Paul, 23 ani, muncitor

Voicu Petre, 34 ani, preparator culinar

Vasile Gheorghe, 31 ani, fără ocupaţie

Vlad Iustin Marius, 17 ani, elev

Voinea George, 33 ani, fără ocupaţie

Toate persoanele arestate au fost achitate de către instanţa de judecată deoarece, în faţa judecătorilor, martorii acuzării, majoritatea fiind militari din trupele de securitate (jandarmerie) au recunoscut că declaraţiile date împotriva inculpaţilor au fost dictate de către comandanţii lor şi că ei personal nu i-au văzut pe inculpaţi desfăşurând activităţile infracţionale reţinute în sarcina lor de către procurori.

Menţionăm că printre militarii care au acţionat împotriva manifestanţilor de la Televiziune se afla şi Niţu Tiberiu Mihail, actualul adjunct al Procurorului General al României. În iunie 1990, Niţu Tiberiu Mihail a acţionat în dispozitivul trupelor de Securitate de la televiziune; de fapt, acesta a acţionat similar şi în timpul revoluţiei, când, conform declaraţiei date la Comisia guvernamentală de preschimbare a certificatelor de revoluţionar, Niţu Tiberiu Mihail a deschis focul cu arma din dotare în zona Televiziunii, fiind în subordinea căpitanului Diţiu de la trupele de Securitate care a comandat dispozitivul format în zona sus-amintită.

Procuratura a gestionat în continuare modul de rezolvare a miilor de plângeri aparţinând părţilor vătămate care au suferit în urma represiunii din 13-15 iunie 1990, atât din partea forţelor militare, cât şi din partea minerilor. Această activitate de soluţionare a plângerilor a fost permanent tergiversată în defavoarea victimelor astfel încât nici în prezent nu avem o clarificare juridică a responsabilităţii persoanelor implicate în represiunea împotriva manifestanţilor din Piaţa Universităţii cu excepţia generalilor Chiţac şi Andriţa trimişi în judecată în anul 2000 (în timpul guvernării Preşedintelui Emil Constantinescu) pentru cei 6 morţi din ziua de 13 iunie 1990, în forma cunoscută rechizitoriului nr.74/P/1998.

IMPLICAREA SERVICIULUI ROMÂN DE INFORMAŢII

Pe tot timpul manifestaţiei din Piaţa Universităţii, Serviciului Român de Informaţii a infiltrat agenţi care au monitorizat activităţile zilnice ale manifestaţiei din Piaţa Universităţii, persoanele implicate în organizarea manifestaţiilor, lideri de opinie, persoane care s-au adresat manifestanţilor de la balconul Universităţii. Pentru toate aceste persoane au fost întocmite dosare informative şi, în baza acestora, în seara zilei de 12 iunie 1990, între orele 22-24, generalul Stan, adjunct al şefului Serviciului Român de Informaţii Virgil Măgureanu, a furnizat numele, adresele şi fotografiile celor care urmau să fie arestaţi în 13 iunie 1990. Aceste date au fost folosite de către echipele compuse din cadre ale Serviciului Român de Informaţii, poliţişti şi mineri în zilele următoare pentru descinderi la: sediul Societăţii Scriitorilor Români, sediul central al PNŢCD, sediul ziarului „Viitorul” al PNL,  sediul Ministerului Economiei Naţionale – Direcţia Avizare şi Investiţii din imobilul în care era sediul PNL, sediul Centrului de calcul al Universităţii Bucureşti,  sediul Intreprinderii poligrafice „I.R.”,  sediul ziarului „România liberă”,  sediul Institutului de Arhitectură „Ion Mincu”,  sediul central al PNL, sediul Asociaţiei 21 Decembrie 1989, sediul PNŢCD sector 1,  sediul UMRL,  sediul Editurii „Orizont contemporan”,  sediul revistei „Europa”,  sediul Partidului Ţărănesc Român,  sediul AFDPR,  sediul PNL sector 4,  sediul PNŢ sector 4,  sediul PNL sector 5,   sediul Partidului Liber-Democrat sector 5,  sediul PSDR sector 5, „Rota Romanian Tour” sector 5,  sediul Societăţii Comisia Naţională pentru Standarde, Metrologie şi Calitate, sediul Asociaţiei Femeilor din România, sediul PNŢ sector 6,  sediul Ligii Studenţilor, sediul Universităţii Bucureşti, sediul Facultăţii de Drept din Bucureşti, precum şi la domiciliile unor lideri din opoziţie (Corneliu Coposu, Ion Raţiu, Radu Câmpeanu, Petre Mihai Băcanu ş.a.).

Ofiţerii Serviciului Român de Informaţii au condus direct grupurile de mineri în Bucureşti precum şi la diverse locaţii din capitală. Astfel, căpitanul Cămărăşescu Nicolae a coordonat venirea minerilor din Valea Jiului la Bucureşti, şi a dirijat grupurile de mineri din capitală pentru a ataca  sediul ziarului „România liberă” precum şi sediul asociaţiei studenţilor de la Facultatea de Drept. Maiorul Pinţa – adjunctul SRI Gorj, şi maiorul Bondoc Viorel de la SRI Gorj, au mobilizat minerii de la mina Albeni, jud. Gorj, precum şi din bazinul Motru, conducându-i până în Piaţa Universităţii din Bucureşti în ziua de 14 iunie 1990.

Personal, şeful Serviciului Român de Informaţii, Măgureanu Virgil, a coordonat acţiunile subordonaţilor săi şi ale minerilor în Piaţa Universităţii şi este edificatoare  în acest sens afirmaţia lui Miron Cozma care a declarat că în momentul în care a ajuns în Piaţa Universităţii a fost întâmpinat de către Virgil Măgureanu care l-a condus în clădirea Institutului de Arhitectură „Ion Mincu” încercând să-l convingă că studenţii aveau arme la subsolul acestei clădiri, arătându-i câteva arcuri şi arme sportive de tir, ce se aflau într-un rastel asigurat în sala de sport a instituţiei sus-amintite.

La fel, ofiţerii SRI au condus atacul minerilor la sediul PNŢCD precum şi la sediul PNL, dar şi la domiciliul lui Ion Raţiu pe care le-au vandalizat într-un stil barbar prin distrugerea tuturor bunurilor găsite, incendierea acestora şi furtul unor importante sume de bani şi documente din casa lui Ion Raţiu, dar şi de la sediul PNŢCD.

Faţă de cele de mai sus rezultă că ofiţerii Serviciului Român de Informaţii s-au implicat direct în următoarele acţiuni: monitorizarea manifestaţiilor din Piaţa Universităţii; planificarea intervenţiei împotriva manifestanţilor din Piaţa Universităţii în seara de 12 iunie 1990;  stabilirea orei de intervenţiei; organizarea grupurilor de intervenţie şi ţintele de acţiune pentru aceste grupuri prin furnizarea de nume, adrese şi fotografii ale pesoanelor ce urmau să fie arestate precum şi a locaţiilor partidelor din opoziţie, a ziarelor independente şi a locuinţelor liderilor opoziţiei care au fost devastate, incendiate şi distruse; coordonarea grupurilor de mineri ce au acţionat în zonele menţionate mai sus.

“GRUPUL DÂMBOVIŢA” din cadrul Serviciului Român de Informaţii a monitorizat persoane care au participat la manifestaţia din Piaţa Universităţii, întocmind liste precum:

„Lista persoanelor cunoscute ca  INCITATORI”

– „Lista cu STRĂINII implicaţi în acţiuni destabilizatoare”

lista cu „Cetăţeni STRĂINI care au făcut aprecieri mai deosebite în legatura cu manifestaţiile destabilizatoare din Piaţa Universităţii”

- ”Lista persoanelor cunoscute ca PARTICIPANŢI  la acţiuni violente

„Lista persoanelor cunoscute ca ORGANIZATORI”

Lista persoanelor cunoscute că  au obţinut FOLOASE MATERIALE

Cităm din „Lista persoanelor cunoscute ca INCITATORI”:

Angelescu Florea, fiul lui Nicolae şi Maria, născut la 1933.01.22, în Serbăneşti, jud. Argeş, de profesie economist la intreprinderea Ascensorul, domiciliat în Bucureşti sector 2, Şoseaua Colentina nr.51, bl.R11, sc.1, ap.2, este unul din incitatorii cei mai înrăiţi, care a participat zilnic, însoţit de fiul său Angelescu Florin Mugur, la acţiunile din Piaţa Universităţii, instigând tinerii la manifestări violente.

Dinu Gheorghe, fiul lui Marin şi Maria, născut la 1930.11.03, în Corneşti, de profesie inginer la Institutul de Cercetări şi Proiectări Farmaceutice, domiciliat în Bucureşti, fost ministru la Ministerul Industriei Chimice, funcţie pe care-a ocupat-o cu sprijinul Elenei Ceauşescu, fiind unul dintre apropiaţii acesteia încă din perioada când cel în cauză lucra la ICECHIM. A participat de mai multe ori la mitingul ne autorizat din Piaţa Universităţii, unde a incitat pe cei prezenţi la acte de dezordine şi acţiuni destabilizatoare.

Constantinescu Junia (Jovin), fiica lui Emil şi Ecaterina, născută la 1938.06.16, în Giurgiu, jud. Giurgiu, de profesie asistentă univeristară la Institutul Medico-Farmaceutic, Facultatea de Stomatologie, domiciliată în Bucureşti sect.1, str. Schitu Măgureanu nr.19, ap.13, este fiica doctorului Jovin, fostul medic a lui Iuliu Maniu. A participat tot timpul la demonstraţiile neautorizate din Piaţa Universităţii, iar după încetarea acestora a incitat studenţii să reia asemenea acţiuni.

Cităm din „Lista cu STRĂINII implicaţi în acţiuni destabilizatoare”:

Giorgio Marapoldi, secretar 1 la Ambasada Italiei, a susţinut activ manifestaţiile neautorizate din Piaţa Universităţii, asigurînd mîncare şi băutură pentru participanţi. Totodată, a fost semnalat cu preocupări de natură informativă, folosindu-se de guarzii misiunii, care au relaţii cu unii tineri români.

Nedela Ahmed Abughula, cetăţean libian, student la Institutul de medicina şi farmacie, a fost semnalat în mai multe rînduri printre manifestanţi impreună cu doi conaţionali: Mustafa Salem şi Rashad Ahmed. Pe lîngă culegerea de informaţii acesta a desfăşurat şi acţiuni de incitare a demonstranţilor, distribuind din autoturismul CD-1035 mai multe fotografii cu preşedintele CPUN (Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională) Ion Iliescu alături de Manea Manescu şi Nicolae Ceauşescu.

Jean Claude Mignon şi Jean-Michel Ferrand, reprezentanţi în Adunarea Naţională a Franţei, în ziua de 4 mai 1990 s-au pronunţat de la balconul Universităţii pentru demisia guvernului provizoriu.

Tendler Richard şi Baukhey Francisc, turişti americani, au incitat la acte destabilizatoare, aprobând poziţia violentă a unor participanţi.

Jan Kokes, ziarist, cetăţean cehoslovac, a fost prezent în fiecare seară în Piaţa Universităţii, uneori făcînd chiar două-trei deplasări în zonă pentru a se documenta la faţa locului în legătură cu desfăşurarea evenimentelor.

Cităm din lista cu „Cetăţeni STRĂINI care au făcut aprecieri mai deosebite

în legatura cu manifestaţiile destabilizatoare din Piaţa Universităţii”:

Jonathan Lamb, secretar I la Ambasada Angliei, acreditează ideea că “actualii guvernanţi ai României au zilele numărate” şi dă ca termen limită lunile septembrie – octombrie a.c. (N.R.: 1990).

Aleksic Sreten, ministru consilier la Ambasada R.S.F. Jugoslavia, a afimat că “s-a intensificat activitatea de culegere a informaţiilor de către diplomaţii acreditaţi la Bucureşti, intrucit evenimentele se succed cu o mare rapiditate”, iar “situaţia este ca un cazan în clocot, al cărui capac nu va intîrzia să sară”.

Ambasadorul englez Michael Atkinson a afirmat că “potrivit opiniilor exprimate in cercuri ale partidelor istorice, acţiunea din 13 iunie 1990 a fost precipitată de măsurile întreprinse in Piaţa Universităţii de organele de ordine.

Colonelul Sandor Aradi, ataşat militar, foloseşte orice ocazie pentru a acuza guvernul şi preşedintele României că “nu au dialogat cu demonstranţii şi au  chemat minerii in Bucureşti pentru a acţiona cu violenţa”, El afirmă frecvent că “statul român este destabilizat, nesigur, ceea ce ne obliga sa avem rezerve in relaţiile noastre cu el şi greu va capătă încrederea noastră”.

Wilhelm Straub, director în Ministerul de externe al R.F. Germane, responsabil cu probleme speciale, a dezvăluit că “Helmuth Kohl, cancelarul R.F.G. este îndatorat Ungariei pentru serviciile nepreţuite pe care aceasta le-a adus in procesul de reunificare a celor două Germanii. Ungaria a primit mulţi bani de la R.F.G. pentru a organiza acele treceri masive de cetăţeni est-germani din Ungaria in Austria. In plus, grupurile minoritare de unguri din Jugoslavia, Cehoslovacia şi România au fost cele care, din dispoziţii superioare, au organizat şi condus  procesul de destabilizare a regimurilor comuniste din aceste ţări”. Straub a mai arătat că “există un consens intre guvernele ţărilor NATO, de a boicota eforturile României şi in primul rind ale preşedintelui pe linia stabilizăriij situaţiei politico-economice a ţării, Tările NATO sprijină partidele istorice şi in primul rind pe Ion Raţiu”.

Reinaldo Alvarez Cordero, corespondent de presă cubanez a fost de asemenea, prezent în Piaţa Universităţii pentru a se documenta în legătură cu declanşarea şi desfăşurarea activităţilor turbulente apreciind că “evenimentele în cauză au un rol exclusiv destabilizator, fiind puse la cale de elemente legionare, precum şi de forţe oculte din exterior interesate în destabilizarea României”

Cităm din ”Lista persoanelor cunoscute ca PARTICIPANŢI  la acţiuni violente”:

Balaci Alexandru, fiul lui Emil şi Gabriela, născut la 1967.09.18, în Bucureşti, fără ocupaţie, domiciliat în Bucureşti sect.2 şos Colentina nr 7 bloc OD40 ap 19, a participat frecvent la manifestaţiile neautorizate din Piaţa Universităţii în perioada aprilie-iunie 1990. După ce a luat parte la acţiunile violente din 13 06 1990 s-a ascuns cîteva zile în provincie. In luna august 1990 a fost prezent în Piaţa Universităţii, participînd la manifestaţie împreună cu părinţii săi, Balaci Emil şi Balaci Gabriela.

Cităm din „Lista persoanelor cunoscute ca ORGANIZATORI”:

Andronescu Ion, fiul lui Constantin şi Sultana, născut la 1940.12.24, în comuna Panatău jud. Buzău, de profesie inginer constructor, fără ocupaţie, domiciliat în Bucureşti, sect.5, str. Vînători nr.17, ap.6 (flotant fără viză) a făcut parte dintre organizatorii manifestaţiilor neautorizate din Piaţa Universităţii în perioada aprilie-iunie şi în august 1990. Acesta ştie pe un anume George, care i-a spus în jurul datei de 16-18.06.1990, că “vine din munţi unde deţine armament şi veste antiglonţ”.  Aceştia au mai discutat că pînă în septembrie 1990 se va acţiona prin explozii, incendii si greve în marile întreprinderi din Bucureşti, unde au oameni de încredere, în scopul destabilizării situaţiei din ţara şi compromiterii preşedintelui, pentru a-1 determina să demisioneze.

Anghel Alexandru, fiul lui Marin şi Elena, născut la 1962.07.11, în Bucureşti, de profesie profesor de sport, specialitatea patinaj artistic la Clubul Sportiv Şcolar Ploieşti, domiciliat în Bucureşti, sect.2, str. Avrig nr.9-19, a participat la manifestaţiile neautorizate din Piaţa Universităţii, fiind unul din iniţiatorii grupurilor de manifestanţi ce au declanşat evenimentele din 13-15.06.1990. In prezent participă activ la “acţiunile spontane” din Piaţa Universităţii.

Despre acesta se cunoaşte că are rude în SUA, proprietari ai unei case de mode din New-York de la care primeşte publicaţii în limba româna conţinînd articole antiromâneşti şi incitatoare, pe care le duce la locul de muncă, unde iniţiază discuţii cu caracter destabilizator.

Babaraica Mihai, fiul lui Timofte şi Afanasia, născut la 1921.11.13, în Comorod-Tighina, UPSS, de profesie lăcătuş-mecanic, în prezent pensionar, domiciliat în Bucureşti, sect.3, str. Agricultori nr.137, ap.1, a participat la manifestaţiile neautorizate din Piaţa Universităţii, fiind organizatorul unui grup de rezistenţă din rîndul demonstranţilor şi difuzînd fiţuici cu conţinut incitator.

Dincă Dumitru, din comuna Crevedia, jud.Dîmboviţa, de 40 ani, muncitor, fără ocupaţie, a fost organizatorul principal al manifestaţiilor neautorizate din Piaţa Universităţii în perioada aprilie-iunie 1990 şi a participat activ la actele de violentă din 13 iunie a.c.

Duma Cristian, fiul lui Mateiu şi Felicia, născut la 1954.06.19, în Bucureşti, de profesie tehnician constructor, domiciliat în Bucureşti, sect.3. Aleea Perişoru nr.3, bl.H35, et.3, ap.27, tel 304588, este unul dintre organizatorii manifestaţiilor neautorizate din Piaţa Universităţii, inclusiv din data de 13 iunie 1990. Este vizitator al unor ambasade şi cu legături în rîndul unor membri marcanţi ai opoziţiei din ţara şi străinătate, contestatar fervent al Preşedintelui, guvernului şi al unor organe de stat.

Susţine că a organizat blocarea zonei Universităţii, amplasarea de corturi, înscrierea individuală a participanţilor la manifestaţii şi că întreprinde constant, de mai multe luni, demersuri pentru înfiinţarea unui post independent de televiziune, sens în care a făcut şi continuă să facă deplasări în străinătate pentru a obţine influenţă şi sprijin material.

Potrivit afirmaţiilor sale, este cunoscut la Ambasada Americana din Bucureşti care, dealtfel, i-a făcut recomandarea scrisă, semnată de ambasador şi consul către ambasadele Franţei, Belgiei şi Elveţiei pentru acordarea de vize de intrare, fără chemare, finalitatea declarată fiind obţinerea de sprijin pentru crearea postului independent de televiziune. Posedă în acest sens documente în limba engleza în care se specifică faptul că are calitate de reprezentant al societăţii române constituită în acest scop. Pe aeroportul din Geneva 1-a contactat pe Petre Mihai Băcanu, cu care a convenit să colaboreze. A intrat in posesia unor copii după materialele scrise de Dumitru Mazilu cu privire la evenimentele din 13-15 iunie 1990, pe care le-a introdus în ţara cu intenţia de a fi publicate.

La Geneva a luat legătura cu preotul Calciu Dumitreasa din SUA, stabilind detalii relative la vizita pe care o va efectua în ultima parte a acestui an împreună cu un cunoscut pentru obţinerea ajutorului financiar de circa 150 milioane dolari,

Susţine că “pîna în luna decembrie a.c., Preşedintele României va fi obligat sa demisioneze datorită protestelor organizate”.

Rădulescu Octavian, fiul lui Alexandru şi Elena, născut la 1930.02.17, în Bucureşti, pensionar, domiciliat în sect.2, str. Măgura Vulturilor nr.16, et.1, ap.2, este cunoscut ca unul dintre organizatorii principali ai manifestaţiilor din Piaţa Universităţii în perioada aprilie-iunie 1990 si a acţiunilor violente din 13 iunie 1990.

Cităm din „Lista persoanelor cunoscute că  au obţinut FOLOASE MATERIALE”:

Blendea Simion, fiul lui Gheorghe şi Constanţa, născut la 1957.11.16, în comuna Peştiţani jud, Gorj, angajat la IMGB, domiciliat în jud. Gorj, comuna  Peştişani, a afirmat faţă de unii cetăţeni din comuna natală că împreună cu familia a participat la manifestaţiile din Piaţa Universităţii, fapt pentru care a primit suma de 30.000 lei. Fiul acestuia, Daniel, prin intermediul a două tinere de moralitate îndoielnică, organizează grupuri de persoane (de regulă neîncadrate în  muncă) cu care se deplasează la Bucureşti pentru acţiuni destabilizatoare.

Damian Liviu loan, fiul lui Alexandru şi Alexandrina, născut la 1955.10.10, în Bucureşti, fără ocupaţie, domiciliat în Bucureşti, sect.3, Aleea Şcolarilor nr.10, bl.S24, sc.1, ap.43, element aventurier, afacerist şi violent, în perioada aprilie-iunie şi august 1990, a participat la manifestaţiile neautorizate din Piaţa Universităţii, fiind platit cu sume mari de bani.

Ionescu Aurel, fiul loan şi Varvara, născut la 1931.03.23, în Bucureşti, de
profesie inginer la DPTc, domiciliat în Bucureşti, sect.4, Aleea Stănila nr.6,
bl.H10, sc.6, ap.119, a participat frecvent la manifestaţiile neautorizate din Piaţa Universităţii, şi dispunea de mari sume de valută. De la locul de muncă a atras la această activitate pe Sora Marieta, electromecanic, Suciu Ioana, electromecanic, Chiritescu Mihaela, electromecanic si Enache Virgil electromecanic. Aceştia, în schimbul unor sume de bani, inclusiv valută şi alte obiecte de provenienţa străină, au mers în timpul liber şi au manifestat în Piaţa Universităţii.

*                      *                      *

PAGUBE MATERIALE ŞI FINANCIARE ALE STATULUI

CA URMARE A EVENIMENTELOR DIN 13-15 IUNIE 1990

Ca urmare a evenimentelor din 13-15 iunie 1990, s-au înregistrat următoarele categorii de pagube materiale şi financiare ale statului:

- pagube la Ministerul Apărării Naţionale

- pagube la Ministerul de Interne

- pagube la Servicul Român de Informaţii

- pagube la Ministerul Transporturilor

- pagube la Ministerul Minelor

- contravaloarea hranei şi cazării minerilor la Sala Polivalentă şi la diferite hoteluri ale statului.

1.  PAGUBE LA MINISTERUL APĂRĂRII NAŢIONALE

-         contravaloarea hranei şi cazării minerilor în unităţile militare.

-         folosirea autobuzelor şi autocamioanelor pentru transportul minerilor

-         contravaloarea uniformelor militare date minerilor care au plecat din Bucureşti cu echipamentele de militari

2.  PAGUBE LA MINISTERUL DE INTERNE

-         cazarea celor peste 1000 de persoane reţinute ilegal la unităţile de la Măgurele şi Băneasa

-         transportul celor reţinuţi

-         contravaloarea scuturilor, căştilor şi altor componente ale echipamentului militar, toate luate ca „pradă de război” de către mineri.

-         dislocarea trupelor ministerului de Interne.

-         volumul pagubelor produse la sediul Poliţiei Capitalei a fost evaluat la 13.494.495 lei.

3.  PAGUBE LA SERVICUL ROMÂN DE INFORMAŢII

Profitând de prezenţa manifestanţilor în zona clădirii în care îşi desfăşurau activitatea, lucrătorii Serviciului Român de Informaţii, pe motiv că ar fi existat pericolul ca manifestanţii să pătrundă în clădire şi să pună mâna pe diverse dosare şi documente, au procedat la distrugerea unor dosare, o altă parte a acestora fiind duse la Berevoieşti şi incendiate.

Distrugerea unor documente prin ardere chiar în incinta clădirii Serviciului Român de Informaţii a produs pagube evaluate în acel moment la 65.650 lei, cu menţiunea că distrugerilor provocate clădirii au fost incluse la Ministerul de Interne întrucât clădirile respective făceau parte din patrimoniul Ministerului de Interne.

4.  PAGUBE LA MINISTERUL TRANSPORTURILOR

Pagubele CFR au fost datorate în principal folosirii gratuite a garniturilor de tren la transportul minerilor spre Bucureşti şi înapoi, de unde au venit.

La data de 13 iunie 1990, au fost folosite pentru transportul minerilor si altor cetăţeni convocaţi de liderii FSN la Bucureşti, următoarele trenuri CFR:

-         trenul accelerat 242/2 compus din 15 vagoane cu plecare din Timişoara care a fost oprit în Petroşani fiind „confiscat” de mineri, şi trenul accelerat 242/3 compus din 10 vagoane, cu plecare din Petroşani (taxă transport neachitată: 428.929 lei pentru cele trei garnituri de tren, inclusiv garnitura 242/4 compusă din 10 vagoane); aceste trenuri au transportat mineri din valea Jiului, după ce călătorii legali care se aflau în aceste trei trenuri au fost debarcaţi violent de mineri;

-         trenul accelerat 242/5 compus din 10 vagoane, cu plecare din Deva (taxă transport neachitată: 173.600 lei);

-         trenul accelerat 242/5 compus din 10 vagoane, cu plecare din Deva (taxă transport neachitată: 173.600 lei), în care au fost aduşi în Bucureşti diverşi cetăţeni mobilizaţi în Deva de un grup FSN format din avocaţi şi alţi lideri locali la chemarea lui Iosif Boda – reprezentantul FSN de la Bucureşti;

-         trenul accelerat 312/2 compus din 5 vagoane, cu plecare din Braşov, paguba de transport fiind de 42.600 lei reprezentând transportul mai multor cetăţeni mobilizaţi de FSN pentru a merge la Bucureşti;

-         trenul accelerat 22/2 compus din 12 vagoane, cu plecare din Alba-Iulia, paguba de transport fiind de 198.175 lei care a transportat la Bucureşti câteva sute de persoane din Alba Iulia şi zonele minere din judeţ mobilizate de reprezentanţii FSN din Alba-Iulia în frunte cu şeful inspectoratului judeţean de poliţie din Alba-Iulia;

-         trenul accelerat 76/2 compus din 10 vagoane, cu plecare din Galaţi, paguba de transport fiind de 101.504 lei care a transportat la Bucureşti câteva sute de muncitori de la Combinatul siderurgic Galaţi mobilizat de soţii Alexandru Aprodu Buruiană şi Daniela Aprodu Buruiană, reprezentanţi ai FSN-Galaţi;

-         trenul accelerat 628/2 compus din 6 vagoane, cu plecare din Buzău, paguba de transport fiind de 37.392 lei, care a transportat la Bucureşti câteva zeci de persoane mobilizate de reprezentanţi ai FSN-Buzău;

-         trenul accelerat 544/2 compus din 12 vagoane, cu plecare din Comăneşti (jud.Bacău), paguba de transport fiind de 179.220 lei care a transportat la Bucureşti câteva sute de mineri şi muncitori din zonă mobilizate de reprezentanţi ai FSN jud.Bacău;

-         trenul accelerat 146/2 compus din 10 vagoane, cu plecare din Slatina (jud.Olt), paguba de transport fiind de 92.221 lei care a transportat la Bucureşti câteva sute de muncitori din zonă mobilizaţi de reprezentanţi ai FSN-Slatina;

-         trenul accelerat 138/2 compus din 7 vagoane, cu plecare din Motru (jud.Gorj), paguba de transport fiind de 91.500 lei care a transportat la Bucureşti peste 3.000 de mineri din zonă, mobilizaţi de reprezentanţi ai FSN – jud.Slatina;

TOTALUL GENERAL al pagubelor reprezentate de taxa de transport CFR neplătită: 1.345.141 lei (la valoarea leului din iunie 1990).

Merită amintit cazul inginerului Mănucu Ioan, şef de secţie la Secţia de instalaţii fixe de tracţiune electrică nr.1 Craiova, care, în noaptea de 13 spre 14 iunie 1990, a încercat să împiedice deplasarea trenurilor cu mineri la Bucureşti. Această acţiune a inginerului Mănucu a constat în scoaterea tensiunii din linia de contact a staţiei CFR Lainici (în defileul Jiului) pentru a nu permite circulaţia trenurilor electrice cu mineri. Inginerul Mănucu şi-a motivat acţiunea prin faptul că trenurile accelerate cu plecare din Petroşani au fost luate prin forţă de către mieneri, după ce i-au aruncat pur şi simplu din tren pe călătorii care se aflau în tren cu bagaje cu tot, fapt care se încadra într-un delict penal şi era incriminat de lege.

În al doilea rând, transporturile feroviare sunt o instituţie de interes naţional, şi nu la dispoziţia unor grupuri de mineri sau a altor persoane. Prin organizarea acestor transporturi, ministrul Transporturilor a încălcat punctele 1 şi 7 din comunicatul din febr.1990 al Biroului executiv al Guvernului României cu privire la întărirea ordinei şi disciplinei în procesul de producţie, în sensul că acest transport al minerilor, neprevăzut în contracte, a perturbat grav programul general de transport CFR şi graficul de circulaţie, a pus în pericol circulaţia CFR, fiind vorba în speţă de trenurile 242/2, 242/3, 242/4 care au circulat în regim accelerat cu locomotivă antemergătoare, precum în fostul „sistem prezidenţial” comunist folosit de Ceauşescu în deplasările acestuia.

Cele trei trenuri, pentru transportul minerilor şi a altor persoane angrenate în conflict pe Regionala CFR Craiova s-au format în staţiile Motru-Est, Craiova şi Slatina, prin anularea trenurilor de persoane 1512, 1004, şi 2014, şi întreruperea în parcurs sau, mai bine zis, anularea călătoriilor celor care plătiseră bilete CFR de tranport; aceştia nici măcar nu şi-au recuperat banii plătiţi pe bilete, acest aspect constituind infracţiunea de abuz în serviciu în dauna intereselor personale dar şi alte infracţiuni, cum ar fi cea de tâlhărie, pentru persoanele date jos din tren cu forţa, în timp ce bagajele unora au fost reţinute abuziv de mineri. Prin organizarea acestor transporturi ilegale de mineri, ministrul Transporturilor şi respectiv şeful Regionalei CFR Craiova, au provocat periclitarea unor activităţi ale economiei naţionale şi perturbarea vieţii sociale a ţării, fapte incriminate de lege.

Pentru fapta sa, inginerul Mănucu Ioan, care a scos de sub tensiune linia de contact în baza regulamentelor Căilor Ferate, a fost sancţionat cu desfacerea contractului de muncă cu toate că era unul dintre cei mai buni specialişti cu o vechime de 22 de ani de lucru la Regionala CFR Craiova.

Au existat situaţii în care trenurile au fost sechestrate prin violenţă de către mineri în dublu sens: 1). violenţă faţă de călătorii care au fost obligaţi, prin ameninţări şi loviri, să coboare din tren; 2). violenţă faţă de operatorii CFR de la regulatorul de circulaţie din staţia CFR Petroşani care au fost agresaţi şi ameninţaţi de către un grup de mineri care au pătruns în spaţiul regulatorului de circulaţie punând în pericol însăşi securitatea transportului CFR.

Invadarea garniturilor de tren, a peroanelor şi a birourilor staţiei CFR de către mineri a fost adusă la cunoştinţa organelor de Poliţie din cadrul Transporturilor Feroviare (TF) aflaţi în staţie şi care, încercând să intervină, au fost agresate de mineri, unii dintre poliţiştii TF fiind bătuţi de mineri.

Mai mult decât atât, pe traseul Petroşani-Bucureşti, în staţiile în care cele trei trenuri au oprit, minerii au distrus bunuri aflate în sălile de aşteptare şi în birourile staţiei CFR, au spart geamuri şi au provocat alte importante pagube materiale, tulburând circulaţia pe căile ferate. Violenţa minerilor a fost cauzată de suspiciunea acestora că lucrătorii CFR întârzie cu intenţie deplasarea trenurilor spre Bucureşti, precum şi de starea de ebrietate în care se aflau unii mineri încă de la plecarea din Valea Jiului. Este de amintit aici agresivitatea de care au dat dovadă minerii în special în municipiul Petroşani, până la constituirea garniturilor de tren, faţă de spaţiile comerciale ale unor intreprinzători particulari („privatizaţi” de curând), care au fost jefuite, vandalizate şi incendiate; două persoane au fost înjunghiate, una din ele decedând în acceaşi zi. Menţionăm că aceste fapte au rămas nercercetate până în prezent.

Această violenţă a minerilor faţă de zona comercianţilor privatizaţi s-a datorat modului în care autorităţile, având mentalitate tipic comunistă, au incitat minerii prin discursurile în faţa ac estora, să distrugă tot ce avea legătură cu începututrile economiei de piaţă. De fapt, această atitudine a minerilor s-a menţinut în tot timpul acţiunii lor din zilele de 13 şi 15 iunie 1990, când, ajunşi în capitală, au atacat şi au distrus tot ce li s-a indicat aşa cum am arătat mai sus, fapte pentru care Ion Iliescu le-a mulţumit.

Subliniem că de transportul minerilor la Bucureşti şi înapoi s-a ocupat personal ministrul Transporturilor Gheorghe Dobre precum şi o celulă de criză formată din subordonaţi ai acestuia.

De asemenea, s-au înregistrat pagube la Intreprinderea de Transport Bucureşti, Metrou şi alte mijloace de transport ale statului.

5.   PAGUBE LA MINISTERUL MINELOR

Pagube la Ministerul Minelor au fost determinate de următoarele:

-         pontarea fictivă ca „prezenţi” la serviciu a peste 20.000 de mineri şi muncitori care, în 13-15 iunie 1990, la chemarea şefului statului, au „au apărat democraţia”.

-         salarizarea celor 20.000 de mineri şi muncitori, timp de 5 zile, fără să muncească. Menţionăm că alţi 1.000 de mineri au mai rămas în Bucureşti circa o săptămână, perioadă pentru care au fost salarizaţi fără să muncească.

6.  CONTRAVALOAREA HRANEI ŞI CAZĂRII MINERILOR

LA SALA POLIVALENTĂ ŞI LA DIFERITE HOTELURI ALE STATULUI

Contravaloarea hranei şi cazării celor peste 20.000 de mineri şi muncitori la Sala Polivalentă şi la diferite hoteluri ale statului poate fi evaluată în urma unor cercetări suplimentare.

NOTĂ:

În legătură cu pagubele, facem următoarele precizări suplimentare:

  1. De la mina Ţebea, jud.Hunedoara, precum şi de la exploatarea mineră Barza din jud.Hunedoara, minerii au venit în Bucureşti cu autobuzele
  2. Din oraşul Deva, jud.Hunedoara, au venit în Bucureşti câteva sute de persoane cu trenul.
  3. Din bazinul miner Valea Jiului au venit în Bucureşti aprox. 7.000 mineri din 15 intreprinderi cu trenuri (de la Petrila, Aninoasa, Bărbăteni, Barza, Lupeni, Petroşani, Dâlja, Vulcan, Paroşeni şi Valea de Brazi).
  4. De la bazinul carbonifer Motru, jud.Gorj, au venit în Bucureşti peste 4.000 de mineri cu trei trenuri.
  5. De la Călăraşi au venit în Bucureşti câteva sute de muncitori cu 10 autobuze de la Intreprinderea de Transport Auto jud.Călăraşi
  6. De la Intreprinderea de Transport Auto Alexandria au venit în Bucureşti cu autobuzele muncitori de la Fabrica de mobilă.
  7. De la Câmpulung, jud.Argeş, au venit în Bucureşti peste 1.000 de mineri cu nouă autobuze de la Intreprinderea de Transport Auto Argeş şi trei autobuze de la Autobaza 6 Câmpulung.
  8. Din Alba-Iulia, cu un tren special, au venit în Bucureşti mineri de la Baia de Arieş, Aiud, Roşia montana, Cugir.
  9. De la Craiova, au venit în Bucureşti peste 1.500 de persoane cu trenul.
  10. De la Constanţa a venit în Bucureşti un tren cu 11 vagoane cu muncitori
  11. De la Şotânga, jud.Dâmboviţa, au venit în Bucureşti un număr neprecizat de mineri cu autobuzul.
  12. De la Galaţi au venit în Bucureşti, cu trenul, câteva sute de persoane din ordinul colonelului Vidovici Plătică.
  13. De la Braşov a venit în Bucureşti un tren cu 12 vagoane plin cu muncitori.
  14. De la Comăneşti, jud.Bacău, au venit în Bucureşti 1800 de mineri cu trenul.
  15. De la Filipeştii de Pădure, jud.Prahova, au venit în Bucureşti 300 de mineri cu autobuze de la Intreprinderea de Transport Auto Prahova din Ploieşti
  16. De la Albeni, jud.Gorj, minerii au venit în Bucureşti cu 8 autobuze sub comanda SRI (!).
  17. Din oraşul Giurgiu au venit în Bucureşti muncitori de la Şantierul naval Giurgiu
  18. De la uzina Vulcan din Bucureşti au participat muncitori, precum şi de la Metroul Bucureşti.
  19. De la Fabrica Adesgo din Bucureşti, s-a luat un camion de ciorapi pentru mineri din ordinul senatorului FSN Vasile Văcaru.

PAGUBE GENERALE ALE STATULUI


Conform unor evaluări făcute de Parchetul General, valoarea totală a pagubelor materiale produse la Televiziunea Română, la Ministerui de Interne şi Poliţia Capitalei, prin incendiarea clădirilor, mobilierului, distrugerea şi sustragerea autovehiculelor, echipamentului de transmisiuni şi a altor bunuri, se ridică la suma de 32.324.255 lei şi 1.010.000 USD, din care la Televiziunea Română 8.310.000 lei şi 1.010 USD, la Ministerul de Interne  4.519.760 lei, iar la  Poliţia Capitalei 19.494.495 lei.

*                      *                      *

ÎNCADRAREA JURIDICĂ A FAPTELOR

La data de 18 mai 2000, generalul de brigadă magistrat Dan Voinea, din cadrul secţiei Parchetelor Militare a făcut o anchetă în legătură cu persoanele ucise prin împuşcare şi cele rănite la data de 13 iunie 1990, şi drept urmare a dispus trimiterea în judecată a următorilor inculpaţi:

  1. General locotenent (cu trei stele) în rezervă, dr. inginer Chiţac Mihai, fost ministru de interne în 13 iunie 1990, care, în exercitarea atribuţiilor funcţiei ce o îndeplinea, a determinat subordonaţii săi să utilizeze armamentul din dotare cu muniţie de război, trăgând din sediul Ministerului de Interne asupra persoanelor aflate în perimetrul exterior al acestei clădiri, acţiune în urma căreia a rezultat decesul prin împuşcare a două persoane şi a pus în pericol viaţa altora, fapta fiind comisă de către militari în executarea ordinului primit, faptă ce constituie participaţie improprie la omor calificat şi omor deosebit de grav, prevăzută de art.31 alineat 2 din Codul Penal raportat la art. 174, 175 lit.e, 176 lit.b din Codul Penal, în condiţiile prevăzute de art.73 lit.b din Codul Penal.
  2. General maior (cu două stele) în rezervă,  dr.inginer Andriţa Gheorghe, fost adjunct al ministrului de interne, care în exercitarea atribuţiilor fiuncţiei ce o îndeplinea, a determinat subordonaţii săi să utilizeze armamentul din dotare cu muniţie de război, trăgând din sediul Ministerului de Interne asupra manifestanţilor, acţiune în urma căreia a rezultat decesul prin împuşcare a două persoane, şi a pus în pericol viaţa altora, fapta fiind comisă de către militari în executarea ordinului primit, faptă ce constituie participaţie improprie la omor calificat şi omor deosebit de grav, prevăzută de art.31 alineat 2 din Codul Penal raportat la art. 174, 175 lit.e, 176 lit.b din Codul Penal, în condiţiile prevăzute de art.73 lit.b din Codul Penal.
  3. Colonel în rezervă Costea Dumitru, fost comandant al Unităţii militare de trupe de pază şi ordine din Ploieşti, care, în exercitarea atribuţiilor funcţiei ce o îndeplinea, a determinat subordonaţii săi să utilizeze armamentul din dotare cu muniţie de război, trăgând din sediul Ministerului de Interne asupra manifestanţuilor, acţiune în urma căreia a rezultat decesul  decesul prin împuşcare a două persoane, şi a pus în pericol viaţa altora, fapta fiind comisă de către militari în executarea ordinului primit, faptă ce constituie participaţie improprie la omor calificat şi omor deosebit de grav, prevăzută de art.31 alineat 2 din Codul Penal raportat la art. 174, 175 lit.e, 176 lit.b din Codul Penal, în condiţiile prevăzute de art.73 lit.b din Codul Penal.
  4. Colonel în rezervă Constantin Vasile, fost ofiţer 1 în Secţia Paraşutişti din cadrul Comandamentului aviaţiei militare, care, în noaptea de 13 spre 14 iunie 1990, fiind şeful Detaşamantului de paraşutişti, a determinat subordonaţii săi să utilizeze armamentul din dotare cu muniţie de război, trăgând în zona magazinului „Romarta Copiilor” asupra manifestanţilor, acţiune în urma căreia a rezultat decesul a două persoane şi rănirea altor trei persoane,şi a pus în pericol viaţa altora, fapta fiind comisă de către militari în executarea ordinului primit, faptă ce constituie participaţie improprie la omor calificat şi omor deosebit de grav, prevăzută de art.31 alineat 2 din Codul Penal raportat la art. 174, 175 lit.e, 176 lit.b din Codul Penal, în condiţiile prevăzute de art.73 lit.b din Codul Penal.

Comentariu: Este de observat că atacul asupra manifestanţilor s-a făcut cu arme de foc de către militari ai Ministerului Apărării Naţionale în condiţiile în care nu era nevoie de armată ca să intervină împotriva demonstranţilor, această activitate fiind de resortul cadrelor din Ministerul de Interne. Armata poate fi folosită numai împotriva duşmanului extern.

În timpul evenimentelor din 13-15 iunie 1990, în urma unor uriaşe diversiuni lansate de Preşedintele ales Ion Iliescu, instituţiile statului au fost folosite pe nedrept în alte scopuri faţă de cele pentru care acestea au fost menite.

Ion Iliescu şi Petre Roman au folosit insituţiile statului (Ministerul de Interne, Ministerul Apărării Naţionale, Serviciului Român de Informaţii, Televiziunea Română, Radiodifuziunea, Ministerul Transporturilor, Procuratura etc.) în scopuri politice, personale, legate de apartenenţa lor la Frontul Salvării Naţionale pe care l-au creat cu scopul de a apăra interesele membrilor nomenclaturii PCR şi a Securităţii. În acelaşi timp, au instigat mineri şi muncitori din diverse intreprinderi din ţară împotriva manifestanţilor anticomunişti, dar şi împotriva populaţiei civile din capitală care a susţinut manifestaţia din Piaţa Universităţii.

Toate aceste acţiuni ilicite precum şi provocarea unor pagube uriaşe economiei naţionale, aşa cum am explicat mai sus, au creat o tulburare însemnată instituţiilor statului, astfel că, în final, acestea au afectat şi au subminat puterea de stat în sensul elementelor constitutive ale acestei infracţiuni aşa cum este ea prevăzută în Codul penal.

Pentru cele peste 1060 de victime lipsite de libertate în mod ilegal în data de 13 iunie 1990 şi care au fost supuse  la violenţe fizice, tâlhării (li s-au luat cu forţa bunuri de valoare şi documente ce le aveau asupra lor), şi chiar violuri (au fost violate 6 femei de către militarii din unităţile unde acestea au fost reţinute) în cele două unităţi militare de la Măgurele şi Băneasa în care au fost duse de către reprezentanţii instituţiilor de represiune (Ministerul de Interne, Ministerul Apărării Naţionale şi Serviciul Român de Informaţii), suntem în prezenţa infracţiunii prevăzute de art.358 din Codul penal, respectiv aceea de tratamente neomenoase, prin aceea că cele peste 1060 de victime amintite mai sus au căzut sub puterea agresorilor, fiind apoi lipsite de libertate fără temei legal, şi deportate împotriva voinţei lor la două unităţi militare din afara capitalei, respectiv la Băneasa şi Măgurele, unde au fost torturate, mutilate, supuse altor tratamente neomenoase.

Art.360 din Codul penal, constând în aceea că în zilele de 13 şi 14 iunie 1990 au fost distruse fără necesitate militară colecţii ştiinţifice cu valoare arheologică cum a fost cazul colecţiei de pietre preţioase şi roci de la Facultatea de Geologie din Bucureşti, au fost distruse şi incendiate cărţi de valoare şi alte bunuri cu valoare artistică ori istorică aflate în clădirile ce adăposteau sediile unor partide istorice.

Menţionăm că infracţiunile sus-amintite intră în categoria faptelor penale faţă de care nu intervine niciodată termenul de prescripţie, motiv pentru care considerăm că cele petrecute în iunie 1990 sunt fapte penale deosebit de grave cu importanţă actuală şi care trebuie cercetate, demascate şi deferite instanţelor judecătoreşti pentru a putea fi pedepsite.

CULPABILIZAREA JUSTIŢIEI ŞI A STATULUI POSTDECEMBRIST

INSTAURAREA TERORISMUL DE STAT

ÎN PERIOADA INFRACŢIONALĂ DECEMBRIE 1989 – IUNIE 1990

Regimul autoinstalat la 22 Decembrie 1989 nu numai că nu a făcut dreptate pentru crimele din timpul regimului comunist, pentru crimele din decembrie 1989 şi 13-15 iunie 1990, dar i-a şi protejat pe vinovaţi prin persoane din justiţie (în special din zona parchetelor), poliţie şi servicii de informaţii.

La aceasta se adaugă propriile sale crime, profitând de ambiguitatea regimului juridic tranzitoriu. Pentru că, în fond, ce anume a rămas valid ca normă juridică după 22 decembrie1989? Nu cumva sunt aceleaşi norme ce au slujit regimul totalitar comunist şi care practic fac imposibilă judecarea crimelor şi furturilor din perioada sus-amintită? Ne complacem de 20 de ani în căutări ale unui nou cadru juridic, activitate care, prin eforturile înşelătoare ale parlamentarilor, pare să nu se mai sfârşească, păcălind astfel victimele comunismului care aşteaptă adevărul şi dreptatea de la aşa-zisul nou stat de drept.

Probabil că e relativ dificil de stabilit responsabilitatea statului infractor comunist. Poate şi a celui neocomunist. Dar, fără nici o dificultate, Justiţia îşi poate concretiza cercetarea şi pedeapsa asupra complicilor statului criminal, militarilor sau funcţionarilor care au incitat la omor şi care se ascund în spatele ordinelor primite.

Este de observat că în cazul crimelor din decembrie 1989 dar şi a celor din timpul mineriadelor, complicii nu-şi „murdăresc mâinile”, însă, mediul criminal creat de ei contribuie la dezvolarea mentalităţii genocidare, cu alte cuvinte, la consimţirea progresiv dobândită pentru a ucide în masă membrii grupului căzut sub puterea sa.

Prin consimţământul lor, aceşti complici favorizează escaladarea violenţei, care, în mod paradoxal, începe prin formularea unei ideologii a victimizării pentru a se încheia prin punerea în practică a unei politici de exterminare: statul se consideră ameninţat şi cheamă minerii pentru a apăra  guvernanţii. În realitate, statul cheamă minerii pentru a distruge tot ce aparţine de opoziţia politică.

În represiunea din 13-15 iunie 1990 au fost implicaţi filozofi, sociologi, jurişti, care furnizează suportul ideologic al acestui tip de genocid, în timp ce tehnicienii permit crearea şi dezvoltarea unei adevărate industrii a exterminării (frica, teama de a-şi pierde locul de muncă, libertatea sau chiar viaţa, lucruri ce pot explica resemnarea, adaptarea la crimă şi chiar tolerarea ei). Executantul este aproape întotdeauna un om normal. El nu face decât să se supună ordinelor pe care le consideră conforme cu legea, astfel că exterminarea oamenilor făcută de el (chiar şi genocidul) apare ca un act normal executat de oameni normali. În asemenea situaţii se găsesc întotdeauna oameni docili, uneori fanatici, care să participe la asasinat. În faţa acestui fenomen social, barierele apărării înalţate de drepturile omului, sunt fragile. Ideologii, prin mass-media, sunt capabili să fabrice idoli cărora oamenii le sacrifică viitorul lor.

Într-un război sau în situaţii echivalente, aproape orice individ poate fi capabil psihologic să săvârşească o crimă cu condiţia ca cel care-l instigă să-i neutralizeze inhibiţia criminalităţii, respectiv autocenzura morală de a deveni criminal.

În situaţii speciale este de remarcat folosirea puşcăriaşilor de drept comun, a asasinilor eliberaţi din închisori, a angajaţilor Securităţii a căror pregătire ideologică şi psihologică este compatibilă cu ideea statului criminal. Putem conchide că statul comunist (dar şi cel neocomunist) este un stat de tip genocidar care dispune discreţionar de viaţa cetăţenilor săi. Statul comunist înseamnă partid unic, poliţie poltică secretă, aparat militar consacrat omnipotenţei sale. Statul comunist este genocidar,  reprezentând forma absolută a statului criminal.

Ca mentalitate şi comportament, politicienii postcomunişti au fost formaţi la şcoala ideologică a statului comunist. În plus, statul postcomunist a păstrat componente ale legislaţiei vechiul stat comunist.

Ceea ce s-a întâmplat la noi în decembrie 1989 şi la mineriada din 1990, respectiv asasinarea sau torturarea în masă la ordinul guvernanţilor a unor cetăţeni fără apărare, este problema cea mai gravă cu care se confruntă societatea românească.

Este de obeservat că etapele genocidului comunist şi neocomunist poartă amprenta negaţiei, în sensul că statul  postcomunist nu suportă acuzaţia de genocid şi bruiază anchetele prin minciună şi falsificare.

Criminalii din perioada infracţională decembrie 1989 – iunie 1990 nu au nici o remuşcare. Dimpotrivă: criminalul îşi calcă în picioare victima şi o acuză nu numai că l-ar fi provocat, ci şi că l-ar fi ameninţat cu moartea, ea, victima. Criminalul îşi arogă astfel prada inocenţei, pentru că victima inocentă este obligată să ofere justificări şi să răspundă la întrebări de genul: „Ce-ai căutat la Comitetul Central?”, „Ce-ai căutat la Televiziune?”, „Ce-ai căutat  în Piaţa Universităţii unde sunt golani, bişnţari, prostituate?” etc.. Astfel se inversează valorile, binele este prezentat ca rău şi răul e prezentat ca bine. În decembrie 1989, militarii care deschid focul împotriva revoluţionarilor sunt felicitaţi şi hrăniţi cu ceai şi cozonac de rudele victimelor; adevăraţii revoluţionari sunt combătuţi cu vehemenţă în presă şi la Televiziune, iar criminali sunt linguşiţi. În iunie 1990, minerii care vandalizează Bucureştiul sunt aplaudaţi pentru distrugeri şi mai ales pentru reprimarea populaţiei civile.

Din punct de vedere juridic, pentru că există fapte imprescriptibile (aricolele 358, 360 din Codul penal comentate mai sus), şi pentru că există întotdeauna supravieţuitori care cer dreptate, responsabilii crimelor fratricide se străduiesc şi acum, prin oameni puşi de ei să lucreze în justiţie, să tergiverseze cercetările, să lase să treacă cât mai mult timp pentru ca astfel să apară uitarea („victimele intră în extremitatea dizgraţiei, ele plictisesc” – spunea Camus).

Aşadar, statul criminal se bazează pe uzura milei şi pe greutatea indiferenţei, dar şi pe forţa sa politică ce îi permite să instaureze uitarea şi tăcerea (presa nu mai pare interesată de victimele revoluţiei şi mineriadei, ale comunismului în general).

Este de observat aşadar că trăim într-un sistem de drept formal care nu ne duce spre dreptatea aşteptată pentru că guvernanţii pur şi simplu refuză cercetarea acestor crime şi trimiterea lor în instanţă prin neacordarea legislaţiei la necesităţile dreptăţii pe care o cerem. Victimele nu pot să modifice legea. Statul e cel care are obligaţia să rezolve dificultăţile de ordin strategic care împiedică normalizarea justiţiei. De aceea trebuie să fim solidari în deblocarea procesului pentru crimele comunismului şi neocomunismului.

Dacă ar vrea, statul român ar putea rezolva toate problemele aparent insurmontabile. A se vedea în acest sens situaţia juridică foarte recentă din Austria, care neavând o sancţiune pe măsură a pedepsi incestul făcut de cetăţeanul austriac Josef Fritzl, a convocat în 48 de ore membrii Parlamentului austriac care s-au întâlnit într-o şedinţă extraordinară şi au modificat Codul penal pentru a-l putea pedepsi exemplar pe criminal, care, conform vechiul cod penal, ar fi primit o pedeapsă mult prea mică.

Să observăm doar obstacolul prescriptibilităţii invocat tot mai des în ultimul timp de guvernanţi pentru acoperirea crimelor comunismului şi neocomunismului. Este o falsă apreciere a legii, pentru că crimele comunismului şi neocomunismului nu s-au prescris, iar ele intră în componenţa  elementelor constitutive ale infracţiunilor contra păcii şi omenirii care sunt imprescriptibile şi pe care magistraţii refuză în mod abuziv să le folosească ca mijloace instituţionale juridice pentru pedepsirea criminalilor.

Depăşirea acestui moment cere însă mai întâi un efort din partea noastră pentru demascarea tezelor protectoare printr-o vastă acţiune politică şi juridică (promulgare de legi, îndrumări de interpretare pentru instanţe, impulsionarea anchetelor şi proceselor, antrenarea mass-mediei în această activitate de conştientizare a societăţii din punct de vedere juridic întrucât populaţia noastră este una traumatizată de manipulare, de compromisuri în lanţ, de alienare, de degradare, de debusolare în masă în ultimii 60 de ani. Trebuie aşadar să privim dinspre prezent spre trecut pentru ca oamenii să vadă cine sunt cei care îi conduc azi destinele din punct de vedere politic, mediatic etc..  Trebuie să terminăm cu „tergiversările” tranziţiei în care bălteşte societatea noastră. Avem în faţă un model politic fals, de evoluţie a unei Românii neocomuniste şi în care eşecurile reformei economice şi politice riscă să reînvie totalitarismul, ceea ce de fapt a încercat puterea politică în perioada infracţională decembrie 1989 – iunie 1990.

Statul român se va deparazita realmente de comunism doar în clipa în care justiţia va face dreptate în crimele comuniste şi neocomuniste.

După 20 de ani de luptă pentru adevăr şi dreptate faţă de crimele fratricide din perioada infracţională decembrie 1989 – iunie 1990, prezentăm în acest raport-rechizitoriu nenumărate crime care au determinat victime, daune, teroare, suferinţe etc., crime comise în 13-15 iunie 1990 de către guvernanţi pentru a reduce la tăcere, prin forţă, opoziţia anticomunistă – civică şi politică.

Viitorul proces juridic nu trebuie oprit doar la nivelul crimelor din 13-15 iunie 1990 (faţă de manifestanţii anticomunişti care au blocat timp de 52 de zile un spaţiu public pentru a contesta puterea comunistă). Viitorul proces trebuie să judece reprimarea opoziţiei anticomuniste prin  antrenarea minerilor şi a altor muncitori într-un război civil, pentru a revela mobilele forţelor aflate în conflict astfel încât să constatăm care din ele au apărat cu adevărat interesele României: opoziţia anticomunistă sau Frontul Salvării Naţionale (continuatorul PCR) condus de Ion Iliescu.

Noi – societatea civilă – am cerut în cadrul manifestaţiei din Piaţa Universităţii eliberarea instituţiilor statului de garnitura PCR (FSN) care a deturnat prin masacru şi a confiscat revoluţia anticomunistă, menţinând la conducere fosta nomenclatură, folosind forţele şi tacticile represive pregătite de comunişti: manipularea populaţiei, sfidarea punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, falsificarea campaniei electorale din aprilie-mai 1990 şi fraudarea alegerilor, ascunderea adevărului despre evenimentele din decembrie 1989, molestarea şi arestarea revoluţionarilor protestatari. Mai mult decât atât, intervenţia din 13-15 iunie 1990 trebuie analizată în contextul lanţului de ciocniri (începute în revoluţia din decembrie 1989 şi continuate prin mineriadele din 1990, 1991, 1999), între revoluţia anticomunistă şi contrarevoluţia nomenclaturii comuniste.

Aşadar, miza dosarului 13-15 iunie 1990 nu e doar judecarea celor ce au folosit abuziv forţele de ordine împotriva unor manifestanţi paşnici şi bineintenţionaţi (singurii care avuseseră, de asemenea, curajul revoltei din decembrie 1989), nu e numai judecarea celor ce au instigat şi orchestrat un război civil trimiţând minerii împotriva manifestanţilor opozanţi pentru a-şi păstra puterea, ci înseamnă şi condamnarea celor care au sufocat şi reprimat revoluţia anticomunistă împiedicând decomunizarea României, reformarea societăţii şi reconcilierea naţională.

Dincolo de infracţiunile împotriva persoanei, se află uzurparea puterii de stat şi înalta trădare care au făcut posibile sacrificarea României şi a poporului român. Nu în ultimul rând, a fost subminată economia naţională, astăzi fiind aduşi „la sapă de lemn”. Dovedind aceste lucruri, vom spulbera şi eventuala invocare a prescripţiei de către criminali. Prescripţia este întreruptă de forţa majoră tocmai prin crimele reclamate, vinovaţii – care şi-au menţinut controlul asupra instituţiilor statului – au făcut imposibilă judecarea crimelor până în prezent.

Marea înşelătorie a fost că Frontul Salvării Naţionale (continuatorul PCR, rebotezat apoi FDSN, PDSR, PSD) a pretins că emană din revoluţia anticomunistă, dar de fapt, folosindu-se de genocid, crime fratricide şi dezastre materiale, a condus România în sensul opus dezideratelor revoluţiei prin următoarele acte:

-         reînvierea Securităţii sub forma Serviciului Român de Informaţii

-         repunerea în funcţie a directorilor demişi

-         avansarea ofiţerilor care au participat la crimele din perioada infracţională decembrie 1989 – iunie 1990

-         numirea securiştilor în funcţii de conducere în Ministerul Apărării Naţionale

-         promovarea unor nomenclaturişti notorii în fruntea noilor autorităţi sub pretextul experienţei acestora

-         împiedicarea accesului la informaţii privind multe din crimele comunismului, dezorganizând şi distrugând arhive

-         conservarea vechiului personal din tribunale şi procuratură

-         desemnarea specială a unor magistraţi – în gestionarea dosarelor mineriadelor şi revoluţiei – care să împingă rezolvarea acestor dosare spre zona prescripţiei şi să descurajeze justiţiarii prin necomunicarea evoluţiei şi soluţiilor date în aceste cauze.

OPOZIŢA ANTICOMUNISTĂ

De la revoluţia anticomunistă din decembrie 1989 (revoluţie deturnată prin masacru de către uzurpatorii conduşi de comunistul Ion Iliescu) şi până la algerile din 20 mai 1990, opoziţia anticomunistă a avut doar cinci luni la dispoziţie pentru a-şi convinge electoratul.

O importantă explicaţie a ineficienţei luptei opoziţiei anticomuniste – politice şi civice – a fost infiltrarea acesteia cu  agenţi ai Securităţii, ai vechiului aparat administrativ comunist, care au reuşit  să ocupe poziţii cheie şi să devină factori de decizie, mijlocind manevrele de neutralizare concepute de uzurpatorii revoluţiei. Astfel, opoziţia anticomunistă a fost manipulată şi dezbinată, nereuşind să găsească un numitor comun de luptă şi să unifice forţele de dreapta, nereuşind să preia puterea politică decât în alianţe cu partide emanate din vechiul partid comunist, şi finalmente, neputând să-şi afirme platformele politice  anticomuniste.

În plus, bătălia electorală dinanitea alegerilor din 1990 a fost total inechitabilă: partidele istorice şi ONG-urile anticomuniste au fost lipsite de mijloace adecvate unei bătălii politice, neavând cu adevărat la dispoziţie mass-madia care era controlată aproape total de Frontul Salvării Naţionale. Mai mult decât atât, opoziţia a fost boicotată violent prin atacuri murdare la persoană, culminând cu atacuri violente împotriva sediilor partidelor istorice, a personalităţilor din opoziţie şi a mişcării anticomuniste din Piaţa Universităţii.

Remarcăm apariţia, imediat după 1990, a multor partide „de stânga” (de fapt partide criptocomuniste), care au jucat rolul de a susţine în mod direct acţiunea partidului-stat, Frontul Salvării Naţionale.

Adevărata opoziţie anticomunistă a militat pentru un pluripartidism real. În realitate, pluripartidismul a fost formal. Partidele politice, mai ales cele istorice, au fost – mai devreme sau mai târziu – controlate de foşti activişti comunişti şi de foşti securişti. În cei 20 de ani ai tranziţiei postcomuniste, aceste partide au funcţionat de fapt ca diferite organizaţii de bază ale fostului partid comunist metamorfozat în funcţie de noile circumstanţe interne şi externe.

*

În 1990, opoziţia anticomunistă s-a limitat doar la a face contestaţii ale manevrelor FSN-iste manipulatoare, fiind intimidată de demonstraţiile de forţă ale FSN din 28-28 ianuarie şi 18-19 februarie. Este de remarcat că în aceste ultime cazuri, opoziţia a abordat o tactică defensivă, ceea ce a convenit puterii, şi chiar, ulterior, a consimţit la alianţă şi la compromisuri cu FSN.

Uitând prea repede de sângele vărsat în lupta anticomunistă din decembrie 1989, opoziţia anticomunistă – controlată de uzurpatorii revoluţiei – a acceptat participarea, la alegerile din luna mai 1990, atât a nomenclaturii comuniste cât şi a foştilor securişti. Aşa se face că opoziţia anticomunistă a ajuns să fie extrem de slab reprezentată într-un parlament dominat ilegitim de Frontul Salvării Naţionale şi, trecând cu multă uşurinţă peste crimele din decembrie 1989 şi 13-15 iunie 1990, opoziţia a făcut de fapt figuraţie parlamentară, legitimând pseudodemocraţia şi colaborând cu reprezentanţii vechii administraţii comuniste care s-a regăsit şi s-a consolidat în structura FSN.             Această situaţie devine nefavorabilă şi revoltătoare pentru forţele anticomuniste prodemocratice care nu renunţaseră încă la lupta de stradă (prin manifestaţii săptămânale culminând cu manifestaţia-maraton din Piaţa Universităţii).

„Opoziţia anticomunistă” nu a valorificat forţa unor prestigioşi intelectuali anticomunişti prodemocraţi (inclusiv a celor din CFSN), ceea ce a avut consecinţe extrem de grave pentru insurgenţa străzii, în sensul că revoluţia nu şi-a găsit reprezentarea politică, iar luptătorii anticomunişti au devenit ţinta predilectă a monitorizărilor de către Serviciul Român de Informaţii.           Puterea de stat a dezamorsat subtil elita civică anticomunistă.

În 1996, opoziţia anticomunistă grupată în Convenţia Democratică din România (CDR) a câştigat alegerile fără însă să obţină majoritatea parlamentară. CDR modelează instituţii guvernamentale în sensul democratizării acestora, iar preşedintele Emil Constantinescu (candidat al CDR) cere justiţiei urgentarea cercetărilor şi trimiterea în judecată a celor vinovaţi pentru victimele din decembrie 1989 şi 13-15 iunie 1990. În acest moment, o Justiţie amorţită, intimidată şi manipulată de puterea FSN-istă, se vede nevoită să redeschidă „cutia Pandorei”. Astfel, sute de dosare care zăceau în fişetele poliţiştilor şi ale procurorilor au fost reactivate în scopul finalizării cercetărilor. Urmare acestui efort, singurele dosare care au plecat spre instanţă cu privire la cei vinovaţi de represiunea din 13-15 iunie 1990 au fost cele din timpul guvernării CDR, fiind vorba de trimiterea în judecată, pentru morţii din 13 iunie 1990, a fostului ministru de Interne – generalul Mihai Chiţac, a adjunctului acestuia gen.Andriţa, precum şi a altora.

Abandonarea luptei anticomuniste de către fostul Preşedinte al României Emil Contantinescu a însemnat dispariţia CDR care nu a mai intrat în Parlament. O consecinţă pentru cauza noastră a fost blocarea cercetărilor în dosarele privind victimele revoluţiei şi mineriadelor de către noua guvernare a lui Iliescu (2000-2004).

Subliniem că încă din 1990 au existat manevre politice de demonizare a opoziţiei anticomuniste, ajungându-se până la stârnirea maselor împotriva programelor politice ale partidelor istorice, fapt ce a avut un impact negativ atât în ce priveşte imaginea luptătorilor anticomunişti, cât şi referitor la trimiterea în judecată a celor vinovaţi de crimele comunismului. Acest fenomen a făcut aproape imposibilă tragerea la răspundere juridică a criminalilor prin faptul că în posturile cheie din justiţie au fost numiţi în funcţii de conducere oameni de încredere ai FSN, aceasta fiind posibil prin faptul că Procurorul General a fost numit de Preşedintele Iliescu, principalul vinovat pentru producerea unor fapte criminale în decembrie 1989 şi iunie 1990.

Opoziţia politică anticomunistă, infiltrată, debusolată şi timorată, este practic neutralizată.

Bucureşti, 11 iunie 2009

Coordonator: Sorin Ilieşiu

ANEXA 1

Lista cu 406 persoane aduse la Unitatea Militară Băneasa a Ministerului de Interne unde acestea  au fost lipsite ilegal de libertate şi torturate

ca urmare a evenimentelor din 13-15 iunie 1990

Menţionăm că mai există o listă cu sute de persoane aduse la Unitatea Militară de la Măgurele

Nr.

crt.

Nume prenume Părinţi Data naşterii Locul naşterii
1. ADAM IOAN Dumitru şi Aneta 09.04.1960
2 AELENEI LUMINIŢA Gheorghe şi Verona 02.11.1972 Com. Zimbru – jud.Sălaj
3. ALECU MICOLAE Ion şi Paraschiva 07.04.57 Bucureşti
4. ALEXANDRU FILIP ALEXANDRU Costica şi Viorica 15.11.1967 Brăila
5. ALEXANDRU FLORIAN Sandu şi Viorica 18.05.1971 Feteşti – Ialomiţa
6. ALEXANDRU ŞTEFAN Vasile şi Stana 04.02.1959 Bucureşti
7. ALILESEI ELENA Niculae şi Alenxandrina 11.10.1952 Dr. Voda – Călăraşi
8. ALISTAR MARCEL Vasile şi Elena 29.06.1970 Bacău
9. AMORTILA VASILE Costica şi Sofia 21.08.1971 Vladesti – Galaţi
10. ANDREI MARIAN Constantin şi Roza 30.09.1959 Bucureşti
11. ANDRIES MAFTEI Ion şi Păunită 02.09.1964 Com. Iresti – jud.Vrancea
12. ARSENE CONSTANTIN Sandu şi Nicoleta 22.08.1970 Bucureşti
13. ARSENE GHEORGHE Vasile şi Alexandrina 17.03.68 Com. 30 Decembrie – jud.Ilfov
14. AVADENEI CRISTIAN Dumitru şi Eugenia 26.06.1975 Dingeni – jud.Botoşani
15. BACANU NICOLAE Victor şi Măria 23.11.1951 Bucureşti
16. BACANU VIORICA PETRUTA Stelian şi Smaranda 09.06 1962 Bucureşti
17. BADEA TANASICA Gheorghe şi Sia 11.02.1970 Alexandria – jud.Teleorman
18. BALASAN AURELIAN Costache şi Floarea 04.10.1956 Com. Stanesti – jud.Botoşani
19. BALTEANU ADRIAN BOGDAN Grigore şi Lucica 28.07.1965 Radomiresti – Olt
20. BANU PARASCHIVA Gheorghe şi Stefania 02.09.1956 Bucureşti
21. BARBU MIHAI Ion şi Viorica 10.03.1973 Călăraşi
22. BARBULESCU EMIL Nicolae si Zoe 26.08.1971 Bucureşti
23. BESTEA DUMITRU Nicolae si Ioana 13.08.1946 Bucureşti
24. BISU ION Achim si Floarea 01.05.1971 Olteniţa – Călăraşi
25. BLAGA DORIN Cornel si Elena 11.08.1930 Bistriţa
26. BOCULCA DRĂGUŢA Calofil si Celidia
27. BOGDAN CĂTĂLIN GABRIEL Vasile si Gabriela 18.03.1972 Bucuresti
28. BOSNEA CORNEL Tinca 15.05.1967 Odobesti, Vrancea
29 BOSOSCHI DUMITRU Dumitru si Evdochia 02.11.1935 Balti, URSS
30 BOTONEA STEFAN Ilie si Maria 01.01.1968 Bucuresti
31 BRAILEANU GHEORGHE Nicolae si Mona 10.05.1964 Com. Roada de Jos

jud. Giurgiu

32 BRAN VASILE Artemie Apostol si Floarea 29.09.1973 Com. Udesti – jud. Suceava
33 BRATOI NICOLAE Ilie si Anica 29.06.1951 Com. Movileni – jud. Olt
34 BRICA CONSTANTIN Nicolae si Tudorita 03.02.1977 Bucuresti
35 BUDOI IOAN Vasilica 27.11.1962 Chitila, SAI
36 BURCEA STEFAN Matei si Teresa 12.05.1972 Bucuresti
37 BURTEA EUGEN Ion si Dumitra 14.06.1970
38 BUSUIOC FLORENTIN Gheorghe si Ioana 01.03.1964 Bucuresti
39 BUZATU NELU Ion si Floarea 18.08.1959 Vanjulet – jud. Mehedinti
40 BUZATU TEODOR Petre si Anica 29.01.1967 Vitanesti
41 CALIN ACHIM Gheorghe si Marita 1976
42 CALIN DANUT MIRCEA Nicolae si Ana 13.08.1970 Bucuresti
43 CAZACU ION Mihai si Ana 15.10.1968 Bucuresti
44 CAZACU VASILE Gheorghe si Niculina 25.06.1962 Singureni – Giurgiu
45 CERNAT VIRGILIU Petre si Alexandrina 09.04.1955 Bucuresti
46 CERNOIU IULIAN Ilie si Elena 10.10.1972 Barlad
47 CERNUCAN CORNELIU Ion si Maria 27.05.1944 Com. Meru Petchu – jud. Ialomita
48 CHIRCORIAN BERGI EDUARD Chircar si Melina 11.06.1948 Popesti – Leordeni S.A.I.
49 CHIRIAC ROMICA Silvia 10.09.1971 Radauti Prut – jud. Botosani
50 CIJU CATALIN IOAN Ilie si Natalie 07.01.1969 Bucuresti – sector 1
51 CINCA GHEORGHE Ion si Niculina 02.09.1974 Bucuresti
52 CIOBANICA GHEORGHE Niculae si Niculina 12.09.1970 Racari – Dambovita
53 CIOBOTARIU RADU Teodoru si Maria 22.10.1975 Bucuresti
54 CIUCA CONSTANTIN Ilie si Floarea 26.11.1976 Bucuresti
55 CIUCASU VIOREL Mircea si Ana 19.07.1968 Bucuresti
56 COCAN MARIUS Mihai si Maria 12.03.1968 Bucuresti – sector 3
57 COMAN MARIAN Niculae si Paraschiva 15.01.1960
58 CONSTANTIN ALEXANDRU Marin si Elena 02.12.1944
59 CONSTANTIN COSTIN Pirvu si Sita 26.02.1968 Bucuresti
60 CONSTANTIN DOINA Alexandru si Maria 30.12.1938 Cojasca – Dambovita
61 CONSTANTIN DUMITRU Eugen si Gheorghita 22.06.1970 Bucuresti
62 CONSTANTIN NICOLAE OVIDIU Ion si Maria 23.05.1974 Bucuresti
63. CONSTANTIN TUDOR Florea si Ioana 15.03.1969 Lunca Corbului – jud.Arges
64. CONSTANT INESCU ALEXANDRU Ilie si Maria 10.05.1933 Craiova
65. CONSTANTINESCU FLORENTIN Costica si Elena 05.01.1974 Bucureşti
66. COSTACHE FLORIAN Natural si Florica 28.05.1970 Bucureşti
67. COSTACHE IOANA Ion si Ana 05.02.1956 Bucureşti
68. COSTACHE M GHEORGHE Mihai si Eufrosina 10.03.1953 Moviliţa – Ialomiţa
69. COSTACHE NICULAE Vasile si Nastasia 06.03.1954 Romaneşti -Dambovita
70. COSTACHE R GHEORGHE Radu si Agneta 1973
71. COSTEA NICU Toma si Vasilica 24.05.1959 Bucureşti
72. COZIANU IONEL Constantin si Anica 10.07.1956 Bucureşti
73. COZOCLIU PAUL ALEXANDRU Alexandru si Ludmila 18.06.1964 Bucureşti
74. CRĂCIUN ION Ion si Maria 14.10.1971 Buzău
75. CRAIU CĂTĂLIN Constantin si Margareta 18.07.1968 Bucureşti
76. CRISTACHE COLUMBEANU ALDRIN Constantin si Maria 15.12.1969
77. CRISTEA FLORIN Maria si Constantin 11.09.1974 Bucureşti
78. CRISTEA LUCIAN Florian si Elena 26.02.Í971 Călăraşi
79. CRUDU ALEXANDRU Constantin si Alexandra 22.01.1941 Călăraşi
80. CUC MARIANA Gheorghe si Ana 31.05.1972 Satu Mare
81. CUPA DUMITRU Dumitru si Gheorghina 16.04.1971 Pitească – jud.Ilfov
82. CURT OCTAVIAN Ion si Doina 19.11.1970 Olteniţa – jud.Călăraşi
83. CUTI LENUTA Gheorghe si Tonita 06.06.1975 Bucureşti
84. CUZA CONSTANTIN Gheorghe si Maria 17.08.1945 Bucureşti
85. DAM IAN ALEXANDRU Nicolae si Crista 15.07.1961 Bucureşti
86. DAMIAN CONSTANTIN Ion si Irina 31.05.1961 Bucureşti
87. DAN CA DAN UT Ştefan si Margareta 18.08.1973 Tanaseni – jud.Neamţ
88. DARIE SEBASTIAN HORIA Alecu si Maria 20.04.1961 Bucureşti
89. DARJAN CONSTANTIN Florian si Ecaterina 28.07.1974 Bucureşti
90. DENE MIHAI Augustin si Ana 02.12.1973 Tg. Mureş – Mureş
91. DIMAN NICOLAE CORNEL Alexandru si Mihaela 08.09.1971 Bucureşti
92. DINCA RITA Gheorghe si Maria 24.10.1956 Bucureşti
93. DINCA TRAIAN Constantin si Vasilica 02.07.1953 Bucureşti
94. DINCUTA DUMITRU Ioana 20.06.1974 Anintele – Ialomiţa
95. DINU CAMELIA Ilie si Victoria 17.01.72 Ploieşti
96. DINU IULIAN Gigi si Angela 14.02. 1972 Bucureşti
97. DINUT NICOLAE Ion si Ecaterina 24.03.1952 Plenita – Gorj
98. DIZANOV ION DANIEL Costica si Aurelia 27.10.1971 Curtea de Argeş – jud.Arges
99. DOBRE TOMA Natural si Emilia 24.08.1962 Ogredeni- jud.Mehedinţi
100. DOBRE VALENTIN Ion si Cheorghita 06.05.1972 Bucureşti – Sector 8
101. DORDEA MARIAN atefan si Alexandrina 22.07.1972 Pantelimon
102. DRAGAN ANDREI Constantin si Gheorghita 01.04.1947 Com. Rusanesti de Jos, jud. Olt
103. DRAGAN FLORINI Ilie si Eftimia 31.10.1938 Bucureşti
104. DRAGAN GEORGE Tudor si Georgeta 15.05.1967 Bucureşti
105. DRAGAN MARIANA Florian si Victoria 07.09.1967 Bucureşti
106. DRAGANOIU DANA Dan si Ana 07.11.1950
107. DRAGHICl MARIUS Marin si Maria 07.08.1974 Bucureşti
108. DRAGOMIR DANIEL Petre si Maria 26.04.1973 Tg . Jiu
109. DRAGUSIN COSTINEL Manu si Elena 21.05.1973 Com. Sadova – jud.Dolj
110. DUMITRACHE ION Ion si Gheorghita 16.06.1960 Corn. Corbii Mari – jud.Dambovita
111. DUMITRACHE MĂRIA Florin si Maria 19.12.1975 Bucureşti – Sector 8
112. DUMITRASCU AURELIA Costel si Floarea 10.03.1969 Sohatu – Călăraşi
113. DUMITRESCU MĂRIA Gorre si Elena 24.03.1957 Sambureni, jud. Giurgiu
114. DUMITRU ANICA Gheorghe si Aurica 27.0Í.1950 Bucureşti
115. DUMITRU DANIEL CĂTĂLIN Nicolae si Maria 12.09.1970 Bucureşti
116. DUMITRU MARIAN Dumitru si Floarea 06.10.1954 Călăraşi
117. DUMITRU MARIAN Ion si Drina 10.07.1972 Auresti – Giurgiu
118. DUMITRU NICOLAE Dumitru si Ioana 21.10.1952 Bucureşti
119. DUMITRU VICTORIA Nicolae si Stela 1975
120. DUTU IOAN Barbu si Sava 20.09.1968 Bucureşti – Sector 2
121. EANDAL MANOIL IOAN Emanoil si Elena 10.05.1958 Com. Harau – jud.Hunedoara
122. ENCIU MARIUS VIRGIL Marian si Livia 06.05.1960 Bucureşti
123. ENE C. CONSTANTIN Constantin si Emilia 06.05.1960 Bucureşti – Sector 3
124. ENE N. CONSTANTIN Nicolae si Maria 07.09.1968 Bucureşti – Sector 2
125. FERARU DUMITRU Marin si Dumitra 30.11.1956 Siliştea Noua – Teleorman
126. FERARU MARIAN Florian si Maria 12.09.1972 Bucureşti
127. FILEATA IVAN Baicu Gheorghi si Iva 27.07.1927 Olteniţa, jud. Ilfov
128. FLOREA ALEXANDRU Nicolae si Ioana 08.06.1969 Bucureşti
129. FLOREA LUCIAN Constantin si Elena 19.07.1970 Bucureşti
130. FLOREA MARIAN Iulian si Elisabeta 26.07.1968
131. FLOREA VASILE Stefan si Joita 01.04.1968 Bucureşti
132. FLORESCU CONSTANTIN Alexandrina 27.05.1930 Bucureşti
133. FOGOROSI KAROL Karol si Paraschiva 05.12.1975 Hodog – Satu -Mare
134. GABOR EAVRIL Surana 17.02.1950 Tg. Mureş
135. GABOR GAVRILA Gabor si Ecaterina 05.02.1949 Craciunesti – Mures
136. GABOR GHITA Laios si Susana 17.05.1964 Timişoara
137. GABOR SIGISMUND Gaspar si Eva 18.01.1960 Panel – Mureş
138. GAE ILIE Mie si Nicolita 07.02.1970
139. GALETEANU VASILE Ion si Eivelina 1977 Tecuci -jud.Galaţi
140. GARABAGIU ION Nicolae si María 17.05.1973 Bucureşti
141. GARAGAU CONSTANTIN Ion si Cristina 1975 Bucureşti
142. GAVRILA DANIEL Gheorghe si Maria 11.02.1971 Corn.30 Decembrie – jud.Ilfov
143. GEORGE DANIEL ALEXANDRU Ion si Eilena 14.05.1961
144. GEORGESCU ROBERT DAN Ilie si Dobra 06.10.1971 Roşiori de Vede – Teleorman
145. GHEORGHE CRISTIAN Cristea si Elena 17.05.1971 Bucureşti
146. GHEORGHE MARIAN Vasile si Elena 01.06.1972 Buftea – jud.Ilfov
147. GHEORGHE MARIN Paul si Maria 06.11.1958 Bucureşti
148. GHEORGHE NICOLAE Gheorghe si Niculina 21.13.1957 Bucureşti
149. GHEORGHE NICULINA Cristache si Smaranda
150. GHEORGHE PAULA Cristache si Smaranda 1971
151. GHEORGHE SILVIAN Ion si lordana 14,12.1968 Alexeni
152. GHEORGHE VICTOR Gheorghe si Stela 04.04.1970 Bucureşti
153. GHEORGHE VIOREL Spirache si Maria 03.05.1962 Bucureşti
154. GHEORGHITA FLOREA Natural si Ioana 04.04.1959 Corn. Preajma – jud.Teleorman
155. GHEORGHITESCU TEFAN Ion si Maria 14.06.1956 Bucureşti
156. GHIAJA STELIAN Stelian si Floarea 19.01.1961 Sighişoara
157. GHIRDA CĂTĂLIN Sorin si Gabriela 24.03.1972 Bucureşti
158. GHITA MARIAN Voicu si Ioana 02.09.1964 Bucureşti
159. GOCIU SORIN Gheorghe si Gheorghita 10.03.1968 Bucureşti – Sector 2
160. GORBOTA FLORINA Emil si Emilia 09.04.1969 Bucureşti
161. GRECU GEORGE Elena si Dionisie 08.10.1971 Barcanesti – Prahova
162 GRUÍA SAU CRISTIAN Gruía si Tanta
163 . GUTĂ MÍHAY CRAINIC Ion si Antonica 29.09.1967 Bucureşti
164 HANCAU A\A\HA\ RADU Aurel si Eleonora 22.12.1938 Iasi
165. HONCIU GABRIEL Constantin si Paulina 23.06.1968 Bucureşti
166. HUREZEANU OLTIN TUDOR Damian si Elisabeta 31.01.1975 Bucureşti
167. ICHIM COSTEL Mihai si Ghena 31.12.1966 Padureni – Vaslui
168. ICHIM GHEORGHE Mitica Calin si Maria 1976
169. IFRIM CORNEL Niculai si Mariana 20.05.1974 Urechesti – Vrancea
170. ILIE NICOLAE Gheorghita si Florica 13.03.1973 Bucureşti
171. ION ŞTEFAN Ion si Alexandrina 04.11.1971 Com. Vidra – jud.Ilfov
172. ION AURELIAN Nicolae si Alexandrina 30.06.1967 Bucureşti
173. ION FLORIN NICULAE Dumitru si Tudorita 03.06.1973 Bucureşti
174. ION GEORGE Niculae si Veronica 11.02.1972 Bucureşti – Sector 3
175. ION MARIAN Marian si Doina 09.03.1973 Bucureşti
176. ION NARCIS Samoila si Daniela 20.01.1975 Bucureşti
177. ION STEFAN Alexandru si Ioana 20.02.1971 Bucureşti
178. ION VASILE Ion si Rada 11.12.1944 Sprâncenata – Olt
179. ION VIORICA Tudor si Rodica 20.07.1951 Bucureşti – Sector 5
180. IONESCU STELA Constantin si Valeria 29.09.1974 Bucureşti .
181. IONESCU ZAHARA Gheorghe si Gherghina 25.04.1971 Bucureşti
182. IONITA AUREL Dumitru si Ioana 12.04.1974 Bucureşti
183. IONITA ION Nicolae si Elena 20.03.1963 Bucureşti
184. IONITA MARIN Nicolae si Eftimia 04.09.1971 Bucureşti
185. IOSIF MARÍA Vasilica 09.10.1972 Bucureşti
186. IOVA CORNELIU VALENTIN Constantin si Victoria 27.04.1955 Bucureşti
187. IOVA COSTEL Petre si Maria 01.03.1970 Bucureşti
188. IOVA STEFAN GELU Corneliu si Mihaela 30.08.1972 Bucureşti
189. ISPIR TEFAN Vasile si Catinca 20.04.1968 Bucureşti
190. ISPIR IOLANDA Marian si Emilia 08.04.1972 Bucureşti
191. ISTODE EUGEN Florea si Lucia 12.07.1968 Bucureşti
192. IUGA GABRIEL Ştefan si Ioana 27.09.1973 Buzău
193. IVAN DANIEL Petre si Elena 27.04.1973 Bucureşti
194. KOVACS MARÍA ILDIKA Dionisie si Elisabeta 22.12.1972 Bucureşti
195. LACATUSU CRISTIAN Teodor si Măria 13.09.1968 Dumbrăveni – jud.Sibiu
196. LAZAR NICOLAE Nicolae si Mariana 19.10.1972 Târgoviste
197. LAZAROIU GHEORGHE Constantin Marina 14.10.1928 Com. Glavile, jud. Vâlcea
198. LEAHU VALENTIN Vasile si Elen 03.02.1961 Bucureşti
199. LEONTE CRISTINA Vasile si Emilia 26.07.1974 Bucureşti
200. LEPADATOIU ALEXANDRU Natural si Isabela 10.05.1950 Bucureşti
201. LULEA MARIN Stelian si Niculina 22.10.1975 Bucureşti
202. MACOVEI VASILE Gheorghe si Saveta 04.08.1962 Corn.Mălini – jud.Suceava
203. MAFTEI GHEORGHE Gheorghe si Profira 05.01.1972 Com.Harlau – jud.lasi
204. MANDACHE NICOLAE Gherase si Ioana 1975 Corn.Movilita
205. MANDE GINEL Tudor si Alexandra 27.06.1974 Racari – jud.Dambovita
206. MARIN ALEXANDRU Stelian si Paraschiva 09.09.1974 Bucureşti – Sector 4
207. MARIN FLOREA Aurel si Ioana 03.03.1959 Constanta
208. MARIN MIHAI Titi si Micsunica 14.07.1966 Bucureşti
209. MARIN VICTORIA Florea si Măria 15.12.1956 Com. Ograzeni, Jud. Giurgiu
210. MARINESCU ROBERT Mihail si Elena 30.07.1975
211. MARUNTELU GHE. Vian si Elisabeta 01.05.1962 Com. Sinesti, Vâlcea
212. MATEI MARIN Florica si Gheorghe 13.07.1955 Maia, Ialomiţa
213. MATEI ADRIANA Mihai si Margareta 12.11.1957 Bucureşti
214. MATEI ELISABETA Dumitru si Vasilica 17.04.1974
215. MATEI GHEORGHE Marin si Măria 17.05.1969 Sârbeşti – Teleorman
216. MATEI GHEORGHE Ion si Lucia 01.07.1971 Com. Botoroaga Jud. Teleorman
217. MATEI ION Petre si Trandafira 27.02.1966 Olteniţa – Călăraşi
218. MATEI ION Gheorghe si Anica 24.06.1960 Com. Glodeanu Sărat – jud.Buzău
219. MATEI MARIN Neagu si Gherghina 11.01.1956 Com. Jilavele – jud.Ialomiţa
220. MAXIM IURIE VIRGIL Neculai si Victoria 26.09.1970 Bucureşti
221. MAZARACHE ALI Nicolae 1976 Urziceni -Ialomiţa
222. MIHAES EUSEBIU CĂTĂLIN Pétrea si Cecilia 15.11.1973 Botesi – Neamţ
223. MIHAI ELENA Ion si Stana 16.06.1959 Bucureşti
224. MIHAI FLORIN Dan si Rodica 27.06.1974 Ploieşti – jud.Prahova
225. MIHAI ION David si Georgeta 20.06.1970 Bucureşti
226. MIHAI LEONARD Gheorghe si Silvia 21.07.1960 Slatina – jud.Olt
227. MIHAI ZAMFIR Măria 20.09.1937 Ortesti – Vâlcea
228. MIHALACHE NELU Tache si Genoveva 26.04.1961 Com. Grivita – jud.Galaţi
229. MILOS DUMITRU Gheorghe si Ioana 26.04.1971 Trivalea Mosteni – jud. Teleorman
230. MINCU   FLORENTIN Marin si Maria 03.11.1976 Ploiesti
231. MITRAN NICOLAE Oprea si Cornelia 14.04.1969 Oltenita – jud. Calarasi
232. MITRICA REMUS Ionica si Stanca 1976 Caracal – jud. Olt
233. MOCANASU VALENTIN EDUARD Vaturel si Irina 29.08.1974 Bucureşti – Sector 5
234. MOGODICI ILIE Dumitru si Anica 03.01.1955 jud.Călăraşi
235. MOLDOVANU LENUTA Marian si Nadia 14.05.1975 Bucureşti
236. MOLDOVEANU LUCIAN Aurel si Măria 24.06.1965 Bucureşti
237. MOLNAR LUCIAN Florin si Elena 22.07.1975 Bucureşti
238. MOROSANU MARIAN Vasile si Manda 17.06.1950 Bucureşti
239. MOROSANU TIVILIC MARIAN Dumitru si Măria 19.09.1968 Bucureşti
240. MOTOLEA DORIN Nicolae si Lucretia 14.12.1966 Aiud
241. MURGULET PA VEL Vasile si Gheorghita 18.01.1969 Cojasca – Dambovita
242. NANNUSI BOGDAN Procopie Liliana 26.04.1962
243. NANU ROBERT Măria 23.01.1972 Bucureşti
244. NASTASE ION Florea si Ioana 9.19.1973 Bucureşti
245. NASTASE MIHAI Ion si Niculina 28.01.1946 Trivale Moşteni – jud.Teleorman
246. NASTASE NICOLAE Elena 05.08.1951
247. NEAGU ELENA Ion si Ioana 21.11.1934 Bucureşti
248. NEAGU NICOLAE Florea si Constantina 24.11.1957 Bucureşti
249. NEAMU GABRIEL Locotenent si Lenuta 06.11.1969 Roşiorii de Vede
250. NEAMU IULIAN Locotenent si Lenuta 08.01.1966 Roşiori de Vede – Teleorman
251. NEDELCU GHEORGHE Constantin si Emilia 30.05.1972 Bucureşti
252. NEDELCU IONUT Gheorghe si Eugenia 02.05.1974 Bucureşti
253. NENCIU OCTAVIAN Constantin si Paulina 26.06.1969 Bucureşti
254. NEOCIU VASILE Tudor si Margareta 26.08.1969 Bucureşti
255. NICA RADU Mie si Florin 28.02.1963 Bucureşti
256. NICA CONSTANTIN Gheorghe si Leana 29.06.1974 Bucureşti
257. NICOLAE CONSTANTIN Natural si Natural 18.02.1968 Bucureşti
258. NICOLAE DUMITRU Constantin si Elena 10.11.1964 Bucureşti
259. NICOLAE MARIUS Marin si Valeria 16.06.1974 Bucureşti
260. NICOLAE SAPOREL Alexandru si Floarea 26.01.1959
261. NICOLESCU ADRIAN TRAIAN Traian si Eugenia 08.10.1969 Bucureşti – Sector 3
262. NICULAE ION Gheorghe si Măria 20.09.1958 Anuntele – Ialomiţa
263. NISTOR AMICA Ion si Elena 05.05.1957 Bucureşti
264. NISTOR EUGEN Sandu si Fanica 24.09.1978 Bucureşti
265. NISTOR NICOLAE Mihalache si Trandafira 07.02.1971 Faurei – Jud.Braila
266. NUTA MARIAN Nicolae si Dumitra 06.05.1969 Baneasa – Giurgiu
267. OCTAVIAN COSTEL Cristea si Lenuta 21.10.1972 Călăraşi
268. OPREA ŞTEFAN Gheorghe si Cătălina 03.08.70 Bucureşti
269. OPREA ANDRAS Margareta si Petre 14.10.1973 Ploieşti – Prahova
270. OPREA CONSTANTIN Gheorghe si Constanta 14.11.1971 Bucureşti
271. PADEANU NARCIS OCTAVIAN Stelian si Elena 09.02.1972 Craiova
272. PANA FLORIN Dumitru si Ana 26.09.1974 Bucureşti
273. PANAIT M. DUMITRU Mihail si Elena 08.11.1930 Predeal – Sarari
274. PANAIT SAVA Safran si Măria 08.07.1937 Parches – Tulcea
275. PANAMAROV ION Ştefan si Cristina 28.06.1963 Bucureşti
276. PARASCHIVOIU ŞTEFAN Alina si Gheorghe 29.04.1944 Mogosoaia – jud.Ilfov
277. PARVU MARIN Constantin si Ana 18.07.1964 Ghioraiu – Vâlcea
278. PAVELESCU GABRIEL Ionel si Georgeta 31.01.1968
279. PAVELESCU GHEORGHE Alexandru si Paraschiva 23.01.1968 Bucureşti
280. PEPI VIOREL Tudor si Elena 30.12.1967 Medgidia
281. PERCA MIHAI Pavel si Margareta 20.10.1964 Com. Sabaoani – jud.Neamţ
282. PERJU DANUT Grigore si Minuta 23.09.1956 Vultureni – Buzău
283. PESTRITU CLAUDIU Marin si Măria 20.10.1971 Bucureşti
284. PETCU EMILIAN Nicu si Măria 15.05.1971 Com. Ghimpaţi – jud.Giurgiu
285. PETEU IOAN Ion si Ana 21.03.1936 Bucureşti
286. PETRE CRISTIAN Costea si Angela 22.08.1974 Bucureşti
287. PETRE MARIN Ion si Măria 26.06.1970 Bucureşti
288. PETRESCU ANTON Ion si Florica 25.06.1973 Bucureşti
289. PETRISOR COSTEL Mie si Măria 28.01.1959 Bucureşti
290. PIRVU SILVIU CONSTANTIN Elvira si Ion 12.01.1975 Bucureşti
291. PLESOIANU ARISTEL Marin si ioana 18.03.1975 Calafat – jud.Olt
292. PODEANU FLORICA Gheorghe si Leana 27.05.1944 Pollagi – Dambovita
293. PODEANU MARIAN Gheorghe si Florica 01.01.1971 Piteşti – jud.Arges
294. POP ILIE Petre si Peloga 19.01.1960 Desesti – Maramureş
295. POP TEODOR Vaier si Leontina 1947 1 Noiembrie – Bistriţa Nasaud
296. POPA FLORIAN Andrei si Didina 08.02.1973 Gostinari – Giurgiu
297. POPA LIVIU Ion si Glina 09.06.1968 Bucureşti
298 POPA MIRCEA Constantin si Aura 01.01.1945 Com. Smardan – jud. Buzau
299 POPESCU DAN CONSTANTIN ADRIAN Pavel si Constanta 21.06.1950 Bucuresti
300 PORTIC PETRE Desideriu si Agnes 21.10.1967 Gheorghieni – jud. Harghita
301.       PRAHOVEANU             IULIAN Ionica si Dumitru 29.01.1968 Ianca – Brăila
302.       PREDA GHEORGHE Petre si Steliana 24.11.1949 Corn. Galateni -jud.Teleorman
303.       PREDESCU COSTICA Constantin si Măria 11.10.1957 Bucureşti
304.       PUNEIION Gheorghe si Măria 07.03.1938 Bucureşti
305.       PURICE SILVIAN VASILE Vasile si Leonica 03.08.1967 Bucureşti
306.       RACARU ROBERT Natural si Constanta 01.01.1969 Bucureşti – Sector 2
307.       RACOVEANU CIPRIAN RADU Nicolae si Victoria 13.03.1967 Bucureşti
308.       RADU ARGENTINA Vasile Gheorghe si Măria 08.10.1960 Ploieşti
309.       RADUCANU ILIE Dumitru si Minodora 22.01.1976 Ploieşti – jud.Prahova
310.       RADUCANU RADA Costel si Lidia 10.07.1967 Bucureşti
311.       RADUCU MARIAN Voicu si Măria 27.12.1969 Piteşti – jud.Arges
312.       RADULESCU VASILE Iordache si Floarea 07.04.1952 Bucureşti
313.       RISTEA IONEL Gheorghe si Sita 02.09.1930 Telega – Prahova
314.       RIZEA DUMITRU Ion si Ştefana 08.07.1938 Darasti – Giurgiu
315.       ROŞU STELIAN Ion si Ioana 20.07.1974 Bucureşti
316.       ROSCA MARCEL Irimia si Măria 14.04.1955 Cluj – Napoca
317.       ROSIU MARIAN CONSTANTIN Marin si Elena 07.07.1965 Ploieşti – jud.Prahova
318.       RUGU NICOLAE Vasile si Leana 21.03.1967 Potlogi – Dambovita
319.       RUPAPETRUTA Andrei si Didina 02.04.1970 Com. Gustinari, jud. Giurgiu
320.       RUPA TIBERIU Gheorghe si Elisabeta 04.01.1974 Piteşti – jud.Arges
321.       SALI GHEORGHE Ionica si Joita 15.04.1967 Alexandria – jud.Teleorman
322.       SALI MARIAN Ionica si Joita 15.01.1972 Alexandria – jud.Teleorman
323.       SANDA ION Petre si Stanca 24.06.1951 Bedea – Giurgiu
324.       SANDU PARDALIAN Gheorghe si Păuna 10.12.1972 Com .Corbeanca- jud.Ilfov
325.       SBIRCICA GABRIEL Gheorghe si Ioana 06.04.1972 Ploieşti – jud.Prahova
326.       SEBASTIAN ION Spirea si Elena 10.09.1967 Com. Barcanesti – jud.Ialomiţa
327.       SECAREANU NICOLAE Ion si Constanta 21.06.1969 Sulete – Vaslui
328.       SERBANANGHEL Gheorghe si Elena 19.11.1949 Darmanesti – jud.Dambovita
329.       SIMA ANGELA Stan si Măria 15.03.1964 Bucureşti
330.       S1MION EUGEN Eugen si Ioana 16.08.1975 Bucureşti
331.       SIMION TRAÍAN Dumitru si Elena 12.01.1961 Bucureşti
332.       SOCOLESCU PETRE Ilie si Ileana 10.06.1953 Bucureşti
333        SPIRIDON DANIEL Iosif si Ana 13.06.1969 Bucureşti – Sector 3
334.       STAN GEORGE IULIAN Vasile si Lenuta 10.05.1973 Bucureşti,
335. STAN NICU Vladimir si Irina 25.07.1972 Valea Argovei -jud.Călăraşi
336. STANCIOIU VIOLETA Costica si Gheorghita 24.03.1974 Petrila – jud.Hunedoara
337. STANCIU VALENTIN Constantin si Georgeta 08.10.1964 Budesti – jud.Călăraşi
338. STANCIU VINTILA Corneliu si Petra 23.08.1972 Bucureşti
339. STANCU CONSTANTIN Gheorghe si Dumitra 18.07.1974 Voluntari – Mureş S.A.I.
340. STANCU LEON Vasile si Dobrita 20.07.1964 Balaciu – jud.Ialomiţa
341. STANCU MITICA Gheorghe si Ioana 21.09.1952 Bucureşti – Sector 3
342. STANCU NICULINA Parvu si Zinca 05.07.1955 Bucureşti
343. STANILA MARIN Danila si Vasilica 10.09.1950 Com. Lehliu Jud. Călăraşi
344. STATICESCU PETRE Constantin si Zenovia 19.02.62 Bucureşti
345. STICLEANU NICU Constantin si Sava Bucureşti
346. STIRBU VASILE Ion si Caterina 09.09.1928 Doftana – Bacău
347. STOENICA RADU Aurelia 09.03.1971 Bucureşti
348. STOIAN VALENTIN ADRIAN Constantin si Olga 22.03.1973
349. STOICA MARIUS David si Petruta 25.06.1971 Bucureşti
350. STOICA ROZA Gheorghe si Alexandrina 1972
351. STOICA SORINEL Nicolae si Niculina 24.11.1967 Romaneşti – jud.Dambovita
352. STURZEA IONEL Nicolae si Ioana 24.04.1955 Giurgiu
353. SURICA FLORIN Aurica si Ioana 23.07.1973 Com. Ghimpaţi – jud.Giurgiu
354. TAMBAC COSTEL Gheorghe si Ioana 03.03.1968 Crivat – jud.Călăraşi
355. TANGULEA EUGEN Gheorghe si Viorica 06.12.1971 Bucureşti
356. TARANA IORGU Vasile si Dumitra 03.07.1952 Salcioara – Ialomiţa
357. TARSANARU COSTEL Costei si Didina 01.06.1974 Iasi
358. TASIA MADALINA Valentin si Mariana 30.09.1978 Tg.Jiu – jud.Gorj
359. TEGA AURELIAN Ion si Raisa 17.09.1965 Com.Bălteşti – jud.Prahova
360. TEODORESCU IONEL Corneliu si Zoia 26.08.1973 Bucureşti
361. TILOIU RADUT Stan si Ioana 30.06.1970 Focşani – jud.Vrancea
362. TIMOSENCU ALEXANDRU Alexandru si Larisa 01.07.1944 Bucureşti
363. TOADER NELU Fanica si Vasilica 29.08.1969 Brăila
364. TOADER ROMICA Fanica si Vasilica 09.03.1967 Brăila
365. TOBA CAMIL Camil si Ecaterina 11.06.1969 Găieşti – Dambovita
366. TOCMELEA LEONTE Stefan şi Sofia 18.06.1939 Com. Mugesti, Jud. Buzau
367. TOMA STEFAN DUMITRU Stefan şi Maria 04.10.1959 Bucureşti
368. TOMA CONSTANTIN Mihai şi Elisabeta 19.02.1969 Bucureşti
369. TOMA CRISTIAN Gheorghe şi Dobra 11.06.77 Bucureşti
370. TOMA FLORIN Constantin şi Măria 04.06.1968 Roman – jud.Neamţ
371. TOMESCU GHEORGHE Constantin şi Sonia 22.09.1968 Timna – jud. Mehedinţi
372. TORNEANU DRAGOS Mihai şi Măria 21.01.1974 Bucureşti
373. TRANDAFIR STELIAN Florea şi Elena 04.11.1970 Bucureşti
374. TUDOR MARIAN Gheorghe şi Eugenia 13.12.1972 Bucureşti
375. TUDORACHE GHEORGHE Constantin şi Bita 30.11.1950 Bucureşti
376. TUDORAN STANA Marin şi Gherghina 1973 Bucureşti
377. TUDOSE CRISTIAN Victor şi Mrneta 17.06.1974 Bucureşti
378. TULEA DUMITRU Natural şi Nina 10.01.1969 Bucureşti
379. TURCU RAZVAN Ion şi Geta 22.05.1972 Com. Peris – jud. Ilfov
380. TURLESCU VIOREL Dumitru şi Elena 13.06.1971 Bucureşti
381. TURTULEA IOANA Pândele şi Elena 07.04.1968 Corbii Mari – Dambovita
382. VĂDUVA NICU Ion şi Păuna 01.12.1955 Romaneşti – Damovita
383. VALEANU VIRGIL Ion şi Măria 10.10.1977 Feteşti – jud.Ialomiţa
384. VALUTA ADRIAN Valentin şi Ecaterina 07.10.1972 Bucureşti
385. VARLAM MĂRIA Dumitru şi Vasilica 31.10.1930 Com. Dienci – jud.Olt
386. VÂRTEJ CONSTANTIN Ştefan 27.05.1957 Com. Grădiştea, jud. Brăila
387. VASILE A NICOLAE Aurica şi Danut 22.04.1971 Bucureşti
388. VASILE ALEX. Ştefan şi Elena 01.08.1973 Vasilati – Călăraşi
389. VASILE G NICOLAE Gheorghe şi Măria 03.11.1963 Bălteşti – Prahova
390. VASILE ILIE Nicolae si Ecaterina 24.12.1970 Bucureşti
391. VASILE  M. GHEORGHE Marin si Ioana 13.05.1968 Bucureşti – Sector 5
392. VASILE P NICOLAE Petre si Tudora 23.08.1943 Bucureşti
393 VASILE VIOREL Radu Marin si Ioana 01.06.1971 Bucureşti
394. VELIAN MĂRIA Mihai si Ştefan 1974
395. VIERU AURICA Ilie si Verica 10.03.1973 Podari – Dolj
396. VINTILA DORU Aureliu si Georgeta 26.04.1957 Bucureşti
397. VLADUCU RADU Radu si Elena 30.01.1970 Bucureşti
398. VLASE VASILE Constantina 14.05.1973 Com. Frumusita – jud.Galaţi
399. VOCHIN GRIGORE Gheorghe si Florica 30.09.1953 Bucureşti
400. VOICILA NICOLAE Mihai si Irina 29.12.1969 Bucureşti
401. VOICU STAN Nicolae si Elena 01 01 1948 Dor Mărunt – jud.Calarasi
402. VOINEA GHEORGHE. Florea si Rebeca 21.08.1956 Bucureşti
403. ZAHARIA SORIN Niculae si Elisabeta 09.10.1974 Pietroasele – Buzau
404. ZAMFIR SURAJ Costache si Carmen 21.12.1975 Bucureşti
405. ZUGRAVU ALISTIR Ghita si Maria 11.16.1927
406. TINTEA NICOLAE Ion si Raveca 17.09.1948 Bucureşti

ANEXA 2


PREZENŢA COVÂRŞITOARE A MEMBRILOR FRONTULUI SALVĂRII NAŢIONALE

ÎN COMISIILE PARLAMENTARE DE ANCHETĂ

A  EVENIMENTELOR DIN 13-15 IUNIE 1990 ORGANIZATE DE FSN

Frontul Salvării Naţionale, continuator al Partidului Comunist Român, s-a implicat decisiv în organizarea evenimentelor din 13-15 iunie 1990.

Membrii FSN  din comisiile parlamentare de anchetă a  evenimentelor din 13-15 iunie 1990 s-au aflat într-o situaţie de totală incompatibilitate confirmată de raportul neadevărat şi părtinitor propus de aceştia, astfel încât cei şapte parlamentari ai partidelor anticomuniste din comisiile parlamentare de anchetă (Sergiu Cunescu – PNL, Mihai Ruva – PNL, Sabin Ivan – PNL, Radu Ciuceanu – PNL, Zoltan Hoszu – UDMR, Laszlo Zsigmond – UDMR, Valentin Gabrielescu – PNŢCD) au fost puşi în situaţia să elaboreze propriul raport (finalizat la începutul anului 1991) despre evenimentele din 13-15 iunie 1990, raport pe care-l anexăm integral.

HOTĂRÂRE nr.11 din 19 iunie 1990
pentru desemnarea reprezentanţilor Adunării Deputaţilor într-o comisie parlamentară de anchetă

Publicat în Monitorul Oficial nr. 85 – 86/20 iunie 1990

Adunarea Deputatilor hotaraste:

Articol unic. – Se desemneaza, ca reprezentanti ai Adunarii Deputatilor in Comisia parlamentara de ancheta instituita in vederea cercetarii evenimentelor petrecute in zilele de 13-15 iunie 1990, urmatorii deputati:

  1. 1. Nicolae S. Dumitru – Grupul parlamentar al FSN
  2. 2. Nicolae Radu – Grupul parlamentar al FSN
  3. 3. Sorin Botnaru – Grupul parlamentar al FSN
  4. 4. Constantin Sorescu – Grupul parlamentar al FSN
  5. 5. Ioan Moldovan – Grupul parlamentar al FSN
  6. 6. Nicolae Olteanu – Grupul parlamentar al FSN
  7. 7. Iulian Stancov – Grupul parlamentar al FSN
  8. 8. Gabriel Marinescu – Grupul parlamentar al FSN
  9. Zsigmond Laszlo – Grupul parlamentar al UDMR

10.  Radu Ciuceanu – Grupul parlamentar al PNL

11.  Valentin Gabrielescu – Grupul parlamentar al PNT-CD

12.  Sergiu Cunescu – Grupul parlamentar ecologist si social-democrat

13. Lintmaier Anton – Grupul parlamentar al minoritatilor nationale (altele decat cea maghiara)

14. Petru Burca – Grupul parlamentar de uniune nationala a romanilor (AUR)

15. Valeriu Pescaru – Grupul parlamentar democrat-agrar

PRESEDINTELE ADUNARII DEPUTATILOR
MARTIAN DAN

HOTĂRÂRE nr. 12 din 18/06/1990
privind desemnarea reprezentanţilor Senatului într-o Comisie parlamentară de anchetă

Publicat în Monitorul Oficial nr. 85 din 20/06/1990


Senatul h o t a r a s t e:

Articol unic. – Se desemneaza ca reprezentanti ai Senatului in Comisia parlamentara de ancheta, instituita in vederea cercetarii evenimentelor petrecute in zilele de 13-15 iunie 1990, urmatorii senatori:

1. Corvin-Laurentiu Bangu  – Grupul parlamentar al Frontului Salvarii Nationale

2. Mircea Cupsa                   – Grupul parlamentar al Frontului Salvarii Nationale

3. Gheorghe Muntean        – Grupul parlamentar al Frontului Salvarii Nationale

4. Ion Solcanu                        - Grupul parlamentar al Frontului Salvarii Nationale

5. Neculai-Simeon Tatu     – Grupul parlamentar al Frontului Salvarii Nationale

6. Ivan Sabin                           - Grupul parlamentar al Partidului National Liberal

7. Mihai-Zaharia Ruva      – Grupul parlamentar al Partidului National Liberal

8. Zoltan Hosszu               – Grupul parlamentar al Uniunii Democrate Maghiare

din Romania

PRESEDINTELE SENATULUI
academician ALEXANDRU BIRLADEANU

Bucuresti, 18 iunie 1990

ANEXA 3

F r a g m e n t e d i n

RAPORT ELABORAT DE GRUPUL PENTRU DIALOG SOCIAL

ASUPRA EVENIMENTELOR DIN 13-15 IUNIE 1990, BUCURESTI

- publicat în 1990 -

GOLANIA


Duminica, 22 aprilie, in Bucuresti au avut loc doua mitinguri electorale: cel al PNTCD si al Uniunii Democratice de Centru. In afara de acestea, asociatiile independente 16-21 Decembrie si Alianta Poporului au organizat un mars de protest, devenit obisnuit, spre Piata Victoriei si Televiziune. Dupa terminarea mitingurilor electorale mii de participanti au luat parte si la marsul organizatiilor independente. La intoarcerea coloanei de demonstranti de la Televiziune, o femeie din coloana este ranita grav la cap de un ghiveci cu flori aruncat de la etaj. Demonstrantii blocheaza circulatia in Piata Universitatii.

Marti, 24 aprilie, in jurul orelor 4.30-5.00, apar autobuze ale politiei si camioane ale armatei cu trupe. Manifestantii si politistii discuta pasnic. In jurul orei 5.30, armata se retrage spre camioane, demonstrantii ii aplauda, cand deodata, politia ataca deosebit de violent manifestantii. Brutalitatea a starnit indignarea. Lovind cu bastoanele, pumnii, picioarele barbati, femei si batrani, cei 700 de politisti au eliberat zona in cateva minute. Nici unul din cei circa 150 de manifestanti nu a opus rezistenta. In Piata Universitatii incep sa vina din ce in ce mai multi oameni pentru a protesta. Se fac arestari si unele persoane sunt supuse violentelor in vazul lumii, provocand o crestere in continuare a tensiunii. Sub presiunea tot mai mare a demonstrantilor, politia si armata se retrag in jurul orei 12.
Din acest moment pana la 13 iunie, aceasta zona a fost in permanenta inchisa circulatiei, fiind sediul demonstratiei denumita “Piata Universitatii”.

In dimineata zilei de 24 aprilie a avut loc intrunirea CPUN, unde a fost discutata si problema acestei demonstratii. Presedintele CPUN – Ion Iliescu – a cerut ca pe baza unei informari sa se voteze motiunea prin care Piata Universitatii sa fie eliberata prin forta. Domnul Iliescu a facut referiri jignitoare la adresa manifestantilor. Epitetul “golan”, atribuit manifestantilor, a fost insusit de acestia si transformat intr-un titlu de noblete. In 27 aprilie apare Comunicatul Pietei Universitatii, prin care se incearca a se da o forma concisa si unitara revendicarilor manifestantilor. Comunicatul subliniaza ca demonstratia nu este indreptata impotriva unor persoane sau formatiuni politice, ci impotriva unui sistem – sistemul comunist. Comunicatul este apropiat, in mai multe pasaje, atat de Platforma-Program a FSN, prezentata natiunii in seara zilei de 22 decembrie 1989, cat si de Proclamatia de la Timisoara.

13 IUNIE. PIATA UNIVERSITATII

La ora 2, in noaptea de 12 spre 13 iunie, Alianta poporului a inceput sa-si stranga corturile, instalatia de sonorizare, inclusiv generatorul electric si s-a retras din Piata. Majoritatea oamenilor au ramas pe loc – pe esplanada din fata Teatrului National. Acestia erau, in special, persoane din Bucuresti sau din provincie, care se stabilisera acolo, si care incercau, cel mai adesea cu deznadejde, sa duca mai departe, prin insasi prezenta lor acolo, mesajul protestatar pe care manifestatia din Piata il formulase inainte de 20 mai. Era, totodata, un numar de grevisti ai foamei. Cu totul, se gaseau acolo cam 250 de persoane.

La ora 3.30 au aparut cordoane masive de politisti in zonele Luceafarul, Rosetti, Biserica Enei, Batiste, Dalles. La ora 4 a avut loc atacul politiei, pe cat de scurt, pe atat de crud si violent. Multi dintre cei prezenti la acea ora in Piata dormeau in corturi. Politistii au distrus corturile si au calcat totul in picioare, inclusiv pe cei aflati inauntru. Absolut toata lumea a fost arestata, inclusiv grevistii foamei, al caror perimetru se afla sub protectia Ministerului Sanatatii. Unii dintre cei ridicati au fost dusi la Jilava – cei raniti, la spitalul inchisorii; altii, in arestul Politiei Capitalei – aceasta a fost in general soarta grevistilor foamei – de unde au fost eliberati dupa cateva ore. Altii – cei mai numerosi – au fost dusi la scoala Ministerului de Interne de la Magurele. Dupa 10 minute de activitate a fortelor de ordine, ultimele vestigii ale Golaniei disparusera.

Intreaga evolutie a evenimentelor din ziua de 13.06 si-a avut radacinile in indignarea pe care atrocitatile comise in zori de catre politisti a produs-o printre bucuresteni, in special printre cei care simpatizasera cu manifestatia maraton din Piata Universitatii. Intre orele 6 si 7, arterele de acces catre Piata Universitatii au fost blocate de catre camioane, autobuze si diferite vehicule ale Politiei. Circulatia troleibuzelor a fost intrerupta si statia de metrou a fost inchisa. Vestea evenimentelor violente din zorii zilei s-a raspandit si, dupa ora 8, s-au format grupuri de persoane care comentau cele intamplate, in special in zona Spitalului Coltea si a Bisericii Enei. In zona Biserica Enei, tensiunea este adusa la cote inalte prin prezenta unui grup agresiv de “muncitori de la IMGB”, care se dizolva infiltrandu-se printre manifestanti.

Spre ora 13.30, un autobuz cu politisti – spre care sunt aruncate cateva pietre – se retrage in huiduielile multimii. Imediat dupa aceea, in dreptul Bisericii Enei, politistii bat cativa manifestanti, pe care ii urca in duba 31-B-452, si continua sa loveasca in cei din jur, ceea ce ii radicalizeaza pe demonstranti. Spre ora 14, manifestantii rastoarna si lovesc o duba a politiei, pe care initial o banuiesc ca fiind plina cu arestati, si o persoana usor identificabila din imaginile inregistrate pe banda video ii da foc. In jurul orei 16 apar primele sticle incendiare, de care politistii se feresc, asezandu-se in spatele barajului de autobuze. In momentul in care politistii se departeaza de autobuze, acestea incep sa arda. Spre ora 16.15 politistii parasesc Piata, fugind spre Teatrul National – Batiste. Autobuzele ramase in zona sunt incendiate succesiv. “Un grup de tineri – care in nici un caz nu erau studenti – aduceau un autobuz cu geamurile sparte. M-am gandit ca vor sa-l scoata din zona si sa-l salveze… Dupa cateva minute a inceput si acesta sa arda. Personal nu am vazut sticle incendiare, dar autovehiculele de care se apropia grupul de tineri incepeau sa arda” – noteaza un martor ocular.

Incendierea masinilor s-a facut foarte repede. Pe langa autobuzele abandonate de politisti au trecut grupuri de tineri care, cu un aer mai curand plictisit, au spart metodic geamurile. Ulterior s-a presupus ca aceasta s-a facut pentru a asigura circulatia aerului, necesara “unei bune arderi”. Masinile au fost incendiate, aproximativ simultan, fara ca lumea sa stie, in general, cine a facut-o. Spre surprinderea tuturor, nici un rezervor nu a explodat. Din Piata vor pleca mai multe grupuri, unele spre Politie (ora 16), altele spre Televiziune (ora 18.15).

LA INSPECTORATUL GENERAL AL POLITIEI SI MINISTERUL DE INTERNE

Dupa ora 16, o parte dintre cei aflati in Piata Universitatii se decid sa se indrepte spre cladirea Inspectoratului General al Politiei, pentru a cere eliberarea persoanelor arestate in cursul diminetii. Se striga “Vrem arestatii”, dar nimeni nu intra in curte, cu atat mai putin in cladire. Nu exista, initial, nici un indiciu de violenta.

Au aparut apoi cativa baieti curajosi (unul dintre ei, cu casca rosie de motociclist pe cap, pe care nu si-a mai scos-o) care au incitat multimea si au inceput sa sparga geamurile cu rangi metalice si sa loveasca masinile aflate acolo.

Imobilul a inceput sa arda atunci cand nici un manifestant nu intrase in el. Prima data s-a vazut foc la etajele 3-4; apoi, s-a vazut fum si foc la etajul 1 – probabil in urma aruncarii cu sticle incendiare din exterior. O parte din manifestanti au incercat sa stinga focul, folosind instalatiile adecvate, pe care in mod normal ar fi trebuit sa le manevreze pompierii. Acestia nu au aparut, desi cazarma lor se afla extrem de aproape, iar fumul era extrem de vizibil.

La ora 17.30 are loc evacuarea cladirii. Politistii coboara in curtea interioara, pe care, apoi, o parasesc. Nici un politist nu e atacat, asa cum nici un politist nu pare dispus sa-i pedepseasca pe presupusii agresori. Din interiorul cladirii se puteau lua arme si munitii, care fusesera abandonate in locuri accesibile. In curte erau imprastiate cartuse, care puteau fi luate de oricine, dar nimeni nu pare interesat sa o faca.

Spre seara, tot mai multa lumea coboara dinspre Calea Victoriei spre Ministerul de Interne. Atmosfera este confuza. Nu se stie cum, in cladirea Serviciului Român de Informaţii izbucneste un incendiu puternic. La cateva sute de metri, pompierii stau impasibili in cazarma. Un om inimos a pus in functiune furtunul unui hidrant si lupta singur cu flacarile. Nimeni nu intelege nimic.

Pe la ora 19 agresivitatea multimii creste. Primele sticle incendiare sunt aruncate asupra cladirii. Dinauntru se trag focuri de avertisment. Se trage, dar nu in agresori. Prima victima – un barbat de 35 de ani, impuscat in cap – cade la ora 19.20.

La ora 19.30 soseste dinspre statia PECO de la Mihai Voda o coloana de TAB-uri si camioane militare. Nimeni nu arunca cu pietre sau sticle incendiare in TAB-uri; singura tinta e Ministerul de Interne. Sunt provocate incendii pe ziduri si in diferite camere, la subsol sau la etaj; cele din interior sunt repede stinse. Cativa tineri incearca escaladarea geamurilor. Se trage, dar nu in ei. La ora 20.25 cade inca o victima: tot un tanar, impuscat in cap, ca si primul – un privitor pasiv. Spre ora 24 regula jocului se schimba. Contra manifestantilor se intervine serios, cu scutieri si TAB-uri. Ministerul este despresurat cu totul, iar armata continua sa urmareasca manifestantii dintre care, evident, nici unul nu avea arme de foc. Manifestantii sunt respinsi pe Calea Victoriei spre Casa Centrala a Armatei. Incropesc o baricada aproximativ intre Libraria Eminescu si cofetaria de vis-à-vis. Manifestantii – o mana de oameni – ataca cu sticle incendiare, soldatii trag foc automat, in rafale repetate. Incidentele continua pana spre ora 3.

LA TELEVIZIUNE

In jurul ore 14.30, un speaker de la Actualitati citeste un comunicat al presedintelui, in care se afirma ca grupuri organizate sunt pe cale de a veni la anumite obiective de stat, printre care, probabil, Televiziunea, si roaga fortele fidele democratiei sa apere aceste obiective. In jurul orei 17, se transmite pe post un comunicat al Guvernului cu continut asemanator. Pe la ora 18.15, in Piata Universitatii se formeaza o coloana de manifestanti care se indrepta spre Televiziune, in semn de protest pentru modul brutal in care fusese evacuata Piata, pentru modul impropriu de prezentare a stirilor etc. La 19.35, primii manifestanti ajung la Televiziune. Aspectul lor este cu totul pasnic. Pe la ora 19.45 cativa tineri (5-6), de varsta soldatilor, sar gardul cam in acelasi timp (gardul dinspre Calea Dorobantilor). Tinerii alearga paralel cu gardul, in interior, chemand lumea inauntru. O multime de oameni se hotaraste sa sara gardul. Soldatii care fac cordon “de paza” in jurul cladirii permit trecerea manifestantilor printre ei; cand nu e spatiu suficient, se dau inapoi un pas-doi, ca sa poata trece oamenii. Printre persoanele pline de verva se observa cineva care, atunci cand se apropie de cladire, isi pune in cap o casca rosie de motociclist, cu care ramane. Manifestantii doreau o discutie cu conducerea Televiziunii (Razvan Theodorescu si Emanuel Valeriu) in care sa ceara urmatoarele: sa intre in emisie dupa Actualitati; sa informeze corect tara in legatura cu evacuarea violenta a Pietei Universitatii; sa intrebe Guvernul ce s-a intamplat cu grevistii foamei; sa ceara eliberarea arestatilor.

Cand delegatia (10 persoane) se pregatea sa intre in cladire, din multime se desprinde un grup care forteaza intrarea (sparge un geam, intra in cladire, deschide usa de acces dinauntru) si cere celorlalti sa-l urmeze (ora 19.53). Un martor ocular, grevist al foamei, noteaza: “In afara de delegati reprezentanti ai celor din Piata Universitatii, pe care ii cunosteam, se ingramadeau si se agitau spre usa cativa indivizi pe care nu ii mai vazusem niciodata si care se manifestau foarte turbulent. Dandu-mi seama ca acestia ar putea pune in pericol buna desfasurare a dialogului sau chiar ar putea impiedica total acest dialog, am scos de la gat insemnul de grevist al foamei, l-am inaltat deasupra capului si le-am cerut sa iasa imediat afara din cladire, deoarece nu-i recunosc ca reprezentativi pentru cei din Piata Universitatii. Acestia s-au potolit pentru moment, ragaz in care m-am adresat soldatului fruntas care pazea usa studioului unde eram adunati, cu rugamintea de a transmite celor dinauntru ca delegatia este constituita si asteapta sa fie invitata la dialog.

Dinauntru s-a auzit un raspuns pe care nu l-am inteles. Grupul turbulent a declansat atunci in mod deschis atacul impotriva noastra, scotand dintr-o data din vesminte bate de lemn cu care au inceput sa ne loveasca in cap, in spate si pe unde apucau”.

Cam in acelasi timp in care cei din interior sunt batuti si pusi pe fuga, din 2-3 camioane deschise care vin pe strada Pangratti, apare un grup agresiv care striga: “Iliescu, nu uita/ tara e de partea ta”. Sunt cam 50 de persoane, inarmate in special cu pari, drugi de lemn. Cei mai multi au un aspect neglijent (murdari), dar printre ei exista si cativa cu infatisare ingrijita (de exemplu in costum). Grupul intra pe poarta Dorobanti.

Declaratia unui martor ocular: “Demonstrantii au patruns in curte, ocupand o parte a ei, fara a fi violenti. Tentativele de spart geamurile au fost sanctionate chiar de demonstranti. Violenta a inceput atunci cand din interior demonstrantii care fusesera lasati sa patrunda au inceput sa iasa tipand, urmariti de civili inarmati cu bate care loveau in dreapta si in stanga si care apoi au fugit sau au fost prinsi de catre demonstranti. Acestia au fost atacati tot cu bate dinspre b-dul Dorobanti”.

Pe la ora 20.30, emisia se intrerupe cu totul, inclusiv mira, din decizia Ministerului Postelor si Telecomunicatiilor. Lipsa de motivatie tehnica a intreruperii a fost expusa intr-un comunicat al Sindicatului Liber al Lucratorilor din Televiziunea Romana. Mai mult, orice telespectator stie ca, daca are loc o defectiune in studio, pe ecran apare mira, transmisia neoprindu-se de fapt. Violentele au loc in continuare, in partea cladirii dinspre Calea Dorobantilor. In acel loc sunt prezenti permanent sute de soldati care nu intervin nici atunci cand se arunca cu pietre sau sticle incendiare, dar la cativa metri de ei.

La ora 1.00, reflectoarele din cladire se sting; reflectoarele din curte (de pe sol) sunt sparte unul cate unul; se face o pauza in aruncarea de sticle incendiare; armata ataca pe manifestanti. Printre militari sunt si civili, unii in costum si cravata. Arestarile se fac de catre o echipa mixta, doi civili plus doi militari. Civilii sunt foarte agresivi, lovesc cu batele sau cu piciorul in figura victimei, care nu se poate apara avand ambele maini tinute la spate.

14 IUNIE. MINERII IN PIATA UNIVERSITATII

Trei trenuri au plecat din Petrosani spre Bucuresti la orele 22.10, 22.20, 23.12, in 13 iunie. Un alt tren a plecat a doua zi din gara Motru spre Bucuresti. Trenurile au ajuns la Bucuresti intr-un moment in care calmul fusese restabilit complet.

Piata Universitatii in zorii zilei de 14.06.1990, vazuta din balconul Facultatii de Geologie: “Pe la ora 5.10-5.20, in Piata au intrat minerii, dotati cu rangi, topoare, bate, bastoane, cabluri etc., alergand dintr-o parte in alta a Pietei, nedumeriti si nemultumiti probabil de linistea adanca in care era scufundat Bucurestiul. Imediat a aparut, in mod imprudent, si prima victima: un barbat cu un aparat de filmat. A fost batut in mod barbar, pana cand nu a mai miscat, a fost inghesuit cu picioarele intr-o groapa situata langa iesirea din metrou de la Teatrul National. Cand unul dintre mineri a adus victorios o franghie, si-a facut aparitia o duba verde, inauntrul careia a fost aruncat cel masacrat”.

La ora 5.15, “un grup de circa 80-100 mineri, condusi de un civil in costum maro, au fortat intrarea de sub balcon, de la Facultatea de Geologie, pe care au spart-o”, apoi alte grupuri au fortat si celelalte intrari. Minerii din primul grup “au ajuns foarte repede, intr-un minut sau doua in Club”.
“In mod sigur au fost condusi aici, altfel era imposibil ca un miner, care nu cunostea Universitatea, sa ajunga in circa 60 de secunde, de cand au spart intrarea de la Geologie, in celalalt capat al Universitatii, la doua nivele sub pamant”.

Cativa studenti si-au cautat refugiul in bucataria Clubului: “Minerii au spart usa si fara sa intrebe macar ceva au inceput sa loveasca bestial, cu predilectie in cap. Pe studenti i-au lovit cu bate, lanturi, cabluri, topoare, sfredele de mana, pana cand, plini de sange, au lesinat… Mi-am pus mainile in cap, in timp ce tovarasii mineri continuau sa ma calce in picioare. La un moment dat au aparut doi mineri, care nu aveau fete de mineri, m-au luat in brate si m-au tarat pe scari, strigand mereu: «Nu mai dati, bai fratilor, ca ii omoram, dati numai in spate si la picioare daca vreti»“.
In timp ce jos aveau loc aceste scene, grupuri de mineri continuau sa cerceteze cladirea, in cautarea de noi victime. Pe la 6.30-6.45 este depistat, in pod, inca un student. “Primele lovituri le-am primit in cap si au fost date cu niste bate de lemn. M-au lovit peste fata si atunci a inceput sa-mi curga sangele din nas si gura. Am cazut si din acel moment am intrat intr-o stare in care vedeam tot, auzeam, dar nu mai simteam durerea… M-au lovit cu rangi de metal peste spate, se inghesuiau sa loveasca, intorcandu-ma ca sa loveasca mai bine… Erau 18 oameni, i-am numarat, am vrut sa-i numar, voiam sa stiu lucrul acesta. Dupa un timp, cred ca au obosit tot dand, pentru ca m-am simtit luat de picioare si tarat. M-au tarat pe scari, considerandu-ma mort. La un moment dat, cei doi s-au oprit si atunci s-au apropiat cativa, dintre care unul a spus ca vrea sa vada daca sunt mort. I-am vazut surubelnita in mana si imediat m-a lovit cu ea, infigandu-mi-o in genunchi. Atunci cred ca am lesinat pentru un timp. Mi-am revenit cred destul de repede, pentru ca eram tarat din nou pe scari, insa nu mai puteam vedea decat cu un ochi, in celalalt intrandu-mi sange… Cand sa ma scoata in strada, am vazut doua perechi de picioare de politisti care m-au lovit cu sete, in spate. Minerii m-au aruncat in strada, lasandu-ma acolo… Au venit atunci patru femei, n-am sa le uit niciodata fetele, erau grase si hidoase, aveau sacose in maini. Au inceput sa ma loveasca cu picioarele, una dintre ele strigand: «Derbedeii astia ar trebui calcati in picioare!»”.

Ulterior, studentii capturati din Universitate au fost dusi in diferite locuri, fie dupa gravitatea situatiei in care se gaseau, fie dupa criterii aleatoare. In general, cei aflati in stare foarte grava au  fost dusi direct catre spitale.

Cativa care mai puteau merge au fost dusi pe jos catre Ministerul de Interne “in aplauzele trecatorilor, care-i indemnau pe mineri sa ne omoare. Pe drum mai intalneam mineri razleti care tineau sa ne loveasca si ei macar o data. La intrarea in Ministerul de Interne am fost lovit cu pumnii de un civil si cativa soldati. In curtea interioara se afla o gramada mare de oameni intinsi pe jos, cred ca unii dintre ei erau deja morti. Minerii se plimbau prin curte, lovind oamenii sub ochii politistilor”.
Sub pretextul cautarii de arme, valuta si droguri, al pedepsirii “golanilor”, al reinstaurarii “ordinii”, minerii s-au dedat, in mai multe etape, la agresiuni, distrugeri, profanari, furturi si jafuri, in incinta Universitatii sau in alte incinte universitare.

Au fost lovite cadre didactice, printre care unul dintre prorectori; au fost molestati studenti; au fost batuti casierul principal al Universitatii, o portareasa si o ingrijitoare. Au fost furate bunurile cele mai diverse, de la bormasini electrice si monocristale de cuart piezo-electric pana la cutii goale de tutun de pipa folosite ca scrumiere improvizate.

CAPITALA SUB TEROAREA MINERILOR

14 iunie, ora 12. Un barbat de 62 de ani a incercat sa intre in Magazinul Cocorul. “Nu am mai apucat sa intru in magazin, deoarece mi-au iesit in fata doi mineri, care m-au retinut, unul avea o bata si unul un topor. Fara sa-mi spuna nimic, mi-au dat o lovitura peste fata si mi-au cazut ochelarii. Dupa aceea m-au lovit in cap si am cazut. Nu mai stiu ce s-a intamplat”.

Altii sunt atacati din motive vestimentare: “Mergand pe trotuarul de langa Teatrul National am fost oprit de un politist de la Serviciul Circulatie, care se afla pe acelasi trotuar, care mi-a cerut sa ma legitimez. Nu am apucat sa scot din buzunar buletinul si legitimatia de serviciu, deoarece unul din cei trei sau patru mineri care erau in spatele meu m-a tras de haina cu care eram imbracat, rupandu-mi-o, strigand: «Ce, ma! Esti legionar?» (mentionez faptul ca eram imbracat cu o jacheta tip sport, cumparata de la un magazin de articole sportive). Dupa care au inceput sa ma loveasca in cap cu cablurile de racord cu terminatie metalica si ciomege. M-au lovit pana cand am cazut, iar jos fiind, au continuat sa ma loveasca cu si mai multa salbaticie. In tot acest timp, militianul nu a intervenit”.
Sau sunt suspectati de a se fi drogat: “Un tanar de 15-16 ani manca bomboane. Pentru ca bomboanele erau de culoare rosie, minerii au interpretat ca tanarul in cauza consuma droguri si fara nici o explicatie au tabarat cu batele asupra lui. Tanarul cazut, victima fara vina, a tipat in primele momente de la lovituri, apoi a cazut in nestire, minerii s-au adunat din ce in ce mai multi si fara sa stie de ce, se intreceau sa loveasca cat mai mult. Victima nu se mai putea vedea din cauza numarului mare de mineri din jurul lui. Doar in momentul cand au inceput sa-l tarasca in directia unei masini fara numar de circulatie, am putut sa-l zaresc intr-o clipa cu capul spart, scaldat in sange, cu camasa sfasiata, cu buza inferioara rupta, iar sangele ii tasnea pe nas si gura. In starea grava in care se afla, loviturile de bata n-au incetat asupra lui, pana in momentul in care a fost aruncat in masina”.

Atitudinea trecatorilor fata de actiunea minerilor a fost foarte variata. Exista indicii care sugereaza ca o parte dintre cei care aprobau si incurajau violenta fusesera adusi in Bucuresti tocmai in vederea acestui scop. Agresivitatea trecatorilor este provocata de suspiciuni si stari de spirit similare cu ale minerilor – ceea ce este natural, ele fiind induse de aceeasi propaganda. Batuti la incitarea politiei: “am fost legitimat de sergentul major de politie insotit de un grup de mineri”. Legitimatia de lucru cu raze X e luata drept “autorizatie de particular”. La interventia in favoarea unei victime: “In ziua de 14 iunie 1990, in drum spre serviciu, la ora 7.15, am vazut pe trecerea de pietoni un Oltcit alb, la volan se afla o femeie in varsta de 40-45 ani. Aceasta masina era supusa la violente lovituri de bate si ocupantei de la valon i se aduceau fel de fel de injurii. Am intervenit civilizat. La o comanda data de cineva dintre civili, circa 15-20 de mineri au inceput sa ma loveasca cu o furie nebuna”. “O grupa de mineri, condusa de vreo 2-3 civili, aparent fara sa fi fost provocati in nici un fel, s-au apucat sa bata o tanara, dand in ea cu ce apucau, cu pumnii si cu picioarele. M-am apropiat de batausi si am intrebat: «De ce atata ura?». N-am apucat sa spun altceva, ca au inceput sa ma bata si pe mine. In cateva secunde m-am umplut de sange. Cel care conducea bataia era un civil solid cu camasa de culoare deschisa”. (14 iunie, ora 11.15)

Rolul civililor este, in esenta, de a-i incita sau conduce pe mineri asupra victimelor, de a colabora cu acestia la bataia lor, de a le spune cand sa se opreasca. Din declaratii rezulta ca minerii ascultau cu maxima docilitate de civilii care ii ghidau: “In holul Intercontinentalului minerii m-au predat vie si plina de vanatai unui barbat in jur de 35-40 ani, imbracat civil, brunet, inalt, slab… Minerii il ascultau foarte disciplinati. Le-am observat figurile cand m-au predat si asteptau verdictul lui”.
14 iunie, langa Blocul Dunarea: “La intrarea in bloc, doi mineri si un civil de circa 50 de ani, m-au legitimat, voind sa-mi faca si control corporal. Am refuzat, intrebandu-i daca au mandat pentru aceasta, la care civilul s-a rastit la mine, spunand ca in vremurile astea nu e nevoie de asa ceva. Apoi unul din mineri s-a rastit: «Lasa vorba si scoate actele, fa!». Am scos buletinul, civilul l-a luat, l-a privit, apoi a facut un semn unuia din mineri care mi-a dat doua palme zdravene peste fata, ochelarii sarindu-mi cat acolo… Mi-am recuperat naucita ochelarii si-am intrebat: «Bine, dar pentru ce?» «Las’ ca stii tu, curvo, pentru ce!» – a replicat civilul aruncandu-mi buletinul pe jos”.

MAGURELE

Persoanele arestate au fost transportate la sediul Ministerului de Interne, la Politia Capitalei sau la sediile sectiilor de Politie. Cele mai tulburatoare marturii provin de la cei retinuti la scolile Ministerului de Interne de la Baneasa si Magurele.

“Ne-au urcat apoi intr-o alta masina si am fost dusi la Magurele, dupa cum aveam sa aflam mai tarziu. Cand am coborat din masina, pana la garajul unde aveam sa fim dusi, se formase un culoar de militari sau de elevi de politie, care ne-au lovit cand am trecut printre ei. Ne-au lovit cu bastoanele pana cand am intrat in garaj. Cand am rugat sa fiu dus la WC, am fost grupati cate 4, cu cate un soldat in fata si unul in spate. In timp ce imi faceam necesitatile, am primit alte lovituri de baston. In garajul respectiv, eram cam 700-800 de persoane, barbati si femei, bandajati, unii cu mainile in ghips. Din cand in cand ni se ordona sa ne ridicam in picioare, sa stam cu fata la perete, cu mainile la ceafa, lucru pe care eu il faceam cu mare greutate, din pricina bataii. Pentru ca eram batut de fiecare data cand ceream sa fiu dus la WC, dupa ziua de 14 nu am mai avut curajul sa cer aceasta permisiune: urmarile se pot banui. In ziua de 15 iunie am fost anuntati ca vor veni minerii sa ne vada. S-a creat o panica ingrozitoare printre cei arestati. Tremuram de teama ca vom fi batuti din nou. A sosit un grup de mineri, vreo 40, care scandau: «Noi suntem minerii!». S-au uitat trufasi in garaj, dupa care au plecat. Tot in ziua de 15 iunie am fost anchetat de catre un procuror. Mi s-au luat amprentele, am fost fotografiat”.

“Am fost transportati la Magurele, fosta unitate de securitate. Aici, la coborarea din masina, trebuia sa trecem prin doua siruri de militari care ne loveau cu bastoane de cauciuc. Apoi te tranteau jos cu bocancii, iar cei care miscau erau loviti peste cap… Au fost adusi mereu oameni, dintre care unii se plangeau ca au fost scosi din case, din masini personale, din tramvaie. Am dat o declaratie in care am vrut sa explic ca de fapt minerii ar fi trebuit sa fie cei arestati, dar pe ei nu-i interesa decat ce cautam eu in facultate. Dupa ce mi-a rupt declaratia, am fost tinut vreo doua ore in soare cu mainile la ceafa, in timp ce un grup de mineri veniti cu o masina albastra beau Pepsi si asistau la ancheta. Unul dintre acesti mineri, avand manusi de box si o coada de lopata in mana, l-a lovit pe un tanar care dadea o declaratie, iar acesta a cazut jos, pentru cateva minute; in acest rastimp anchetatorul s-a mai odihnit. Pe mesele anchetatorilor erau frecvent bastonul de cauciuc si sticla de Pepsi. Eram in permanenta amenintati cu moartea si ne spuneau ca au venit minerii sa vada daca nu cumva ne-au dat drumul”.

MARTURII ALE MINERILOR

Revista 22, 14 iunie 2005

Zoltan Kallos, 24 ani, miner la Aninoasa

- Da, am intrat in Universitate pe la opt si jumatate, noua. La ora aia era deja devastata. Am intrat mai mult din curiozitate decat din convingere. Nici macar n-am votat cu Frontul. In subsolul Universitatii am vazut 3 saci de plastic cu un praf galbui. Se zicea ca sunt droguri, euforizante.
- Cine zicea?

- Iliescu ne-a zis in discursul lui. A doua zi la sediul liberalilor, care era devastat si plin de sange, am vazut mai multe seringi.

- Dar seringile poate ca erau folosite in scop medical.

- Asa de multe? O gramada de bucuresteni ne spuneau ca contin droguri. Ne-au aratat si o masina de facut bani falsi. Si erau mereu aceiasi care ne spuneau ca la Universitate si la sediul liberalilor au fost gasite femei goale. Eu nu le-am vazut… La Arhitectura, cand am intrat intr-o sala, studentii desenau. Fetele erau asa de innebunite, ca nu puteau fi decat curve sau drogate.

Ion Bucur, Petrila

- Si in Piata Universitatii erau droguri, praf, varsat pe jos, in rigola… Un praf cam ca detergentul, dar un pic mai galben.

- De unde stiati ca sunt droguri?

- Dupa miros.

- Pana atunci ati mai mirosit droguri?

- Asa ziceau unii…

- Cine?

- Niste civili.

- Si dvs. nu v-ati intrebat cine puteau fi acei civili?

- Acum ma gandesc serios ca ar fi putut sa fie teroristi. Dar atunci credeam ca sunt oameni de treaba. Erau multi infiltrati printre noi care ne agitau, ne puneau sa lovim…

Traian Calin Uba, Expres, august, 1990.

CONCLUZIILE RAPORTULUI ELABORAT DE GRUPUL PENTRU DIALOG SOCIAL

“Lovitura de stat” de pe 13 iunie a fost o inscenare stangace si sangeroasa, un pretext cinic pentru declansarea terorii de pe 14 si 15 iunie;

Actiunea terorista din zilele de 14 si 15 iunie a fost premeditata si organizata la cel mai inalt nivel cu participarea esentiala a Securitatii;

Actiunea a avut un caracter profund contrarevolutionar. Principalii vizati au fost studentii si, in general, cei care pastrau vie flacara Revolutiei. De aceea, au fost atacate salbatic Universitatea, Institutul de Arhitectura si Asociatia “21 Decembrie”;

Actiunea a lovit in opozitia de traditie antebelica, reconfirmand obsesiile comuniste ale detinatorilor puterii;
Actiunea a avut un caracter profund antiuman punand in primejdie cel dintai dintre drepturile omului – dreptul la viata;

Actiunea a lovit in comunitatea romilor din Bucuresti, cu furia unui adevarat pogrom, constituind un fenomen fara precedent in Europa postbelica;

Actiunea a constituit momentul cel mai rusinos al intregii noastre istorii. Niciodata armatele de ocupatie, de la cele turcesti pana la cele hitleriste sau staliniste, nu s-au dedat la asemenea atrocitati, in locuri publice, la lumina zilei. Niciodata nenorocirea nu a lovit oameni nevinovati intr-un mod mai aberant si mai crud decat pe 14 si 15 iunie;

O raspundere covarsitoare pentru desfasurarea actiunii teroriste din 14 si 15 iunie ii revine lui Ion Iliescu, care, chemand minerii si multumindu-le, s-a autoeliminat moral, intr-o maniera lamentabila, de pe scena politica. Prezenta unui asemenea personaj in fruntea tarii este o ofensa adusa demnitatii poporului roman.

ANEXA 4

Mărturie. MIHAI ŞORA: “Un balet organizat“

Revista 22, 14 iunie 2005

Erati ministrul Invatamantului in 1990. Cum ati vazut evenimentele din 13-15 iunie?

In dimineata zilei de 13 iunie au venit la mine niste studenti de la Arhitectura (printre ei si Alexandru Bobos, pe care il cunosteam din intalniri anterioare), spunandu-mi sa vin sa vad, ca e de rau, ca venisera muncitori de la IMGB care, inainte de zori, au fortat intrarea Institutului, tabarand apoi pe studentii ramasi acolo in timpul noptii ca sa-si pazeasca institutia si snopindu-i in batai.
Cand am ajuns la Institut, am urcat in turnul Facultatii de Arhitectura, de unde aveam tot timpul vedere asupra strazii si observam si ce se petrecea pe bulevard. Inainte, evident, ma interesasem care erau studentii arestati. Fusesera arestati trei dintre ei; am luat legatura telefonica cu generalul Chitac, fiindca la ordinul lui fusesera arestati, si i-am spus ca garantez pentru ei. Ii stiam nominal, pentru ca erau dintre cei pe care-i cunoscusem personal. Si au fost eliberati.
Desigur, inainte de a urca in turn am facut un inventar provizoriu al pagubelor, atat in zona inventarului, asa-zicand, viu – fete tumefiate, echimoze, luxatii -, cat si in aceea a inventarului pur si simplu. Intre timp, “conflictul” se mutase in strada Biserica Enei. Pun, de data asta, “conflictul” intre ghilimele, pentru bunul motiv ca, spre deosebire de ceea ce se petrecuse in interiorul cladirii, unde agresarea studentilor (si cu batele, nu doar cu pumnii) fusese cat se poate de reala – acolo, in strada, taberele asa-zicand “opuse” erau, in mod vizibil, de coniventa. Ca in strada avea loc un fel de balet organizat, asta era absolut limpede. Cele doua tabere care “se infruntau” erau foarte bine instruite. Pe partea dinspre bulevard, strada Biserica Enei era blocata de un autobuz, in fata caruia stateau politistii cu scuturile in forma de semicilindru, acoperindu-i din crestet pana-n talpi; inspre strada Academiei era banda atacantilor inarmati cu pietre. Acestia aveau mereu rezerve de pietre, nefiind deci obligati sa le recupereze pe cele deja aruncate spre “adversar”. In timp ce ei inaintau aruncand cu pietre in scuturile respective, soldatii se retrageau pas cu pas si se pozitionau ferm in fata autobuzelor. Atacatorii nu insistau; se retrageau si ei frumos, apoi se relua miscarea. Baletul asta a durat de la 10 dimineata pana dupa-amiaza. N-a fost nimeni impuscat din tabara atacantilor, tot asa cum n-a fost nici un soldat nimerit cu vreo piatra in cap. Lucrurile s-au desfasurat ca o joaca bine tinuta in mana. Se vedeau din turnul Arhitecturii si camioane ale armatei, cu prelate verzi, care blocau Bd. Balcescu in dreptul Salii Dalles. (Nu stiu daca blocau accesul spre Universitate dinspre Piata Romana sau invers.)

In jurul orei 5 p.m., autobuzele care barau strada Biserica Enei au luat foc. Dar nici unul din ele n-a explodat. De ce? Pentru ca n-aveau benzina in rezervor. Nu-ti trebuie prea multa minte ca sa tragi concluzia ca din capul locului erau planificate sa ia foc. Nu se vedea foarte bine cine le-a pus focul, pentru ca asa-zisii insurgenti nu au ajuns niciodata la ele. Trebuie sa deducem ca le-au dat foc chiar cei care “le aparau” si barau strada spre bulevard.

Fiind ministru, ati incercat sa luati legatura cu celelalte autoritati?

Impreuna cu Paul Cornea, care era adjunct al ministrului Invatamantului, l-am rugat pe d-l Roman sa vina sa vada ce se intamplase. S-a lasat foarte greu convins, mai ales ca unul din consilierii lui, care era de fata, actualul patron al PRO TV-ului, Adrian Sarbu, i-a spus: “nu va duceti, e o cursa”. Va rog sa ma credeti ca nu era nici o cursa, voiam pur si simplu sa-i arat ce se intampla. In primul rand, se vehiculase ideea ca in subsolul Facultatii de Arhitectura ar exista un veritabil arsenal. (Evident, “contrarevolutionar”.) Acolo insa era doar o sala de sport, unde se afla un rastel cu vreo 10 pusti cu aer comprimat, folosite pentru trasul la tinta in sala. Am vrut ca dansul sa vina sa vada ce e in sala de sport a Arhitecturii. In sfarsit, s-a lasat convins, cerandu-mi sa-i garantez ca nu va intalni studenti, lucru pe care nu i l-am putut garanta, pentru ca, fiind sesiune de examene, era evident ca studentii se aflau in facultate. La Facultatea de Litere, am vizitat pivnita de unde fusese ridicat Marian Munteanu de catre Politie. Cand am ajuns in locul unde fusese batut de mineri – si probabil si de securistii care ii insoteau pe acestia – si unde erau urme de sange, imi aduc aminte ca cei care il insoteau pe Petre Roman spuneau: “n-a fost sange, sunt doar urme de pete de vopsea rosie”.
Apoi Petre Roman a intalnit acolo o serie de studenti, printre care era si o fata mai agresiva, care i-a pus niste intrebari pe un ton necorespunzator. Am rugat-o sa vorbeasca linistit. D-l Roman insa a profitat de ocazie ca sa spuna ca, in conditiile acestea, paraseste locul, asa incat n-a mai apucat sa treaca pe la Arhitectura, sa vada ce-l rugasem eu. Ati fost solicitat sa depuneti marturie?
S-a incercat de mai multe ori reconstituirea evenimentelor din acea zi cu tot felul de marturii, daca nu ale participantilor directi, atunci ale celor de pe margine, care au vazut si puteau sa spuna, din propria lor perspectiva, cum s-au desfasurat evenimentele acelei zile. Eu am scris cu diverse prilejuri despre cele vazute de mine. Cu toate acestea, niciodata nu s-a tinut seama, in reconstituirea faptelor, de marturia mea, desi am fost acolo, prezent (si cu atentia treaza!), de-a lungul a aproximativ 7-8 ore in timpul zilei de 14 iunie. (R.B.)

ANEXA 5

F R A G M E N T E    d i n    s t u d i u l

“13-15 IUNIE 1990. REALITATEA UNEI PUTERI NEOCOMUNISTE”

versiunea originală a fost publicată la Paris, în 1990,

cu titlul „Roumanie: le livre blanc. Réalité d’un pouvoir néocommuniste.” EDITIONS LA DECOUVERTE

Autori: MIHNEA BERINDEI, ARIADNA COMBES, ANNE PLANCHE

Traducere din franceză de Monica Pârvu

Editura HUMANITAS, 2006
Prefaţă (la ediţia română)

(…) Pentru moment justiţia pare în sfârşit să se intereseze cu seriozitate de stabilirea responsabilităţilor pentru traumatismul provocat societăţii româneşti de mineriada din 1990. Sunt deja puse sub învinuire 34 de persoane în frunte cu fostul preşedinte Ion Iliescu. Dar, în aşteptarea verdictului eventual al justiţiei şi al celui ineluctabil al istoriei, cartea de faţă poate încă contribui la o salutară aducere-aminte.

MIHNEA BERINDEI, noiembrie 2005

INTRODUCERE

(…)

Puterea s-a slujit de tertipuri care vor fi regăsite şi ca fundal al evenimentelor de la mijlocul lui iunie 1990: pregătirea terenului printr-o activitate de propagandă speculând disensiuni reale sau provocate (muncitori/intelectuali; români/minorităţi naţionale etc.); utilizarea unor procedee care pun în evidenţă prezenţa şi activitatea unei organizaţii stăpâne pe arta provocărilor, a mobilizărilor şi a manipulării, altfel spus, fosta Securitate. Evenimentele de la Târgu-Mureş servesc, de altfel, drept pretext pentru crearea Serviciului Român de Informaţii, care regrupează cea mai mare parte a cadrelor vechii poliţii politice.

(…)

Piaţa Universităţii este o şcoală, dar şi locul de formare a numeroase mişcări care se cristalizează şi se maturizează. Exemplul Bucureştiului este contagios: la Timişoara, Cluj şi Iaşi, la Constanţa, Piatra Neamţ şi în alte localităţi sunt organizate manifestaţii de acelaşi fel pentru perioade

de timp mai lungi sau mai scurte.

(…)

Acest loc, proclamat „prima zonă liberă de neocomunism“, devine o şcoală pentru zecile şi chiar

sutele de mii de persoane de toate vârstele şi de toate condiţiile sociale care şi-au descoperit aici o identitate comună.

Este singurul loc din România unde există libertate reală, unde se vorbeşte fără teamă — adeseori pentru prima dată – în public, este o agora.

(…)

În momentul în care puterea hotărăşte s-o degajeze în mod brutal, nu o face pentru a scăpa de o mişcare ce ar reprezenta un pericol pentru ea, ci tocmai pentru a înlătura acest simbol.

(…)

Sute de martori şi de victime şi-au depăşit frica şi au îndrăznit să facă declaraţii şi să le semneze în

faţa membrilor Asociaţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului din România şi a Comitetului Helsinki român.

(…)

ULTIMA NOAPTE ÎN „GOLANIA“

Evacuarea brutală a Pieţei Universităţii

(…)

Daniela Brânduşa Moldovan, de profesie frezor la întreprinderea „Contact“ din Bucureşti, a făcut parte din rândul lor greviştilor foamei. Ea declarase greva foamei la 9 iunie. „Presimţeam parcă ceva, dar mă simţeam foarte slăbită şi m-a furat somnul. La 4 dimineaţa m-am trezit în vacarmul unor zgomote foarte puternice. Când am ieşit din cort, am văzut vreo două mii de poliţişti care invadaseră Piaţa. Am început să fugim în direcţia hotelului Intercontinental. Eram cam trei sute de persoane. Ne-am refugiat în holul hotelului. În cinci minute culcaseră la pământ toate corturile. Imediat după asta s-au năpustit spre noi, spărgând geamurile hotelului şi trecând direct prin ele. Ne-au lovit cu bastoanele în faţă, în cap, unde nimereau.

(…)

Nimeni din cei care se aflau în acea noapte în Piaţă nu a reuşit să scape din plasa poliţiei. Iulia Horac îşi continuă povestirea: „În acest moment toţi poliţiştii s-au repezit la geamurile hotelului, spărgându-le cu bastoanele şi scuturile, apoi intrând pur şi simplu peste noi, călcându-ne în picioare şi lovindu-ne cu bastoanele şi bocancii lor de poliţie. (…) Am coborât până la recepţie numai cu bastoane pe spinare şi cu şuturi în ficat, în cap, pe tot corpul… Eram deja pe jumătate terminaţi în bătaie!…(…) Eram deja ameţită de o lovitură cu bastonul de poliţie în cap, în tâmpla dreaptă.

Mi s-a ordonat să o iau tot înainte până la duba care avea să ne ducă, nici noi nu ştiam unde. Deci până la maşină era un culoar format din poliţişti dotaţi cu bastoane şi scuturi. Noi am trecut printre ei, loviţi foarte puternic în cap de bastoanele acestora. Pe la jumătatea acestui culoar am primit o altă lovitură puternică în tâmpla dreaptă. Pierzându-mi cunoştinţa, am căzut jos. Deasupra mea, doar îi auzeam că de văzut nu mai vedeam, se adunaseră vreo 4-5 poliţişti care mă loveau cu picioarele în ficat, în stomac, în cap, unde nimereau, strigând mereu: «Tu ce-ai căutat, fă, aici? Vrei democraţie? Uite democraţie!» (şi mă loveau şi cu bastoanele şi cu picioarele). Doi dintre aceştia m-au ridicat că «Era destul» după părerea lor, şi m-au dus în maşina încărcată cu golanii năuciţi în bătaie. Erau toţi terminaţi cu bătaia, aveau fiecare sânge pe faţă, pe mâini, pe picioare, maşina era supraîncărcată, iar în ea era un aer foarte închis deoarece de atâtea lovituri mulţi am urinat pe noi. Toţi suntem loviţi numai la cap cu bastoanele poliţiei.”

(…)

Poliţia asediază Institutul de Arhitectură

(…)

Numeroşi martori au asistat în acea noapte la violenţele care au avut loc în Piaţă. Studenţii de la Institutul de Arhitectură, Teodora Marin, Olivia Postolache, Andreea Morărescu, Vladimir Marinov şi Călin Anghelescu, lucrau la proiectele lor de sfârşit de an într-unul din atelierele Institutului: „În jurul orei patru fără zece, zgomote puternice provenind din direcţia Pieţei Universităţii (sticle sparte, ţipete) ne-au determinat să părăsim atelierul şi să urcăm în foişor să vedem ce se întâmplă. Din foişor am fost martorii unor scene de groază: în Piaţă erau aproximativ o mie de poliţişti, cu scuturi şi căşti. Loveau fără alegere pe toţi cei care se aflau acolo, cu o sălbăticie inimaginabilă.”

Soarta greviştilor foamei

Între 30 aprilie şi 13 iunie 1990, 128 de persoane au iniţiat o grevă a foamei în Piaţa Universităţii (din care 74 de muncitori, 21 de intelectuali, 17 studenţi, 26 de alte profesii); numărul maxim al greviştilor care au participat simultan la această mişcare a fost de 62.

Atacul poliţiei

În ziua de 13 iunie, la ora 4 dimineaţa, în corturile ridicate pe peluza din faţa Teatrului Naţional se aflau 12 grevi şti ai foamei (ceilalţi, a căror stare de sănătate ajunsese foarte gravă, părăsiseră locul în ajun, după comunicatul dat de Procuratură şi dând curs sfatului grupului de grevi şti, care se temeau de o intervenţie a poliţiei).

Îmbarcaţi cu forţa în dubele poliţiei, ei au fost transportaţi la o secţie a poliţiei feroviare. Doi dintre ei, care se găseau într-o stare foarte gravă, au fost eliberaţi atunci.

Ei s-au prezentat la ora 6 dimineaţa la Spitalul de Urgenţă unde se constată molestarea lor gravă. Ceilalţi vor fi transportaţi la Măgurele, pentru ca în după-amiaza aceleiaşi zile să fie puşi în libertate. Toţi poartă urmele loviturilor primite.

(…)

Dimineaţa zilei de 13 iunie: violenţele poliţieneşti din Piaţa Universităţii

(…)

Ecaterina Nica, geolog: „Am început să fugim. Am auzit în spate un ţipăt: m-am întors şi am văzut un tânăr imobilizat de doi poliţişti. Cu mâinile neocupate îl loveau cu bastoanele de cauciuc în cap; pensionarii îşi aduceau şi ei contribuţia pe cât puteau, lovindu-l cu pumnii în faţă, în stomac. Când

bietul băiat s-a prăbuşit la pământ, au început să-l calce în picioare… Eram înmărmurită la vederea unei asemenea cruzimi! Şi nu aveam nici un mijloc să-i vin în ajutor! Atunci, am început să bat din nou din palme: Bravo, români, omorâţi-vă între voi, urâţi-vă! Bravo, bătrâni, omorâţi-vă copiii! (…) Curtea era plină cu cei arestaţi în zori în Piaţa Universităţii şi cu cei care încercaseră să-i ajute, deci pur şi simplu trecători care se aflaseră din întâmplare pe acolo… Arătau groaznic. Plini de sânge…”

(…)

Muncitorii „se supăraseră“ atât de tare, încât nu le-au ajuns studenţii ca să le treacă „furia“: trecătorii întâmplători, copiii, tot ce mişca era de acum treaba lor.Fevronia Novac, studentă în anul III la Filologie, i-a văzut „răzbunându-se“. Ea îi povesteşte lui George Arun, ziarist şi colaborator la săptămânalul 22: „Au prins o femeie care avea un aparat de fotografiat. I l-au smuls şi au lovit-o sălbatic. I-au smuls părul. I-au rupt hainele. Poliţiştii priveau impasibili. Un băiat de zece-doisprezece ani le-a strigat ceva care nu le-a convenit şi apoi a fugit. Şapte sau opt muncitori s-au repezit după el şi l-au prins. L-au lovit sălbatic, până l-au doborât la pământ. Apoi l-au călcat în picioare. Abia acum, câţiva poliţişti intervin, pentru că băiatul, cuprins de spasme, se răsucea jos, pe asfalt, ca un enorm vierme alb.

(…)

Cine sunt oare aceşti muncitori de la IMGB, care par să se confunde cu minerii de a doua zi? Cine i-a trimis să devasteze Institutul de Arhitectură? Cine i-a trimis să aducă la disperare mulţimea prin sălbăticia lor? Cine a dat ordin poliţiştilor să nu se amestece, încălcând cele mai elementare

norme ale legalităţii?

(…)

„IMGB face ordine!“

(…)

„Ştiu, spune Marian Codescu, inginer, secretar al Sindicatului Liber Independent, că încă de dimineaţă conducerea a ţinut o şedinţă în care directorul general a anunţat intenţia de a organiza acţiunea. Aceasta s-a făcut prin intermediul şefilor de secţii şi al maiştrilor. Planul a fost pus în

aplicare, astfel încât pe întreg teritoriul întreprinderii s-a creat o stare de agitaţie. Oamenii erau mobilizaţi, dar pe alei au apărut şi grupuri de persoane ce nu aparţineau IMGB-ului.

Acest lucru este confirmat şi de inginera Rodica Almaş: „Trecând pe unul din drumurile de acces, am observat un grup de bărbaţi tineri, cam 30-40. Nu erau îmbrăcaţi în salopete şi discutau despre participarea lor sigură la o anume acţiune «Dunărea».”

(…)

Vasile Cernomoriţ, tehnician, lider al Sindicatului Democratic: „În jurul orei 9, s-au întrunit în şedinţă comună conducerile celor trei sindicate şi au elaborat un anunţ prin care făceam cunoscut salariaţilor IMGB faptul că organizaţiile sindicale nu sunt în nici un fel implicate în această acţiune şi că nu sunt de acord cu ea.“

Adrian Rotariu: „La poarta întreprinderii erau adunaţi circa 5 000 de oameni aşteptând semnalul de plecare. Împreună cu Ciprian Dimitriu, am fost la ei încercând să le explicăm că nu e bine ce fac. Acolo era şi directorul general, domnul Alexandru Ghinescu. I-am atras atenţia, şi dânsul ne-a replicat scurt: «Fac treaba asta pe barba mea. Îmi asum responsabilitatea». A plecat cu muncitorii, în fruntea lor.“

Pe la ora 10.30 coloana a pornit. În grupuri, muncitorii au luat metroul până în staţia Piaţa Unirii. Dar inima nu le dădea ghes. Poate că apelul sindicatelor nu a rămas fără ecou. Oricum, la ieşirea din metrou nu s-au mai putut regrupa decât vreo mie de muncitori. Pornesc spre Piaţa Universităţii strigând: „IMGB face ordine!“ Câţiva dintre ei se pierd în continuare pe drum; când coloana ajunge,

în jurul orei 11, ea nu mai număra, potrivit martorilor (vezi Dreptatea din 19 iunie), decât câteva sute, care scandau: „Iliescu, Iliescu!“ Puţin numeroşi, dar violenţi, îi înjură pe demonstranţii adunaţi să protesteze împotriva acţiunii poliţiei, agresându-i, lovindu-i pe contestatari, imobilizându-i pe unii şi băgându-i în dubele poliţiei. Evident, poliţia, în loc să intervină, cum va pretinde Rompres, este complice la acţiunea „muncitorilor“

(…)

Potrivit mărturiei unui salariat de la IMGB, care a participat la acţiune, dar care nu a vrut să-şi dezvăluie numele ziaristului de la Expres, în acel moment mai au loc încă dezertări: „Ajunşi la Arhitectură, am băgat de seamă că pe mulţi din cei cu care părăsisem uzina nu-i mai vedeam.

Apăruseră în schimb multe figuri noi. Atunci am plecat acasă.“

(…)

Teza „loviturii de stat legionare“

Pentru autorităţi, atacul asupra sediului Poliţiei, SRI-ului şi Ministerului de Interne constituie argumentul suprem care pledează în favoarea tezei unei lovituri de stat.

Situaţia va fi dramatizată la maximum în aceeaşi seară, la ora 21, de către preşedintele Iliescu, în cel de-al doilea comunicat al zilei.

Acest text trebuie citit cu atenţie: cuvintele lui sunt bine alese, ordinea lor, logica raţionamentului sunt în mod evident cântărite cu grijă. Ne aflăm cu acest text în miezul lucrurilor, al întâmplărilor puse la cale de către autorităţi, pentru a construi o istorie a evenimentelor aşa cum va trebui ea citită şi înţeleasă de către întreaga ţară şi de către străinătate (sublinierile ne aparţin).

„În cursul după-amiezii, acţiunile violente ale elementelor extremiste de tip legionar s-au intensificat. Au fost atacate şi incendiate clădirile Poliţiei Capitalei, Ministerului de Interne şi Casei de Mode, personalul fiind blocat în interior. Au fost capturate arme. A fost distrus şi un număr

important de automobile parcate în zonă. Au fost devastate magazine şi localuri publice. Încercările pompierilor şi factorilor de ordine de a interveni au fost sistematic împiedicate de aceleaşi elemente anarhice, legionare. Este de acum clar că ne aflăm în faţa unei tentative organizate, pregătite din timp, de a răsturna prin forţă, prin violenţă dezlănţuită conducerea aleasă în mod liber şi democratic

a ţării la 20 mai a.c. Ne adresăm tuturor forţelor democratice ale ţării, care şi-au dat votul pentru libertate şi stabilitate în România, cu chemarea de a sprijini acţiunea de lichidare a acestei rebeliuni legionare, de a conlucra cu forţele de ordine şi cu armata pentru restabilirea ordinii, izolarea şi arestarea elementelor extremiste care trebuie aduse în faţa justiţiei pentru a da socoteală de cele comise.“

De la prima frază, tonul este dat, cuvântul este lansat: suntem în faţa unei lovituri de stat legionare. În jurul acestei etichetări — dată a priori — se articulează şi prinde contur întreaga argumentaţie ale cărei teme vor fi reluate, ca nişte laitmotive, în toate luările de cuvânt oficiale şi în presa FSN.

Atacul asupra televiziunii

(…)

„Răniţii au fost scoşi din clădire, continuă Gabriela Gabori, şi au fost transportaţi la maşinile de salvare. Dar, după părerea mea, aceste salvări au fost folosite mai degrabă ca dube ale poliţiei, pentru că seara, la televizor, aceiaşi oameni au fost prezentaţi ca agresori, în ciuda faptului

că se vedea că fuseseră bătuţi groaznic.“

(…)

„Lucrurile sunt clare, va insista D. Iuga, emisiunea a fost întreruptă fără nici un motiv. Nu există o justificare temeinică, ordinul era venit de la conducere, dacă nu chiar de mai sus. De fapt, emisia a fost întreruptă de dl Pintilie, ministrul poştelor.“

Şi asupra acestui aspect, spusele dlui D. Iuga sunt confirmate de declaraţiile unui specialist în domeniul telecomunicaţiilor, Gheorghe Chiriţă. Întrebat fiind de un ziarist de la România liberă cu privire la întreruperea emisiunilor de televiziune în seara zilei de 13 iunie, acesta răspunde: „Mie lucrurile mi se par suspecte. Şi iată de ce. Puţină lume ştie că studioul din Dorobanţi /…/ nu asigură decât realizarea emisiunilor, nu şi transmisia lor în ţară. Ca să simplificăm, emisiunile sunt difuzate cu ajutorul unuia din emiţătoarele principale de la Palatul telefoanelor. La 13 iunie n-a fost întrerupt doar programul din studio, s-a scos din funcţiune emiţătorul central de la telefoane. Or, nimeni n-a atacat Palatul telefoanelor. Că este aşa o demonstrează apariţia «puricilor» pe micile noastre ecrane.

Ea nu se produce decât atunci când emiţătorul nu mai funcţionează, la sfârşitul programului. În limbaj tehnic se numeşte «întreruperea frecvenţei undei purtătoare». Dacă emiţătorul ar fi continuat să funcţioneze, ecranele noastre ar fi rămas albe, fără «purici», sau ar fi apărut mira. /…/ Acest punct este de o mare importanţă. Emisiunea putea fi întreruptă din studio din ordinul domnilor Răzvan

Theodorescu sau Emanuel Valeriu. Dar pentru a scoate din funcţiune emiţătorul central de la Palatul telefoanelor, trebuia un ordin de la Guvern sau de la Preşedinţie. Şi asta trebuie să se şi fi întâmplat, altfel ar fi fost imposibil.“

Ca martor al evenimentelor dinăuntrul instituţiei, D. Iuga va avea şi alte confirmări privind existenţa unui „aranjament“: „Pot să afirm cu toată certitudinea că aici a avut loc un scenariu în care fiecare a avut rolul său bine pregătit. Emisia trebuia oprită la un moment dat. Trebuia creată acea psihoză de panică, de confuzie, de nemulţumire. Dacă s-a oprit televiziunea înseamnă că forţe puternice au atacat-o şi e iminentă o lovitură de stat. Lucrurile au fost clarificate imediat, când un grup de scutieri au trecut la eliberarea culoarului de emisie. Manifestanţii au fugit ca potârnichile. Am asistat la scene de o mare violenţă. Unul din invadatori, când a trecut prin dreptul cordonului,

a fost acoperit cu lovituri de bocanci. Ceea ce mi s-a părut dubios a fost prezenţa unor persoane străine îmbrăcate în salopete, deci muncitori, dar care de fapt nu cred că erau muncitori.“ — „Erau în Televiziune?“ — „Da, dar până la apariţia plutonului nu s-au manifestat. Făceau parte din grupul de manifestanţi. Când au apărut soldaţii şi-au făcut şi ei prezenţa cu uneltele lor specifice, o rangă

de fier stând tot timpul lângă uşa de la Studioul 4. Spuneau tot timpul că sunt muncitori de la «Republica» şi apără Televiziunea împotriva legionarilor. Alţii i-au văzut chiar venind cu două camioane.“ — „Ce argumente aveţi când spuneţi că nu erau civili?“ — „La un moment dat erau

obligaţi să vorbească între ei sau cu ofiţerii din preajmă. Foloseau tot timpul apelativul «tovarăşe». Cine ar mai putea folosi astăzi cu atâta seninătate acest cuvânt? /…/ Am descoperit un tip foarte dubios, vechiul om de încredere al lui A.D. Munteanu, cel care după 22 decembrie nu mai părăsea Televiziunea. Îl cheamă Bebe Ivanovici, acum avea o salopetă verde cu multe buzunare. Era o autoritate în grupul amintit. Ulterior, domnul Valeriu i-a adus mulţumiri deosebite pentru contribuţia la salvarea Televiziunii.“

(…)

Televiziunea devastată: dovada în imagini

Atacul asupra Televiziunii ocupă un loc deosebit şi totodată central în scenariul care urma să se desfăşoare.

Autorităţile profită de acest eveniment în două sensuri: ca o dovadă în plus pentru susţinerea tezei unei lovituri premeditate şi bine pregătite: Televiziunea română este o instituţie a statului, şi chiar una dintre cele mai importante;  ea a fost ameninţată simultan cu alte puncte nevralgice

ale „tinerei democraţii“, ceea ce vine în sprijinul tezei loviturii de stat.

Dar nu în asta constă aspectul esenţial: ceea ce contează cel mai mult în derularea acestui episod este rolul specific pe care l-a avut Televiziunea în strategia manipulării.

Transmiterea în direct, sub imperiul emoţiei, a atacului căruia îi căzuse victimă, precum şi întreruperea emisiei constituie pentru întreaga ţară, şi chiar pentru străinătate, dovada în imagini că are loc o dramă; Televiziunea va furniza cu pricepere cheia înţelegerii evenimentelor, astfel încât să poată fi legitimată mobilizarea populaţiei, de data asta nu numai a populaţiei capitalei, ci a întregii

ţări — şi în special a minerilor din Valea Jiului.

(…)

„Au încercat să ocupe Televiziunea, scrie Dimineaţa din 15 iunie relatând spusele preşedintelui. A fost întreruptă emisiunea. Semnalăm o încercare de lovitură de tip legionar. Este necesar să strângem rândurile tuturor celor care s-au pronunţat pentru dezvoltarea democratică a ţării. Trebuie să punem capăt acţiunilor rebele ale elementelor extremiste, reacţionare. Vă mulţumesc tuturor încă o dată! Rămâneţi pe loc. Vor veni şi alte forţe din judeţele vecine. Să fim pregătiţi pentru orice încercare a acestor elemente lipsite de raţiune, lipsite de respect pentru opţiunea, pentru alegerea poporului nostru. Să le dăm riposta cuvenită. Să înăbuşim în faşă rebeliunea legionară şi să asigurăm dezvoltarea democratică a ţării. Vă mulţumesc încă o dată!“ Aceeaşi atitudine va adopta şi Guvernul. Discret în ceea ce priveşte evenimentele, Guvernul va face uz, în comunicatul său din 16 iunie, de imaginile transmise la televizor, ca dovadă cât se poate de convingătoare pentru susţinerea

pledoariei sale în care se afirmă că a existat un atac simultan asupra obiectivelor de stat: „Grupuri de agresori au atacat cu o violenţă extremă şi greu de prevăzut obiectivele de stat menţionate mai sus /sediul Poliţiei, Serviciul Român de Informaţii, Ministerul de Interne/ aşa cum s-a putut vedea prin intermediul imaginilor transmise de Televiziune.“

(…)

Televiziunea va juca rolul principal într-o formidabilă înscenare. Cu o artă desăvârşită, ea va exploata toate mijloacele de care dispune pentru a-i face pe oameni să vadă şi să trăiască, în direct, pe viu, chintesenţa faptelor petrecute în timpul zilei, aşa cum trebuie ele să fie reţinute de opinia publică. Piesa e de aşa natură, actorii de o asemenea clasă (în primul rând personajele principale, Răzvan Theodorescu, preşedintele Televiziunii, şi Emanuel Valeriu, directorul general), încât faptele şi argumentele cele mai neverosimile devin credibile; mai mult, întreaga poveste apare ca fiind singura explicaţie posibilă pentru înţelegerea celor întâmplate dimineaţa şi care nu pot stârni decât indignarea.

Ce s-a văzut de fapt la Televiziune în acea seară: un grup de agresori, a căror violenţă nu poate fi stăpânită de forţele de ordine, bieţi soldaţi atacaţi care încearcă, în ce-i priveşte, să păstreze limitele legalităţii şi nu trag în mulţime; agresori a căror ticăloşie este atât de mare încât nu poţi rămâne

nepăsător; ei sunt gata să-i arunce pe fereastră pe preşedintele Televiziunii, pe directorul ei general, gata să spargă totul, să distrugă acest bun atât de scump tuturor: Televiziunea. Aceasta îşi întrerupe programul puţin după ora 20 — după ce crainicul a anunţat: „Suntem atacaţi!“ — într-un moment în care toată lumea se află în faţa micilor ecrane să vadă transmisia unui meci de fotbal din cadrul Campionatului Mondial. Dintr-odată, Televiziunea redevine Televiziunea Română Liberă din decembrie.

Când reapare imaginea, este efectiv ca în decembrie: tot Studioul 4 este prezent, adunat în jurul preşedintelui Televiziunii care, pe un ton tragic, explică telespectatorilor: „A trebuit să ne baricadăm în celebrul Studio 4, unde ne găsim în prezent. Nu avem de a face cu manifestanţi, ci de-a dreptul cu barbari, o mână de oameni în stare de ebrietate, dând dovadă de o violenţă extremă, folosind

cuvinte extreme. O manieră bestială de a pătrunde aici, care mie, ca istoric, mi-a amintit de legionari.“ Iată deci că, anticipându-l pe preşedintele Iliescu însuşi, Răzvan Theodorescu a lansat cuvântul-cheie al întregii istorii.

(…)

Oamenii Securităţii

Totuşi, întrebările privind adevărata identitate a „provocatorilor“ şi mai ales rolul lor în desfăşurarea evenimentelor îşi vor găsi în scurt timp locul, cu precădere în paginile presei independente. Prea mulţi martori au remarcat, îndeosebi la Televiziune, cât de suspecte erau actele de violenţă protejate şi chiar încurajate de forţele de ordine şi de către „civilii“ susţinători ai FSN, care păreau că îi conduc pe aceştia din urmă; acte de agresiune comise de alţi „civili“ ciudat de asemănători cu primii. Acest lucru este scos în evidenţă de mulţi martori.

(…)

Iuga surprinde în holul Studioului 4 conversaţia dintre „civilii“ îmbrăcaţi în salopete suspecte şi înarmaţi cu ciomege şi răngi. Unul dintre ei povesteşte celuilalt: „L-am bătut pe unul pe stradă, de l-am cocoşat, ca să văd că era unul de-al nostru, îmbrăcat civil.“ El surprinde în aceleaşi locuri şi alţi „civili“ bine îmbrăcaţi, dându-se drept „căpitani sau colonei în rezervă“, dirijând forţele de ordine şi… civili în salopetă (revista 22, nr. 37 din 28 septembrie 1990). Cine ar putea fi aceştia, dacă nu membri ai Securităţii care, „foşti“ sau „actuali“, în „rezervă“ sau „activi“, au aerul că sunt în misiune chiar în momentul respectiv. „Civilii“ — îmbrăcaţi corect sau nu — sunt în legătură cu persoane precum Bebe Ivanovici, dar şi cu unele de rang mult mai înalt: Gelu Voican, viceprim-ministru pe atunci şi senator, N.S. Dumitru, vicepreşedinte al FSN. Acestea sunt fapte care se regăsesc în mărturiile lui Constantin Martiniuc, ameninţat cu moartea în mai multe rânduri, ca şi Dumitru Iuga şi mulţi alţii de atunci încoace (România liberă din 14 august 1990).

(…)

VIOLENŢA MINERILOR

Zorii zilei de 14 iunie: „Moarte golanilor!“

La ora 5 dimineaţa, Piaţa Universităţii era pustie. Ultimii demonstranţi fuseseră împrăştiaţi încă de la ora 3. Poliţia şi trupele USLA se retrăseseră de mai bine de jumătate de oră. (…) „Aproape de ora 5, povesteşte Silvia Mustăciosu, cei câţiva colegi care rămăseseră să vegheze în Piaţa Universităţii

s-au întors într-o stare de mare agitaţie: veniseră minerii… (…)  Înaintau în pas alergător cu    lămpaşele aprinse şi cozile de târnăcop ridicate ameninţător. Zeci, sute, o mie de mineri mânioşi şi sălbatici urlând «Moarte golanilor!» I-am văzut năpustindu-se spre balconul Facultăţii de Geografie.

(…)

„Au intrat mai mult de o sută de mineri, îşi aminteşte M.B., studentă în anul III la Filologie; erau înarmaţi cu bâte, răngi de fier şi topoare. Topoare de tăiat lemne. Se înghesuiau care mai de care să lovească. Erau însoţiţi de indivizi în civil care îi călăuzeau. Eram înconjurată de o mulţime de mineri, care mă priveau duşmănos. Unul din ei a ridicat toporul şi m-a lovit în cap. Din fericire toporul a alunecat într-o parte şi nu m-a nimerit chiar în plin. La început ne-au lovit pe toţi cu topoarele numai în cap. Apoi, după ce am căzut la pământ, au început să mă lovească cu bâtele şi cu picioarele unde nimereau. Ne-au scos de acolo sub o ploaie continuă de lovituri, traşi de păr pe scări, pe trotuarele pline de geamuri sparte şi de asfalt ars. Din cauza rănii căpătate la cap, puteam zări doar printre şiroaiele de sânge care îmi inundau faţa. Nu doream decât să ajung cât mai repede la duba poliţiei. La un moment dat, unul dintre ei m-a apucat de braţ, iar ceilalţi, încurajaţi de câţiva indivizi îmbrăcaţi în civil, au vrut să mă arunce într-una din vitrinele Institutului de Arhitectură. Cineva însă a spus că nu merita să spargă geamul. Se formaseră două şiruri, aşa cum obişnuiesc poliţiştii, după cum am auzit; toţi aveau cozi de târnăcop. Am fost împinşi cu brutalitate între cele

două şiruri. Nu mai ştiu ce s-a întâmplat apoi, pentru că am leşinat, dar trebuie să spun totuşi că în afara obscenităţilor incredibile pe care mi-a fost dat să le aud, ultima frază de care îmi amintesc este propunerea făcută de cineva, nu ştiu de cine anume, de a tăia sânii uneia dintre colegele noastre cu toporul. Nu pot să spun dacă acest lucru a fost înfăptuit sau nu, dar ideea mi-a îngheţat sângele în

vine.“

(…)

Ţintele cetăţenilor justiţiari

În grupuri sau brigăzi, ascultând de îndrumătorii lor îmbrăcaţi în civil sau de poliţişti, minerii se deplasează conform dispoziţiilor primite prin megafoanele sau radioemiţătoarele cu care sunt dotate automobilele „obişnuite“ puse la dispoziţia lor. Ei atacă, după cum se va vedea, obiective precise: instituţii, sedii de asociaţii, de partid, redacţii ale ziarelor. Dar în acelaşi timp — şi asta contribuie

poate cel mai mult la răspândirea teroarei — atacă trecători, copii, bătrâni, femei.

Asistăm pe străzi la scene de o cruzime incredibilă, cum nu s-au mai văzut în România. (…)

„E de ajuns, consemnează George Arun, să fii arătat cu degetul şi să se spună: «Iată-l!» Bande de zeci de mineri fugăresc un singur om, îl hăituiesc ca pe un animal, îl prind şi cozile topoarelor intră în acţiune, omul dispare în această oribilă încăierare şi nu se mai aud decât urletele lui.“

(…)

Pe stradă: vânătoarea de oameni

(…)

Mihai Ursachi, poet, director al Teatrului Naţional din Iaşi şi profesor universitar în Statele Unite: „Pe trotuare, de ambele părţi ale străzii, «brigăzi de ordine» patrulează în rânduri strânse; sunt huidume înarmate cu furtunuri de cauciuc cu capăt metalic cât un pumn, cu topoare, tesle, cozi de lemn, bâte, reteveie şlefuite şi alte unelte, cum ar fi ţepuşele de fier care sugerează procedee mai sofisticate: eviscerarea, tragerea în ţeapă etc. Simpla vedere a acestor hoarde destinate să restabilească ordinea chema la ordine, în sensul că nu se mai vedea nimic în stradă în afară de ei; mergeau cu pas greu de „proletar“, agitându-şi uneltele şi îndreptând priviri ameninţătoare către imobilele din jur. În aceste imobile, femei speriate izbucneau în hohote de plâns, bărbaţii tăceau

cu chipurile întunecate. Liniştea era asigurată. Surescitat, starea de febrilitate m-a hotărât să întreprind ceva; am decis, în pofida oricărei raţiuni, să părăsesc imobilul şi să merg în altă parte, oriunde.

Am ajuns în nişte locuri unde, în afară de «mineri», se mai vedeau feţe omeneşti, locuitori: la intrarea unui imobil, un grup de femei în vârstă şi câţiva copii priveau cu stupoare echipele care ocupaseră sectorul pentru a restabili ordinea. Pe trotuarul din faţă, la câţiva paşi spre stânga (eu mergeam fără ţintă, dar repede, foarte repede), un adolescent a întors capul şi a văzut doi mineri care grăbeau pasul, dând impresia că vor să ne ajungă. Nu voi uita niciodată expresia de nedumerire şi de spaimă de pe chipul lui când, adresându-mi-se poate, sau adresându-se celor câţiva trecători de pe celălalt trotuar, a exclamat cu o voce sugrumată, abia auzit: «Dar cine-i plăteşte? Cine i-a adus?» Au fost ultimele lui cuvinte. Fiindcă «minerii», vigilenţi, ajunseseră la un pas de noi şi l-au auzit. Doi haidamaci bine îmbrăcaţi, cu căşti metalice turtite, l-au înşfăcat, i-au sucit braţele la spate în timp ce alţii, apăruţi ca din senin, înarmaţi cu uneltele lor, au început să «restabilească ordinea ». Nu loveau decât la cap. Băiatul nici n-a mai putut să strige. Cei doi haidamaci trebuiau să-l sprijine ca să nu se prăbuşească. În tot acest timp — de ordinul zecilor de secunde, dar care mie mi-a părut că durează milenii — nu se auzeau decât loviturile care cădeau grele. Nimeni nu scotea un cuvânt. Eu mă uitam împietrit la ceea ce se petrecea la câţiva paşi de mine, şi tot aşa se uitau cei de pe trotuarul din faţă. Nu-mi puteam descleşta buzele, eram incapabil să gândesc, nu mă puteam gândi nici

măcar la fugă, o stare de adâncă prostraţie se aşternuse peste cei prezenţi în stradă. După un timp nesfârşit s-a auzit de pe trotuarul din faţă vocea răguşită a unei femei: «Lăsaţi-l, oameni buni! Nu vedeţi că l-aţi omorât?»

Retina mea înregistra în mod automat aceste scene: picături ţâşneau sub lovituri (date exclusiv în cap); mai întâi sânge, apoi fragmente de oase şi, în sfârşit, sânge amestecat cu o substanţă albicioasă. Corpul adolescentului se mai zbătea încă spasmodic, pângărit, în aparenţă mort, dar loviturile echipei de ordine (ajunsă acum la opt-zece inşi) continuau să cadă ca nişte ciocane pneumatice.

Un automobil alb s-a oprit în faţa grupului: şoferul, un bărbat în vârstă, voia să ştie ce se întâmplă. Şi rău a făcut: doi mineri l-au scos din maşină şi l-au împins lovindu-l cu picioarele pe celălalt trotuar unde, înspăimântat, a dispărut în mijlocul celor ce asistau la scenă împietriţi de spaimă. Un «miner» a luat cheile maşinii pentru a deschide portbagajul. Alţii au apucat corpul de braţe şi de

picioare pentru a-l vârî în portbagaj. Dar nu încăpea şi atunci i-au răsucit membrele, gâtul, cu trosnituri seci. În sfârşit l-au vârât cu totul, dar capacul nu se închidea. Atunci, un «miner» voinic a luat brusc o hotărâre: s-a aşezat pe capac care s-a închis cu zgomot de oase frânte. Doi alţi «mineri» au sărit în maşină, care a demarat în viteză şi a dispărut după colţul străzii. Odată cu reinstaurarea liniştii, «minerii» şi-au reluat marşul victorios, ignorându-ne prezenţa.“

(…)

Îl recunosc printre cei bătuţi pe poetul Cezar Ivănescu. Reporterul de la Phoenix a fost martor la arestarea acestuia: „Aplauzele dedicate generos minerilor se cam împuţinaseră, fiind înlocuite de tot mai multe proteste indignate. Balcoanele blocurilor se umpleau de persoane care îşi manifestau neechivoc protestul. Minerii sunt surprin şi, nu şi derutaţi; trec la atac direct. În apropierea Pieţei

Romană, un grup reprezentând Societatea Scriitorilor Români protestează /…/. Minerii, însoţiţi de o persoană în civil, /…/ urcă la etajul trei, năvălesc în apartament, bătând cu sălbăticie cele şase  persoane din apartament, între care şi pe poetul Cezar Ivănescu. Unul din cei aflaţi în apartament este dus pe balcon şi se pregăteşte aruncarea lui în stradă. În ultimul moment, persoana în civil

din grupul minerilor opreşte un dezastru: «Lăsaţi-l, e prea multă lume jos!».

Presa independentă

(…)

Ilie Costache sosise la redacţia ziarului Dreptatea puţin după ora trei şi jumătate în dimineaţa zilei de 14 iunie, în timp ce îşi dicta articolul unei secretare. Către ora 4.30, se aude rumoare în stradă: vin minerii! La ora 5 începe să se distingă tropăitul cizmelor pe bulevardul Republicii: „Am ieşit în curte; poliţia militară se retrăgea! Aveam să-mi dau seama că era un gest strategic, ştiind ce va urma! La ora 5.25 un vaiet de groază străbate curtea sediului PNŢcd: minerii! Lămpaşele erau la cincizeci de metri de noi /…/ se apropie talazul negru. Furia neagră escalada gardul./…/La etajul întâi, ceilalţi, vreo cincisprezece, baricadau una din uşi. O masă, un dulap. O masă şi un dulap în cealaltă uşă. Curtea se cutremura de tropotul bocancilor. Imediat aceiaşi bocanci au început să urce scările. Cozile de topor, ciocanele şi bastoanele de cauciuc au prins să bată cu furie în uşi. Este ora 5.49. Un tânăr a sărit pe geam, o colegă l-a urmat. Uşile au zburat în ţăndări. «Toată lumea

buzunarele pe dos şi actele!» Am tresărit! Vocea mi se părea cunoscută, venea de undeva din timp, se estompa, apoi îmi lovea cu putere timpanele. «Minerul» care strigase m-a privit o clipă nesigur, a ezitat, în cele din urmă a întins bastonul de cauciuc spre mine: Ieşi! N-aveam încotro, rămăsesem ultimul. Până să străbat cei câţiva metri care ne despart, mi-am amintit de unde-l cunosc: era unul dintre cei care mă anchetaseră pentru complicitate în cazul Paul Goma. Cred că îşi amintise şi el./…/

Coborând scările mi-am dat seama că dezastrul începuse. Toate uşile erau sparte, actele redacţiei zburau în valuri spre locul unde avea să li se dea foc./…/ La a 57-a lovitură primită cu o coadă de topor încetez să mai număr. Ajunsesem la poartă şi în faţa mea, întins pe trotuar, unul din paznici, Petrişor Emil, era lovit cu furie de vreo douăzeci de inşi /…/ Spuneţi unde aţi ascuns armele şi

banii. Am început din nou să număr. Simţeam doar cum sunt orbit.“

La ora 8 dimineaţa, în ziua de 14 iunie, minerii scoteau afară din redacţia ziarului Dreptatea documente, ziare, articole în pregătire; şi toate acestea sub privirile nepăsătoare a numeroşi indivizi îmbrăcaţi în combinezoane de paraşutişti, care staţionau în faţa redacţiei, probabil cu scopul de a asigura securitatea acestor vajnici apărători ai democraţiei originale.

Aceiaşi oameni, aceeaşi pradă.

Mineri şi tipografi devastează, molestează, interzic; în urma acestor acţiuni, publicaţiile Cuvântul, Zig-zag, Viitorul (organ al PNL), Baricada, Expres nu vor putea să apară timp de mai multe zile. Numeroşi ziarişti ajung în Spitalul de Urgenţă.

(…)

Ţiganii

Vasile Ionescu, ziarist şi vicepreşedinte al Uniunii Democratice a ţiganilor din România: “Mă aşteptam să se întâmple ceva grav. /…/ Dar chiar la aşa ceva nu mă aşteptam. /…/ Au intrat în cartierele ţigăneşti, Şulea, Tei, Pantelimon, Ferentari, Bucureştii Noi, Rahova; maşinile erau conduse fie de doi civili, fie de poliţişti în civil. ţiganii i-au recunoscut ca făcând parte din circumscripţia de zonă. Aparent atacurile au fost îndreptate împotriva caselor cu bişniţari, aveau o listă cu adrese, ceea ce căuta a fi o justificare. Au fost însă multe cazuri când au fost îndreptaţi greşit, spre exemplu, în strada Veseliei, oamenii sunt atât de săraci, încât neavând ce să le spargă, le-au spart geamurile. /…/ În alte părţi, i-au confundat pe turci cu ţiganii. Au fost arestaţi mii de ţigani la Măgurele şi Băneasa. /…/ ţiganilor bătuţi, dar nearestaţi li s-a spus, de către însoţitorii civili ai minerilor, că dacă se prezintă să ia certificat medical vor fi arestaţi /…/.”

(…)

M.M. şi nepoata ei V.M. sunt ridicate de pe stradă în timp ce îşi făceau cumpărăturile, iar M.M. va fi violată de poliţişti în duba care le transporta la Măgurele.

(…)

„Deputatul nostru, Gheorghe Răducanu, relatează Vasile Ionescu, a înştiinţat autorităţile că dacă aceste represalii vor continua, el nu mai poate răspunde de ce se va întâmpla. Într-adevăr, ţiganii începuseră să se organizeze. Este de altfel motivul care a determinat expedierea minerilor acasă. /…/ Cum noi nu mai puteam stăpâni situaţia, două sute de ţigani din Ferentari s-au unit pentru a lovi

în mineri, dar au fost opriţi de către poliţie, care a operat şaisprezece arestări.“

Din Ploieşti, a fost relatat un caz similar „Ajungând prea târziu să dea ajutor fraţilor din Valea Jiului — scrie ziarul Expres din 23 august —, cărbunarii din Filipeştii de Pădure/…/ s-au năpustit asupra Ploieştiului şi au atacat cu străşnicie pe romi /…/ Lumea s-a bucurat, chiar şi poliţia că a avut un real sprijin. Dar să vezi drăcie! Romi înarmaţi cu răngi şi cu topoare se adună în faţa sediului Poliţiei

municipiului. /…/ Solicită despăgubiri. Liderul sindicatului acceptă pentru că, în caz contrar, păgubaşii jură o răzbunare chiar la gura minei.“

Lagărul de la Măgurele

(…)

„Unul dintre mineri a vrut să mă taie cu un topor, relatează George, dar a fost oprit, cred, de un şef. Am fost scoşi din Arhitectură, apoi transportaţi spre Ministerul de Interne. /…/ Nu mă mai puteam ţine pe picioare, iar ei spuneau că sunt drogat. Mi s-au luat actele şi banii. /…/ O fată în pielea goală era bătută şi apoi pipăită pe rând de poliţişti, sub pretextul că i se căutau urme de ace de seringă.

Mai târziu am fost scoşi în curte, tot în bătaie, şi aruncaţi într-un camion albastru. Ne aflam înăuntru 50-60 de inşi. Toţi aveau capetele sparte, mulţi dintre ei mâinile rupte. La Măgurele ne-a aşteptat un cordon de soldaţi şi subofiţeri care ne-au ciomăgit cu bastoanele. Acolo m-am întâlnit cu fratele meu, care fusese adus cu un alt camion.“

(…)

„Printre noi, adaugă Victoria Moţoc, erau destule fete care de frică au urinat pe ele. Mirosea îngrozitor. Stăteam în acelaşi hangar, dar separate de băieţi. Cam opt femei pe o saltea. Nu aveam voie să vorbim sau să ne mişcăm.

(…)

Cojocaru Costică va fi reţinut până la 16 iunie, împreună cu sute de alţi arestaţi: „Nu mi s-a dat voie să spun că sunt nevinovat. Poliţiştii care se aflau în garaj strigau mereu când voiam să vorbesc: «Gura că te omor!»

În garajul respectiv eram cam 700-800 de persoane, bărbaţi şi femei, bătuţi, bandajaţi, unii cu mâinile în ghips. Eram aşa de bătuţi că probabil nici pe perne n-am fi putut sta, darmite pe jos, pe cimentul murdar, cum ne obligau poliţiştii. Nu aveam voie să ne ridicăm în picioare. Din când în când ni se ordona să ne ridicăm în picioare să stăm cu faţa la perete, mâinile la ceafă, lucru pe care îl făceam cu mare greutate din pricina bătăii. În ziua de 15 iunie, am fost anunţaţi că vor veni minerii să ne vadă. S-a creat o panică îngrijorătoare printre cei arestaţi. Tremuram de teama că vom fi bătuţi din nou.

(…)

„Niciodată un miner nu ar veni de capul lui la Bucureşti“

Gheorghe Gheorghe, 42 de ani, mina Lonea (Valea Jiului): „Eu lucram în subteran, pe la şapte fără un sfert, şeful meu de schimb, Marinescu Vasile, a zis că trebuie să ieşim afară că-i bai la Bucureşti. Nici nu mi-au dat voie să merg acasă. Caraşca Ion, normatorul sectorului trei, ne-a îmbarcat în autobuze şi ne-a dus la casa sindicatelor. Aici ne-au adunat pe toţi minerii care ne aflam atunci în

mină de la Livezeni, Petrila… şi ne-a vorbit Miron Cozma, liderul Ligii Sindicatelor din Valea Jiului: «Dragi mineri — zicea — nu vă alarmaţi, mergeţi la Bucureşti pentru că Guvernul e gata să cadă. Mergeţi către gară — zicea — că avem garniturile aprobate. La Bucureşti să nu admonestaţi oamenii, doar îi prindeţi şi-i daţi la poliţie pe cei suspecţi din Piaţa Universităţii.»“ (Expres nr. 34)

Trebuie menţionat doar că în seara aceea, încă de la ora 19, Miron Cozma era în măsură să definească misiunea minerilor — aproape cuvânt cu cuvânt — în termenii pe care-i va folosi a doua zi dimineaţă preşedintele Ion Iliescu când se va adresa aceloraşi mineri.

Declaraţia lui Gheorghe Gheorghe e confirmată de cea a lui Alexandru Munteanu, subinginer în aceeaşi mină din Lonea, publicată în Cuvântul: „Eu eram în schimbul III, pe 13 iunie, şi m-a sunat dispecerul de serviciu care a anunţat: «Să iasă schimbul III afară pentru că urmează să plece

la Bucureşti.»“

Acest scenariu nu este specific doar minei Lonea: lucrurile s-au petrecut la fel în alte mine din regiune, conform relatării lui Florin Munteanu, student în anul III al Facultăţile de Maşini şi Instalaţii Miniere din Petroşani:

„Fără îndoială, minerii au fost de fiecare dată chemaţi, dar ultima oară venirea lor la Bucureşti a fost bine pregătită. Niciodată un miner nu ar veni, nu şi-ar permite să vină din proprie iniţiativă la Bucureşti. Şi iată de ce: pentru o absenţă nemotivată de o zi pierde dreptul de vechime, alocaţia familială, prima de alimentaţie specială şi cinci la sută din salariul de bază — adică între 3 000 şi 4 000 de lei. De unde reiese clar că minerii nu pleacă dacă nu au acoperire”.

(…)

La câteva sute de kilometri depărtare, în regiunea Bacău, minerii din Comăneşti sunt mobilizaţi în acelaşi mod. Iată ce declară unul din ei, încă de la data de 14 iunie, unui medic din regiune: „Ieri când am ieşit din subteran, conducătorii sindicali ne-au adunat, ne-au vorbit, iar directorul ne-a spus: «Domnul Iliescu e în pericol, sechestrat la Bucureşti în Palat. Câmpeanu a făcut un nou Guvern, legionarii au pus mâna pe toate instituţiile. Vă duceţi la Bucureşti, faceţi ordine, luni intraţi în Parlament şi desfiinţaţi partidele, îi luaţi jurământul lui Iliescu şi vă întoarceţi.»“

(22, nr. 39)

Dintr-o altă mărturie publicată în săptămânalul Timişoara, reiese că la Comăneşti, detaşamente de mineri mai erau mobilizate şi a treia zi, după cum declară unul din mineri, Culiţă Napa: „Noi nu am plecat decât pe 15 dimineaţa, la 7.30, cu un tren care a mers fără oprire până la Bucureşti. Celor din schimbul trei nu li s-a permis să-şi schimbe hainele, iar cei din schimbul întâi au fost obligaţi să-şi pună din nou salopetele. Mulţi din schimbul doi au fost şi ei chemaţi de acasă. Băieţii cei mai tineri şi mai voinici au fost îmbrăcaţi în uniforme de gărzi patriotice: ei trebuiau să mai rămână încă pe străzile capitalei după plecarea noastră.“

Şi în decembrie 1989 cei care au fost urcaţi în trenuri speciale de la uzină până la Timişoara purtau uniforme ale gărzilor patriotice; fuseseră de asemeni chemaţi ca să restabilească ordinea. Alţi oameni, acelaşi scenariu. Până şi metodele de convingere sunt identice: „cei care nu voiau să plece au fost ameninţaţi de şefii de sectoare că li se va socoti lipsa ca absenţă nemotivată /…/ Plecarea a fost organizată de către directorul minei, Ion Achimoaie, astăzi mare deputat FSN.“

(…)

Aceste declaraţii, pe care le-am reţinut din multe altele, sunt bogate în învăţăminte. Mai întâi pentru că ele constituie o dezminţire categorică a anevoioasei argumentaţii prin care oficialităţile explică  spontaneitatea gestului minerilor. Minciuna celor mai înalte autorităţi ale ţării este dezvăluită până la ultimele detalii. Cum ar fi putut minerii să fie puşi în stare de alertă de către televiziune, câtă

vreme mobilizarea se face nu numai cu o oră înainte ca Televiziunea să fie atacată, dar şi în condiţii care dovedesc că minerii în cauză nu puteau în niciun caz să fie informaţi prin intermediul ei asupra gravităţii evenimentelor de la Bucureşti: fiindcă la ora când începe răzmeriţa, schimbul doi este în subteran, iar schimbul trei, pe drum ca să intre în şut.

(…)

Cu minerii Secţiei nr. 1 din întreprinderea de Construcţie a Metroului Bucureşti s-a procedat exact la fel. Ziaristul de la Expres care anchetează acest caz (numărul 32, august 1990) relatează: „Această mobilizare s-a efectuat după un model binecunoscut: din dispoziţia domniei sale

(şeful de secţie, inginerul Sevastian Ştefan), cine ar fi refuzat participarea la această acţiune ar fi avut tăiată respectiva zi de muncă. Apoi, toţi participanţii (bărbaţi, dar şi femei /…/) au fost trecuţi de către acesta pe o listă. Astfel, de voie, de nevoie, oamenii de pe şantier au plecat în centrul oraşului înarmaţi cu cozi de lopeţi şi avându-l în frunte pe inginerul-şef, îmbrăcat în uniformă de

miner.“

Trupele: mineri recent încadraţi şi necunoscuţi deghizaţi

(…)

Oricum ar sta lucrurile, toţi sunt de acord spre a insista asupra unui amănunt care, după ce faptele au avut loc, li se pare foarte straniu: „Mulţi din cei care erau îmbrăcaţi în mineri, nu erau în realitate mineri.“ Se nasc întrebări asupra identităţii şi rolului lor, asupra echipamentului lor nou-nouţ, de negăsit în depozitele minerilor. „De unde au scos lămpaşele, salopetele, căştile noi?“ se întreabă

Richard Loew. Or, tocmai aceşti necunoscuţi deghizaţi în mineri, care se aşază în fruntea comandourilor, lovesc cel mai tare.

„Noi am venit să apăram Guvernul, nu să lovim populaţia nevinovată“, spune Ion Bucur din Petrila, răspunzând ziaristului de la Expres care-l întreabă: „Dar atunci, cine a lovit, cine a omorât?“ „Se aflau printre noi persoane infiltrate despre care nu ştiam nimic.“ „Nu am putut afla cine erau cei ce au lovit oamenii, dar se vedea perfect că erau curaţi, că salopetele lor erau absolut noi, iar căştile şi lămpile lor nu purtau urme de cărbune“, confirmă şi Gheorghe Gheorghe, miner.

(…)

Eduard Tric relatează în România liberă din 23 iunie: „Exact când am fost eliberat am văzut o maşină cu 50-60 de mineri. Unii dintre ei au dat o raită prin unitate. Se împărţeau în grupuri mai

mici. Intrau prin diferite clădiri. Dintr-o asemenea clădire au ieşit circa 10 oameni, îmbrăcaţi în haine noi de poliţişti, tunşi proaspăt. Se vedeau urme de păr pe haină şi am recunoscut două figuri ale foştilor mineri.“

Mihai Chiţu, reţinut până pe 19 iunie la Măgurele, îşi aminteşte: „Într-o seară, poliţiştii, sătui de conversaţiile noastre din garaj, au adus un grup de «mineri», ca să ne calmeze. Am recunoscut pe unul dintre ei după barba lui roşcată, tăiată englezeşte. La 17 iunie, când am fost la interogatoriu,

îl zărisem pe acelaşi «miner» îmbrăcat într-o uniformă de poliţist.“

Poliţiştii? Nişte auxiliari în umbră

(…)

În aparenţă, poliţiştii servesc drept şoferi pentru minerii care circulă individual sau în grupuri mici. Ei se ocupă cu însoţirea persoanelor molestate şi arestate de mineri la comisariatele de poliţie şi alte locuri de detenţie. Acolo, la adăpost de priviri, iau în primire, triază, interoghează, lovesc.

Astfel, violenţa vizibilă, cea care îi indignează pe trecători, pe martorii români şi pe telespectatorii străini, apare ca fiind exclusiv opera celor ce poartă uniforma de mineri.

La fel ca şi „excesele“, „brutalităţile săvârşite asupra unor cetăţeni ce nu au nicio legătură cu evenimentele din zilele precedente“, pentru care tot minerii poartă răspunderea şi de care Guvernul, încă de la 16 iunie, ţine „să se desolidarizeze în mod categoric şi fără echivoc“…

Încadrarea cu civili

Cu toate acestea, adevăraţii conducători ai comandourilor şi ai patrulelor nu sunt, în realitate, pe teren, nici poliţişti, deghizaţi ori nu, nici alţi mineri în haină nouă.

Toţi martorii — victime sau participanţi la expediţie — sunt de acord să sublinieze că adevăraţii conducători sunt de fapt „civili“.

(…)

Rolul acestor persoane reiese cu precizie. Ei sunt cei care indică victimele. „Era întotdeauna un «civil» sau altul care venea şi spunea: «Uitaţi, ăsta, ăla /…/. L-am văzut în Piaţa Universităţii!»“, relatează de pildă Zoltan Kallos.

Ei instigă la loviri, participă şi la încăierări cu mişcări de specialişti, indică minerilor când trebuie să se oprească. Cheamă dubele poliţiei, îi ajută pe mineri să urce prizonierii în ele, sunt la sediul Guvernului pentru a-i lua în primire. Conduc echipele la adresele precise. Deseori au asupra lor fotografii, liste de nume; în mod vădit cunosc bine locurile şi pe responsabilii asociaţiilor „vizitate“.

Printre aceşti „civili“ aflaţi în centrul operaţiunilor, unii sunt bine cunoscuţi. Astfel, Bebe Ivanovici, care este văzut dirijând deplasările minerilor, Gelu Voican, care străbate oraşul, Dan Iosif, sosit devreme în Piaţa Universităţii, Cazimir Ionescu, deputat FSN şi unul din secretarii Camerei

deputaţilor, Adrian Sârbu, şeful serviciului de presă al Guvernului. Ei sunt prezenţi la sediul Guvernului, printre cei ce iau în primire persoanele arestate.

Securitatea: sperietoare şi falsă dezbatere

Într-adevăr, recapitulând toate elementele ce rezultă din ancheta noastră care se bazează pe fapte bine stabilite, se ajunge la următoarea constatare: expediţia a fost premeditată, ceea ce implică existenţa unei comenzi de la centru.

Mobilizarea mai mult sau mai puţin reuşită a muncitorilor şi în special a minerilor, organizarea transportului la Bucureşti al acestor miliţii populare, pregătirea din punct de vedere material a primirii lor, preluarea lor de către „civili“ obişnuiţi să comande, strânsa lor colaborare cu

forţele de ordine, precum şi sprijinul primit de la cele mai diferite instituţii constituie tot atâtea dovezi. La care se mai adaugă şi gradul de complicitate dintre mediile oficiale de informare, responsabilii şi aleşii FSN şi cele mai înalte foruri ale puterii: Guvernul, al cărui sediu devine centru

de detenţie şi de triere pentru unii arestaţi; preşedintele republicii care îi primeşte pe mineri şi apoi le mulţumeşte…

Or, un singur organism era în măsură să dispună de o reţea suficient de întinsă pentru a acţiona cu eficacitate şi simultan în atâtea domenii şi cu atâta putere de disimulare: serviciile preluate de la fosta Securitate, singura instituţie care practic nu a avut de suferit de pe urma căderii lui Ceauşescu şi care va ieşi întărită din episodul 13–15 iunie; într-un cuvânt Serviciul Român de Informaţii.

Comanditarii

Acestea fiind zise, rămâne întrebarea principală: cine a gândit şi a decis, în definitiv, această acţiune? Să fie oare autorităţile politice acelea care declanşează această expediţie, ce prezintă de altfel toate caracteristicile clasice ale „mobilizării muncitoreşti“ la care conducătorii comunişti

recurgeau adeseori fie pentru a lua puterea, fie, mai târziu, pentru a potoli grave crize interne (se găsesc multiple exemple atât în istoria URSS, cât şi în cea a celorlalte ţări din Răsărit, inclusiv România)? Sau este Securitatea, cea în straie noi, care nu s-a mulţumit să înfăptuiască doar această mobilizare după scheme cunoscute, ci a conceput-o ea însăşi, pe cont propriu?

Vom vedea că pentru a emite ipoteze asupra răspunsurilor celor mai plauzibile la o atare întrebare este necesar să se analizeze concomitent scopurile efectiv urmărite prin această operaţiune şi rezultatele pe care ea le-a avut.

Analiza scopurilor, care sunt prin ele însele cea mai bună dovadă a premeditării, trebuie să ţină seama de interesele diferiţilor comanditari posibili ai operaţiunii: preşedintele Iliescu şi anturajul său, Guvernul, FSN şi, în sfârşit, SRI. Or, dacă toate aceste forţe sunt implicate în operaţiune, scopurile lor, complementare până la un punct, nu sunt în final în mod obligatoriu aceleaşi.

– Preşedintele, în rândul întâi –

După cum am văzut, Ion Iliescu îi primeşte pe mineri la Bucureşti. În plus, le indică ce misiune au, dând astfel oarecum semnalul de asalt.

„/…/ Vă cer vouă, minerilor, care sunteţi grupaţi, organizaţi, să vă îndreptaţi încolonaţi pe bulevard până la Piaţa Universităţii şi să o ocupaţi definitiv /urale/ Veţi fi păzitorii acestui punct central al capitalei, în colaborare cu forţele de ordine. /…/ Asiguraţi paza necesară împotriva tuturor   elementelor extremiste care ar reapărea în această zonă. Celelalte delegaţii rămân aici, pe loc. Vom

vedea dacă avem nevoie să mai trimitem ajutoare în alte puncte ale capitalei. Vă mulţumesc mult tuturor. Drum bun şi succes!“

El îşi asumă astfel fără echivoc, cel puţin în aparenţă, rolul de comandant suprem, indicând trupelor sale, în linii mari, acţiunea. Dar altora le va reveni sarcina de a conduce operaţiunile pe teren, de a indica obiectivele.

Să notăm că acest discurs, ca şi cel pe care îl pronunţă în faţa minerilor a doua zi, va fi difuzat doar radiofonic şi în mod aproape confidenţial. În schimb, presa naţională redă pe larg mesajul pe care-l adresează, în ziua de 14 la amiază, mulţimii compuse din mineri şi alţi muncitori sau partizani ai FSN adunaţi în Piaţa Victoriei. Acolo, fără a menţiona nici o clipă operaţiunea aflată în curs —

cuvântul miner nu este nici măcar o dată pronunţat —,  el prezintă pentru prima oară opiniei publice argumentele ce-i conferă legitimitate. Va fi însă mai precis a doua zi, când le va mulţumi minerilor. Aceste două discursuri sunt complementare. Ele se dezvoltă în jurul a două axe principale.

Prima constă în a explica logica după care trebuiesc interpretate evenimentele în curs de desfăşurare. Ideea este de a concretiza teoria loviturii de stat legionare iniţiate de „forţe extremiste de dreapta“, cu ajutorul străinătăţii: „Începând din decembrie, afirmă preşedintele, fără a aduce

vreo altă probă, organizaţiile «Garda de Fier» existente în străinătate au trimis sute de agenţi în ţara noastră.“

Scopul lor era de „a instaura o putere politică de dreapta“, opusă deci celei pe care „voinţa poporului o exprimase clar la 20 mai, adică o adevărată democraţie populară.

În asemenea condiţii şi faţă de perspectiva unui război civil, toate metodele devin permise. Trebuie mai întâi „sporită combativitatea poporului“: „Democraţia trebuie apărată cu fermitate, fără slăbiciune faţă de vandali.“ A-i căuta pe vinovaţi, în realitate pe toţi cei care se opun acestei „voinţe a poporului“, a-i urmări spre a-i împiedica să facă rău pe toţi aceşti antidemocraţi care, „ţinând seama de faptul că totalitarismul de extremă stângă a dispărut, nu pot fi decât «legionari»“, este şi trebuie să fie obiectivul tuturor cetăţenilor patrioţi şi cinstiţi. De aici şi apelul la delaţiune adresat de preşedinte populaţiei, care are datoria „să-i denunţe pe toţi cei ce participă la acte de vandalism:

ei trebuie să fie arestaţi, judecaţi şi să răspundă în faţa poporului“.

Lovitură de stat de-a-n-doaselea

(…)

La încheierea anchetei noastre asupra evenimentelor din 13–15 iunie suntem puşi în situaţia de a face următoarea remarcă: operaţiunea conţine toate elementele unei lovituri

de stat, dar este o lovitură de stat de-a-n-doaselea. În ansamblu, ca şi în detaliu, caracteristicile ei sunt identice cu ale „loviturii de stat legionare“, aşa cum a fost ea anunţată şi comentată de către autorităţi. Inversarea este însă totală: scenariul se desfăşoară conform unui plan dinainte stabilit, cu o punere în scenă care se foloseşte de aceiaşi actori ca şi cu ocazia crizelor precedente. Este

orchestrat „din umbră“ de forţe obscure şi se realizează cu violenţă. Se sprijină pe o masă, numită „poporul“, hrănită cu propagandă şi manipulată. Din acest joc de oglinzi nici o imagine nu lipseşte, inclusiv comparaţia pe care-şi permite s-o facă presa oficială între „drojdia societăţii“ — masă de manevră a legionarilor — şi „eroii ieşiţi din măruntaiele pământului“, minerii salvatori ai democraţiei.

Ţintele se inversează

În sfârşit, dacă falsa lovitură de stat viza, după cum se pretinde, instaurarea unui regim de tip fascist, cea adevărată pare a promulga, sub pretextul apărării democraţiei, un regim de tip totalitar — amalgam de sechele staliniste şi de naţionalism cu rezonanţă fascistă şi rasistă (antiţigănească

pe moment, antimaghiară în fundal şi în perspectivă).

Mistificarea nu e nouă. Nu este decât o componentă a operaţiunii de intoxicare şi de manipulare la care asistăm din decembrie, când aceiaşi regizori au ştiut să-şi însuşească insurecţia populară şi s-o transforme, cu ajutorul intervenţiei „teroriştilor“, într-o adevărată lovitură de stat.

PEISAJ DUPĂ BĂTĂLIE

Mafia neocomunistă la putere

Având în vedere rezultatele şi ţinând seama de mijloacele ce au trebuit să fie aruncate în luptă pentru obţinerea lor, operaţiunea stârneşte nedumerire. Într-adevăr, bilanţul nu este atât de fructuos pe cât ar părea la prima vedere.

La pasiv: oprobriul general, consternarea internaţională, urmată de o suspendare a ajutoarelor occidentale. La care se adaugă riscul de a fi zdruncinat grav, prin această revărsare de violenţă şi minciună, încrederea acelor pături ale populaţiei pe care se sprijinea puterea, în special minerii,

asupra cărora cade răspunderea tuturor dezlănţuirilor, se simt umiliţi, exploataţi şi nu sunt dispuşi să ierte. „Am devenit obiect al repulsiei. Toată ţara ne arată cu degetul. Nu mă voi mai întoarce la Bucureşti. Cei care ne-au condus prin capitală ne-au pus să facem lucruri nebuneşti“, spune de pildă Ilie Turzun, vicepreşedinte al Ligii Minerilor din Valea Jiului (Quotidien de Paris, 27 august

1990). „S-au folosit de noi, e clar, s-au bizuit pe simplitatea noastră sufletească, dar greşeala e că, cu minerii nu se poate juca nimeni. Minerul e un rob cu suflet de copil şi e periculos să-l minţi“, remarcă, la rândul său, Nicolae Spiridote, exprimând un sentiment care revine în majoritatea

interviurilor luate minerilor după evenimente. „Am mai înţeles şi altceva — spune Culiţă Napa din Comăneşti: Ceauşescu, cel puţin, era comunist pe faţă. Câtă vreme Iliescu este şi el comunist, dar mai e şi mincinos…“

Adevărata putere: Direcţia a V-a a Securităţii

SRI, către care conduc toate pistele — aşa cum am demonstrat în ancheta noastră —, este în mod sigur marele câştigător al crizei din iunie. El funcţionează ca o putere ocultă, scăpând oricărui control, având mijloacele de a pune la cale orice înscenare, de a exercita presiuni asupra unuia sau altuia din conducătorii aparenţi ai ţării pentru a păstra supremaţia puterii.

ANEXA 6

EXTRAS DIN RAPORTUL PARTICIPANŢILOR LA MISIUNEA

COMITETELOR HELSINKI CARE AU VIZITAT ROMANIA IN

PERIOADA 9 – 13 AUGUST 1990

EVENIMENTELE DIN IUNIE IN ÎNTILNIRILE CU OFICIALITĂŢILE  ROMÂNE

1. VERSIUNEA ORIGINALĂ OFICIALĂ A EVENIMENTELOR DIN IUNIE

-                      Demonstraţia maraton din Piaţa Universităţii a fost ilegală

-                      Autorităţile au curăţat Piaţa.Nici o altă ţară n-ar fi tolerat o demonstraţie care să blocheze cele mai importante artere de trafic ale Capitalei.

-                      Evenimente grave au avut loc în acelaşi timp în Harghita, regiune în care populaţia maghiară este majoritară.

-                      Demonstranţii au recurs la violenţă pentru a împiedica instaurarea Parlamentului şi a Preşedintelui.

-                      Folosind acţiunea de curăţare a Pieţei ca pretext, forţe duşmănoase au acţionat după un scenariu dinainte pregătit atacînd instituţii de stat,

-                      Aceste grupuri erau formate din indivizi plătiţi pentru a acţiona împotriva României.

-                      Poliţia a fugit (a pierdut controlul).Sistemul de comunicaţii al poliţiei a căzut. Ministrul de Interne şi persoanele din condu­cerea acestuia nu au putut fi găsiţi.

-                                                                                                                                                                                                                                       Iniţial armata a refuzat a se implica.

-                                                                                                                                                                                                                                       Guvernul n-a avut altă alegere decît chemarea muncitorilor.

-                      Minerii erau mînioşi de mai mult timp ca urmare a demonstraţiilor din Bucureşti.

-    Aceştia erau pregătiţi să vină. Ei au fost îmboldiţi de transmisiunile TV cînd staţia TV a fost atacată şi apoi, eventual capturată cînd s-a întrerupt emisiunea.

-                                                                                                                                                                              Acţiunea minerilor a fost spontană şi de înţeles.

-    Odată veniţi, n-a mai existat posibilitatea reală de a-i opri. Guvernul regretă excesele minerilor.

-    Minerii au fost încurajaţi de populaţia Bucureştiului.

-  Minerii nu vor mai reveni niciodată, chiar dacă vreodată organele de ordine vor avea probleme, ei nu se vor mai amesteca.

-     Mass-media occidentală nu a informat asupra actelor de vandalism asupra instituţiilor de stat din 13 iunie. Toate au prezentat numai excesele cîtorva mineri. Occidentul nu ştie şi nu înţelege.

-     înregistrările disponibile ale comunicărilor poliţiei, din care ar rezulta că ministrul de interne a dat ordin să se dea foc dubelor poliţiei sînt contrafăcute.

- Nu există nici un motiv pentru nimeni în Occident să critice deraocraţia din România sau pentru oprirea ajutorului material faţă de România.

2. VERSIUNEA  GUVERNULUI

A existat un real pericol din partea violenţei împotriva Parlamentului şi a Preşedintelui nou aleşi. Nici o măsură de apă­rare n-a fost luată pentru protecţia celor aleşi pînă cînd Parla­mentul s-a reunit cîteva zile după evenimente.

-     Cele mai importante organizaţii studenţeşti şi intelectuale au părăsit Piaţa încă din luna mai.

-     In Piaţă nu se aflau decît aproximativ loo-2oo indivizi în dimineaţa fatală şi cca 2o de grevişti ai foamei.Poliţia a folosit cca 14oo de poliţişti pentru curăţarea Pieţei.

-                      Nimeni nu a încercat să evalueze pericolul vreunei reacţii faţă de curăţarea Pieţei care devenise mai mult un simbol decît un act politic.

-     Poliţia n-a încercat deloc să stăpînească demonstraţia în după-amiaza zilei de 13 iunie. Poliţiştii au fugit.

-     Nimeni nu ştie exact cine a dat foc maşinilor poliţiei, şi cine a atacat.sediile Poliţiei, Ministerului de Interne, Serviciului de Informaţii şi T.V.R. Unele oficialităţi consideră că foşti membrii ai Securităţii ar fi implicaţi.

-  Nimeni nu ştie dacă şi în caz afirmativ, cine a plătit vandalii care au atacat instituţiile oficiale  au adus atingere proprietăţii.

-                 Nimeni nu ştie cine a ucis cele 5 persoane în timpul evenimentelor. Poliţia emite supoziţia că paznicii instituţiilor de stat şi-au părăsit posturile. Ei chiar au permis intrarea atacatorilor în clădirea TVR. Se acceptă tacit că ofiţeri de poliţie din paza TVR cunoşteau din primele zile conducătorii atacatorilor. De asemenea, atacatorii au facilitat accesul în clădirea Cartierului Generai al Poliţiei şi că ei cunoşteau unde pot fi găsite arme şi uniforme.

-     Nu rezultă ca vreun moment să fi fost întrerupte comunicaţiile poliţiei. Cu toate acestea oficialităţile nu acceptă că minis­trul a dat ordin agenţilor să dea foc maşinilor poliţiei.

- N-a fost nici un moment un pericol serios de lovitură de stat.

- Recurgerea la intervenţia civililor în restabilirea ordinei a fost o eroare politică majoră.

Minerii au fost infiltraţi de către Securitate. Minerii sint oameni simpli, uşor de influenţat de către foşti ofiţeri ai Securităţii, în prezent destituiţi din posturile lor.

-  Minerii au fost călăuziţi şi conduşi de securişti cînd atacau oameni şi proprietăţi ale opoziţiei şi presei independente.

- Nu poate fi exclus faptul că există încă un anumit grad de infiltrare a Securitaţii în Poliţie. Este oficial recunoscut că Serviciul Român de Informaţii nou creat cuprinde multe cadre din personalul fostei Securităţi.

- Trenurile şi alte elemente logistice folosite de mineri au fost organizate fapt recunoscut  de oficialităţile guvernamentale.

- Ţiganii,ca grup nu poartă nici un fel de răspundere şi nici organizaţiile de studenţi, tineret sau partidele politice.

-    Persoanele în curs de anchetă şi de judecată nu au fost implicate în violenţele din iunie.

3. OBSERVAŢII

Există serioase contradicţii între poziţiile diferiţilor membrii ai administraţiei. Una oficială în care se apreciază că ofiţerii de securitate au fost implicaţi atît în atacarea instituţiilor de stat (13 iunie) şi conducerea minerilor (14 iunie) menţionându-se că Procuratura nu a trimis nici un anchetator.

- Nu s-a obţinut încă nici un rezultat în analiza cauzei producerii evenimentelor, în descoperirea celor care au regizat ata­curile din 13 iunie.

-                                                                                                                                                                                                                                                                                                            Nu există o serioasă preocupare din partea organelor pro­curaturii pentru descoperirea celor care au organizat şi condus minerii, de a trimite în faţa justiţiei minerii sau alte persoane implicate, care au folosit violenţa împotriva persoanelor şi proprietăţii.

-                Oficial românia pare să nu considere că ofiţerii de poliţie, minerii şi cetăţenii care au însoţit minerii pot fi implicaţi în acţiuni penale grave îndreptate împotriva siguranţei statului. Nu se înţelege încă faptul că atacarea partidelor politice, organizaţiilor politice şi a presei libere constituie un atac împotriva bazelor democraţiei pluraliste.

-                Oficialităţile nu par să recunoască faptul că a abandona descoperirea adevărului şi trimiterea celor vinovaţi în justiţie subminează adevăratele baze ale democraţiei : libertăţile, plura­lismul şi domnia Dreptului (regulilor juridice).

-                Oficialităţile se complac a trimite în judecată persoane care se dovedesc a fi nevinovate. Nu este o imagine care poate convinge Occidentul, dar mulţi, poate majoritatea românilor acceptă explicaţia oficială.

-                0 tendinţă, care îngrijorează, este încercarea anumitor oficialităţi române de a cupla evenimentele din iunie cu cele produse în Transilvania care sînt interpretate drept atacuri ale ungurilor împotriva românilor. 0 subcomisie a Comisiei parlamentare de anchetă acordă evenimentelor din regiunea Harghita cea mai înaltă prioritate.

4. CONCLUZII

Toate oficialităţile româneau acordat prioritate întîlnirilor cu reprezentanţii Comitetelor Helsinki şi au încercat în mod sincer să răspundă întrebărilor.

Interesul indiscutabil şi bunele intenţii din partea Guvernu­lui roman sînt meritorii. Răspunsurile pe care le-am primit au lăsat totuşi unele întrebări nelamurite. Este un motiv de îngrijorare, dar dialogul care a început este de o mare importanţă pentru şansele noastre viitoare de a putea contribui în a se progresa în realizarea unui mai înalt nivel de protecţie a drepturilor omului,  democraţiei şi domniei Dreptului în România.

Evenimentele din iunie ating probleme vitale ale vieţii politice şi ale viitorului în România.

In 13 iunie elemente violente au atacat autobuzele poliţiei Cartierul General al Poliţiei, Ministerul de Interne, clădirea Serviciului de Informaţii şi a T.V. Unităţile de pază ale poliţiei şi militare au abandonat instituţiile respective. Armata a intervenit foarte tîrziu.

In 14 iunie minerii şi alţii au luat în stăpînire oraşul. Grupurile de mineri s-au constituit ca organisme paramilitare în afara cadrului statal. Acestea au fost bine pregătite şi au avut importante mijloace de transport la dispoziţia lor. Au mărşăluit prin oraş înarmaţi şi ameninţători. Au fost dirijate de civili. Poliţia şi alte oficialităţi au cooperat deschis cu minerii şi ceilalţi în ceea ce echivalează cu o importantă operaţiune poli­ţienească organizată ca o campanie militară. Poliţia n-a reuşit să protejeze cetăţenii şi instituţiile oficiale împotriva atacurilor “minerilor”. Sediile partidelor din opoziţie au fost violate, persoane fizice au fost bătute, unele din acestea fiind alese în Parlament, Ziarele independente au fost reduse la tăcere.

Sute de persoane au fost arestate prin efortul combinat al “minerilor” şi poliţiei.

In ziua de 15 iunie preşedintele ales a mulţumit minerilor pentru_ce au făcut. Minerii au plecat. Guvernul şi mijloacele de comunicare de sub controlul sau influenţa sa au vorbit primele despre o lovitură de stat încercată de gărzile de fier legionare, apoi de un atac împotriva statului din partea bişniţarilor şi a unor indivizi plătiţi. Directorul General al RTV a declarat la postul naţional de televiziune că ţiganii au fost de vină.

Nici una din aceste afirmaţii grave, unele dintre ele incitînd la ură şi violenţă rasială nu au fost în mod deschis şi neechi­voc retractate.

Persoane avînd contacte cu opoziţia extraparlamentară au fost arestate. Unele au petrecut săptămîni în închisoare, iar altele încă n-au fost eliberate. Învinuirile care li se aduc în sensul săvîrşirii unor infracţiuni sînt vagi şi improbabile.

Anchetele înfăptuite de organele de procuratură se presupune că au în vedere descoperirea persoanelor care s-au angajat în activităţi ilegale, în atacarea instituţiilor, cetăţenilor parti­culari etc.

Comisia parlamentară pare să se îndrepte în studierea eveni­mentelor pe terenul responsabilităţii politice.

Se poate spera că anchete paralele se desfăşoară pentru găsirea persoanelor vinovate de săvîrşirea adevăratelor, grave infracţiuni împotriva instituţiilor de stat, opoziţiei, presei şi cetăţenilor particulari. Se pare că ţinta aparentă a „vandalilor” şi
apoi a “minerilor şi oamenilor de bine” a fost de a înspăimînta “populaţia pasivă şi aservită, astfel încît să facă imposibilă
dezvoltarea democratică.

5. RECOMANDĂRI

1. Comitetele Helsinki vor acorda prioritate continuării dialogului cu autorităţile romane. Noi putem astfel să înţelegem mai bine greutăţile cu care se confruntă autorităţile. In acelaşi timp să facem autorităţile să înţeleagă conceptele occidentale de justiţie şi drepturi ale omului. Se poate face în mod real o dife­renţă.

2. Comitetele să insiste faţă de autorităţi asupra înţelegerii necesităţii procesului-judiciar şi administrativ de curăţare a aparatului şi societăţii de metodele folosite de vechiul regim. Fiecare este de acord că regimul Ceauşescu a fost opresiv, inuman imoral, corupt, ineficient, antiintelectual, xenofob şi şovin. Cei care au reprezentat crimele acestui regim să nu mai poată să influenţeze din poziţii oficiale noua societate. Nimeni să nu gîndească că toţi cei 3,8 milioane de membrii ai Partidului Comu­nist urmează să fie pedepsiţi. Susţinătorii activi ai regimului Ceauşescu, ofiţerii securităţii, vîrfurile partidului, guvernului şi ai oficialităţilor culturale, care au fost instrumente ale creării şi menţinerii regimului, vor suporta consecinţele.

-            Comitetele să ceară autorităţilor să precizeze acuzaţiile aduse persoanelor încă arestate în februarie şi iunie. Ele trebuie să elibereze toate persoanele care nu sînt suspectate de executa­rea sau organizarea de acte de violenţă şi vandalism. 0 atenţie specială se va acorda cazului Andrei Apostol, descris în detaliu în alt capitol al prezentului raport. Alt caz este cel al lui Ionel Garancea, arestat în februarie, care în timpul vizitei noastre era deţinut în Spitalul penitenciarului Jilava…………………………………………………………………………………

Alt caz,…,este al ing.Manucu, funcţionat CFR, care a încercat să oprească trenurile cu mineri şi a doua zi şi-a pierdut slujba.

Mai sînt şi alte cazuri care urmează să ne preocupe. Acest gen de muncă se va face în strînsă cooperare cu Comitetul Roman Helsinki şi alte grupuri şi organizaţii române.

  1. Comitetele vor solicita Comisiei Parlamentare date asupra progresului investigaţiilor ciocnirilor etnice din Tg.Mureş. Este vital ca organizatorii bandelor înarmate să fie descoperiţi şi judecaţi.
  1. Comitetele vor solicita autorităţilor să ancheteze făptaşii adevăratelor infracţiuni comise în iunie :

a. cine a organizat şi cine a executat atacarea instituţiile în 13 iunie;

b. cine a permis intrarea atacatorilor în instituţii; cine a ordonat poliţiştilor să se retragă din posturile lor;

c. cine a recrutat minerii; cine a organizat şi plătit transportul lor;

d. cine a organizat şi plătit pentru mişcările, acţiunile şi cazarea minerilor în Bucureşti.

-                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                            Comitetele vor strînge date asupra situaţiei masmediei din România. Ele vor solicita Guvernului să creeze garanţiile legale pentru publicarea şi distribuirea presei. Un mediu cores­punzător va trebui creat cît mai repede în care apariţia publica­ţiilor să fie determinată numai de dorinţa publicului cititor . Presa liberă este una din instituţiile de bază ale societăţii de­mocratice. Este, deci, datoria Guvernului să asigure ca presa sa­-şi îndeplinească rolul său. Atîta timp cît Guvernul are sub con­trol hîrtia, tipografiile şi distribuirea acesteia, trebuie să asigure ca nici o oficialitate, de la nici un nivel, să folosească instituţiile guvernamentale în scopul interzicerii unei publicaţii: fără deosebire de orientarea acesteia.

-  Atâta timp cît există un monopol asupra mijloacelor de informare electronice, Guvernul să garanteze accesul tuturor curentelor politice. Comitetele să urmărească dezvoltarea acestor mijloace decizive de informare în masă şi acorda asistenţă părţii romane în elaborarea de reglementări şi eventuale legi cu privire la activitatea TVR de stat.

-                          Comitetele să solicite Televiziunii Române şi unor publi­caţii ca Azi, Dimineaţa şi Adevărul să retracteze şi să ceară scuze pentru blamarea ţiganilor pentru gravele evenimente.

-            Comitetele vor ajuta Comitetul Roman Helsinki şi alte grupuri şi persoane care militează pentru drepturile omului în România.

-            Comitetele să propună grupurilor romane şi să acorde sprijin pentru crearea grupurilor de asistenţă legală. Acestea să ajute în rezolvarea problemelor legale acute. Acestea să ajute de asemenea, la redactarea proiectelor de reglementări legale, să ajute la crearea cadrului juridic necesar pentru respectarea legii în România.

5. Comitetele să ia iniţiativa de a se publica în România standardele europene ale drepturilor minorităţilor. Trebuie depuse eforturi pentru descurajarea oricăror încercări de a pune la cale conflicte etnice. Opinia publică din România , şi în primul rînd presa independentă şi grupurile pentru drepturile omului, să conştientizeze cauzele adevărate şi cele mai democrate.soluţii pentru rezolvarea problemelor etnice.

Vladimir Weissman, 13 septembrie 1990

ANEXA 7

RAPORTUL OPOZIŢIEI ANTICOMUNISTE

DIN COMISIA PARLAMENTARĂ DE ANCHETĂ A EVENIMENTELOR DIN 13-15 IUNIE 1990 (raport finalizat la 15 ianuarie 1991)

- OPINIE  SEPARATĂ -

CAP .1    INTRODUC E R E

1.1.INVESTIREA ŞI STRUCTURA COMISIEI

Semnatarii opiniei separate de faţă şi-au însuşit redactarea din Raportul întocmit de grupul majoritar cu privire la investirea şi structura comisiei cu o observaţie cuprinsă în documentul de faţă la pct. 1.3.

1.2.OPINIA SEPARATA

Lucrările Comisiei Parlamentare de anchetă a evenimente­lor din 13 – 15 iunie 1990 s-au desfăşurat pe subcomisii şi în plen, conform programului şi prezentărilor la audieri.

Pentru redactarea raportului final au contribuit toţi cei 21 membri ai comisiei.

Înainte de redactarea fiecărui capitol propunerile de redactare s-au discutat în plen şi în cadrul unei comisii de re­dactare.

În această fază a lucrărilor s-au constatat diferenţe de vederi atît în selectarea materialelor colectate, în funcţie de credibilitate şi de gradul de importanţă, cit şi în interpre­tarea acestora pentru stabilirea adevărului.

Deoarece discuţiile pentru redactare au ajuns la un moment în care nu s-a mai putut înainta în comun datorită diferenţelor de păreri în cadrul comisiei şi deoarece exista ne­cesitatea, pentru interesul ţării, de a se finaliza Raportul, un număr de 7 parlamentari, care au ajuns la o concepţie comună, dar diferită de restul membrilor comisiei, asupra interpretării eve­nimentelor şi asupra concluziilor, au întocmit o opinie separata la Raport.

Această opinie separată se prezintă în partea a doua a Raportului şi face parte integrantă din acesta.

Se precizează că anticipat predării Raportului final s-au întocmit de comisie concluzii preliminare în două variante, numite “A” a grupului majoritar şi “B” a grupului celor 7 parla­mentari. Acestea au fost înaintate la 16 ianuarie 1991 Parlamen­tului României şi la datele de 17 şi 18 ianuarie 1991 Consiliului Europei şi Parlamentului European.

1.3. METODOLOGIA DE LUCRU – CONDIŢIILE DE DESFASURARE A ANCHETEI

Înainte de a se trece la analizarea evenimentelor din 13 – 15 iunie 1990 se fac unele precizări cu privire la modul de desfăşurare a anchetei, relevîndu-se următoarele:

Elemente pozitive

- In timpul lucrărilor nu s-a exercitat nici o presiune asupra membrilor comisiei semnatari ai opiniei separate de faţă pentru o influenţare oarecare.

- S-au asigurat comisiei condiţiile de lucru şi de înregistrare fonică şi scriptică necesare audierilor.

- Audierile s-au efectuat corect fără încercări de dirijare a răspunsurilor sau de intimidare a martorilor; unele abateri nesemnificative au fost rezolvate pe loc prin însăşi intervenţia membrilor comisiei.

- Cu toate discuţiile – adesea aprinse – în cadrul co­misiei, nu s-a ajuns niciodată la posibilitatea dezmembrării ei, semnatarii opiniei separate de faţă depunînd diligenţe în acest sens.

Elemente negative

- In luna septembrie 1990 s-a prezentat comisiei un raport asupra evenimentelor din 13 – 15 iunie 1990, elaborat fără ştiinţa şi consultarea membrilor semnatari ai opiniei separate de faţă şi s-a propus spre citire şi semnare, pentru a fi prezentat Consiliului Europei. Bineînţeles, raportul a fost refuzat în principiu, dar a fost citit şi respins pentru conţinut de mai mulţi membri ai comisiei si ca urmare a fost retras, deşi fusese anunţat de preşedinţii celor două camere ale Parlamentului fără consultarea comisiei.

- S-a refuzat de către membri majoritari ai comisiei audierea reglementară individuală a minerilor la Bucureşti, deşi audierea era în uşurarea responsabilităţii minerilor, scopul fiind să se descopere elementele dezinformatoare şi instigatoare la violenţe.

- Ministerul de Interne, Serviciul Român de Informaţii şi Procuratura Generală au întîrziat şi prin aceasta au împiedi­cat desfăşurarea lucrărilor comisiei prin refuzul de a preda in­formaţiile complete şi edificatoare necesare şi de a efectua an­chete în vederea depistării celor care au manipulat minerii în practicarea actelor de cruzime, şi vandalism din 14 – 15 iunie şi pe cei care le-au săvîrşit; în schimb furnizau comisiei în exces de detalii nesemnificative şi din care unele imprecise asupra zilei de 13 iunie. De aceea evenimentele din 14 şi 15 iunie nu au putut fi elucidate în întregime.

- După depunerea concluziilor preliminare la Parlamen­tul României, Consiliul Europei şi Parlamentului European s-au prezentat la comisie, în data de 22 ianuarie 1991, pentru a fi cooptaţi, doi membri noi din partea grupului parlamentar F.S.N., măsura cu care semnatarii opiniei separate nu pot fi de acord, ancheta fiind încheiată la această dată şi componenţa comisiei.

CAP.2   EVOLUTIA SITUAŢIEI SOCIO-POLITICE

DUPA 22 DECEMBRIE 1989 .

În ziua de 22 decembrie 1989 Revoluţia romană a răsturnat regimul dictaturii comuniste printr-o acţiune a întregului popor în care tineretul a fost factorul cel mai activ şi a dat cele mai multe jertfe.

Puterea în stat a fost preluată de Consiliul Frontului Salvării Naţionale ca for suprem.

Acesta a declarat că va deţine puterea în mod provizo­riu pînă la instaurarea unui regim democratic ce urma să rezulte din alegeri libere.

Forţele politice tradiţionale şi cele noi, care au început imediat să se reorganizeze în cadrul partidelor, au ac­ceptat această situaţie cu toate că noua conducere provizorie a Statului era preluată în cea mai mare măsură de cadre care avuseseră funcţii de conducere în Partidul Comunist Român.

In ziua de 23 ianuarie 1990, Preşedintele Consiliului Frontului Salvării Naţionale a anuntat că Frontul Salvării Na­ţionale se va prezenta în alegerile pentru viitorul Parlament al României călcîndu-şi astfel angajamentul luat în faţa naţiunii.

Această atitudine a creat o primă gravă criză politică, şi a reprezentat un moment crucial în evoluţia politică a Româ­niei postrevoluţionare.

Partidele tradiţional democratice şi anume Partidul Naţional Ţărănesc creştin şi democrat,Partidul Naţional Liberal şi Partidul Social-Democrat Roman au protestat într-un comunicat prin care au cerut Consiliului Frontului Salvării Naţionale să se autodizolve şi să se constituie un nou consiliu în care să fie reprezentate toate forţele po1itice ale ţării, iar Frontul Sal­vării Naţionale să intre în legalitate înscriindu-se ca formaţiune politică în condiţiile care fuseseră impuse tuturor partidelor politice printr-un decret emis la 31 decembrie 1989.

Conducerea Provizorie a Statului nu a acceptat această cerere absolut justificată şi ca urmare cele trei partide tradi­ţional democratice au anunţat organizarea unei mari manifestaţii de protest pentru ziua de 28 ianuarie 1990.

Tratativele purtate în zilele de 26 şi 27 ianuarie între Putere şi cele trei partide nu au condus la soluţionarea crizei şi ca urmare marea manifestaţie de protest a avut loc. Aceasta s-a desfăşurat fără nici o violenţă cu toate că protes­tele manifestanţilor au fost foarte dure la adresa Preşedintelui.

Tratativele purtate în ziua de 28 ianuarie între condu­cerea provizorie şi reprezentanţii celor trei partide nu au con­dus de asemenea la nici un rezultat.

In ziua de 29 ianuarie Frontul Salvării Naţionale a organizat o contramanifestaţie de aceleaşi proporţii care s-a terminat prin devastarea sediului Partidului Naţional Ţărănesc Creştin şi democrat. Prin această acţiune s-a început campania de violenţe împotriva unor partide de opoziţie.

In ziua de 1 februarie conducerea provizorie a invitat toate formaţiile politice, înscrise pînă la acea dată, pentru noi tratative.

Pentru a se evita prelungirea crizei politice s-a pro­pus constituirea unui Consiliu Provizoriu de Uniune Naţională care trebuia să aibă în componenţă, în proporţie de 50 %, repre­zentanţi ai partidelor din afara Frontului Salvării Naţionale. Partidele politice democratice au acceptat, această nouă situaţie.

In perioada următoare Frontul Salvării Naţionale a  declanşat o campanie puternică de compromitere a partidelor de opoziţie prin răspîndirea de informaţii false, calomnieri şi vio­lenţe în preocuparea de a păstra monopolul puterii prin orice mijloace.

Astfel o serie de manifestanţi, în care grupări de provocatori au exercitat violenţe, ca cea din 18 februarie, au fost puse în sarcina Partidelor democratice de opoziţie. Pe această motivaţie au fost chemaţi în Bucureşti minerii care s-au constituit ca o gardă pretoriană şi de presiune în sprijinul Preşedintelui provizoriu.

Campania electorală s-a desfăşurat sub o presiune continuă partidele de opoziţie fiind împiedicate, adesea prin violenţă, să-şi desfăşoare campania mai ales în zona satelor.

Controlul unor mijloace de informare în masa, cu precădere a televiziunii, au permis forţelor antidemocratice să însele buna credinţă a populaţiei ţării care, după o dictatură de aproape o jumătate de secol, pierduse practicile democraţiei.

In campania electorală populaţia a fost instigată împotriva sistemului preconizat pentru economia de piaţă, pretinzîn-du-se că opoziţia vrea să vîndă ţara şi că noua economie va duce la şomaj şi la profituri pentru oamenii politici.

Ca sechele ale vechiului regim comunist s-au cultivat unele conflicte etnice care conduceau la slăbirea ţesutului so-cietăţii româneşti, punctul culminant fiind evenimentele de la Ţîrgu Mureş care au constituit a doua criză socio-politică impor­tantă.

Ca urmare a multiplelor acţiuni de dezinformare şi de incitare, în populaţia ţării s-a reinstalat frica; frica de au­torităţi şi frica de noutate.

Alegerile din 20 mai s-au desfăşurat în condiţiile ştiute. Datorită celor arătate succint mai înainte s-a ajuns la paradoxul istoric ca România, unde s-a declanşat o revoluţie autentic anticomunistă să aibă după alegeri principalele perso­nalităţi din conducerea statului, parlamentului, guvernului şi administraţiei provenite din nomenclatura şi aristocraţia co­munistă.

Greşelile politice aveau să continuie şi după alegeri culminînd cu marea criza ce a urmat evenimentelor tragice din. 13- 15 iunie 1930.

Această serie continuă de greşeli politice a determi­nat situaţia ca ţara să se afle azi într-o majoră criză economi­că, politică, morală şi socială. Speranţele ţării s-au năruit, entuziasmul s-a stins, descurajarea s-a răspîndit în rîndurile populaţiei, iar prestigiul României în lume s-a prăbuşit.

Prin stabilirea adevărului asupra evenimentelor din 13 – 15 iunie se urmăreşte a se face un prim pas pentru reconso­lidarea societăţii româneşti în cadrul unui stat de drept.

CAP.3 MANIFESTAŢIA DIN PIATA UNIVERSITĂŢII

Evenimentele tragice din 13 -15 iunie petrecute în Bu­cureşti au fost declanşate prin acţiunea de evacuare a ultimilor manifestanţi din Piaţa Universităţii.Manifestaţia continuă din Piaţa Universităţii a izvorît din nemulţumirea unei părţi a populaţiei Capitalei faţă de e-voluţia politică în ţara noastră în perioada dintre revoluţie şi alegerile din 20 mai. Această nemulţumire provenea din mai multe motive care se exprimau sub diverse forme în manifestările din piaţă. Principalele motive de protest au fost următoarele:

-                  nedezvăluirea adevărului asupra celor care au execu­tat masacrele din Timişoara, Bucureşti, Sibiu, Cluj, Arad şi din alte localităţi în decembrie 1989;

-                                preluarea funcţiilor de conducere în stat de către, membrii partidului comunist care au ocupat şi înainte de revo­luţie funcţii importante sau care proveneau din aristocraţia roşie;

-                                păstrarea structurilor politico-administrative şi de represiune ale vechiului regim comunist;

-                                reluarea unor vechi practici comuniste de calomniere şi intimidare;

- anunţarea participării în alegeri, drept candidaţi F.S.N., a membrilor fostei nomenclaturi comuniste, în principal dl. Ion lliescu;

- manipularea de către putere a mijloacelor de informare în masă, în special televiziunii.

Nemulţumirile s-au exprimat prin discursuri, cîntece si slogane în care predominau: “Jos comunismul”, “Jos Iliescu”, “Jos Chiţac”, şi “Timişoara-punctul 8″.

De asemenea s-au redactat şi s-au dat publicităţii comunicate cu revendicările manifestanţilor.

In mare măsura manifestaţia a reflectat şi preocupări de exigenţă pentru onestitate civică şi politică.

Pentru a simboliza lupta contra comunismului zona ocupată de manifestanţi a fost împrejmuită cu funii şi cu alte obiecte şi a fost declarată ” zonă liberă de neocomunism”.

Masa de manifestanţi a fost formată, în perioada de mare afluenţă, din membri ai unor asociaţii de combatanţi din timpul revoluţiei, studenţi, elevi, intelectuali şi muncitori.

In masa de manifestanţi s-au găsit şi unii cetăţeni cu viaţă mai dezorganizată, în general tineri, victime ale degradă­rii morale ale societăţii româneşti sub comunism.

Intensitatea maximă a manifestaţiei se atingea dupăamiază şi seara, cînd cetăţenii se reîntorceau de la serviciu şi de la şcoli şi se prezentau pentru cîteva ore în piaţă. In prima perioadă a manifestaţiei s-au perindat prin piaţă sute de mii de cetăţeni din Capitală şi din ţară.

La manifestaţia din Piaţa Universităţii partidele po­litice tradiţional democratice, aşa zise istorice, nu au fost implicate. De altfel înşişi iniţiatorii manifestaţiei au cerut aceasta atitudine care a fost respectată. Trecerea sau prezenţa în piaţă, în marea masă a manifestanţilor, a unor persoane, membri ai unor partide politice a reprezentat acţiuni particulare, independente. Nici un lider de partid istoric nu a luat cuvîntul din balconul Universităţii.

Partidele politice tradiţional democratice, din opozi­ţie, au considerat chiar că manifestaţia, aşa cum era prezentată la televiziune, le putea fi defavorabilă în ţară, unde nu se putea percepe exact simbolul acestei acţiuni pur anticomuniste.

Manifestaţia s-a declarat apolitică, situaţie recunos­cută de Biroul electoral central.

Manifestaţia din Piaţa Universităţii a fost caracteri­zată prin două perioade:

-    perioada de mare intensitate, care practic s-a în­cheiat în jurul datei de 24 mai, odată cu retragerea organiza­ţiilor studenţeşti şi a unor asociaţii;

-    perioada, după 24 mai, în care manifestaţia se redu­cea continuu, cu tendinţa de a se stinge.

Manifestaţia a fost caracterizată prin nonviolenţă, cu toată duritatea din discursuri şi slogane, păstrîndu-se prin aceasta spiritul din timpul revoluţiei.

In situaţiile în care agitatori sau provocatori se in­filtrau printre manifestanţi, aceştia erau conduşi fără violenţă în afara incintei marcate.

In perioada de declin a manifestaţiei s-a produs un singur act de bruscare a unor persoane care căutau să dialogheze cu greviştii foamei.

In incinta „zonei” s-a păstrat în cea mai mare parte din timp destulă acurateţa, prin grija manifestanţilor, dar în afara perimetrului marcat s-a dezvoltat, în special spre intrări­le de metrou o reţea total insalubră de vînzători de diverse ar­ticole, în special alimente, stare care a fost inexplicabil tole­rată de autorităţi. Manifestanţii au cerut chiar municipialităţii ajutor pentru asigurarea salubrităţii.

Manifestanţii din piaţă, care, aşa cum s-a arătat, se prezentau numai la orele dupăamiezii şi serii duceau viaţă nor­mală, cu alimentaţia şi odihna la locuinţele lor. Manifestanţii care asigurau permanenţa în piaţă sau şederile prelungite, se alimentau la faţa locului prin ceea ce aduceau ei sau li se adu­cea de simpatizanţi şi sprijinitori.

Dintre manifestanţii studenţi care rămîneau şi peste noapte, unii au dormit în interiorul universităţii, iar ulterior greviştii foamei au instalat cîteva corturi pe peluza din faţa teatrului naţional.

Manifestanţia din Piaţa Universităţii nu a fost auto­rizată. Deşi a produs blocarea circulaţiei pe un segment al arte­rei stradale nord-sud, manifestaţia a fost tolerată tacit de autorităţi, datorită amploarei ei, simpatiei internaţionale şi

locului ales, care avea o mare încărcătură simbolică – loc în care şi-au jertfit viaţa cei mai mulţi tineri în Bucureşti, dintre cei care au luptat pentru doborîrea comunismului.

Manifestaţia din Piaţa Universităţii a ajuns la o mare popularitate şi simpatie în străinătate, îndeosebi în marile centre universitare ale lumii, datorită simbolului ei şi în special după ce manifestanţii au fost etichetaţi drept “golani” de către preşedintele Ion lliescu.

Din cercetările comisiei a rezultat că manifestaţia a avut caracter exclusiv anticomunist, antitotalitar şi paşnic, şi nu a avut nici un moment caracter extremist de dreapta.

Manifestaţia nu a reprezentat nici un fel de pericol pentru siguranţa statului, pentru ordinea publică şi pentru sta­tul de drept, dar a provocat dificultăţi de circulaţie în centrul capitalei şi a perturbat liniştea unor locuitori din împrejurimi.

După 24 mai manifestaţia din piaţă a început să se stingă, ajungînd în final a fi pe cale de dispariţie, prin redu­cerea participanţilor permanenţi la cîteva zeci de persoane. Este însă de menţionat că cei rămaşi în piaţă se radicalizaseră şi declarau că vor rămîne în continuare alături de greviştii foamei, care aveau ca revendicare aprobarea instalării unui post de televiziune liberă.

Cunoaşterea situaţiei şi părerea multor audiaţi ne-au convins că prin dialog şi dacă nu chiar prin măsuri, de ordine raţionale şi atente, era posibilă degajarea carosabilului, pe direcţia nord-sud în prima etapă şi a peluzei Teatrului Naţional în a doua etapă.

Semnatarii opiniei separate consideră că puterea nu a exploatat toate căile posibile de rezolvare a situaţiei create prin dialog. Au fost cîteva încercări de dialog, dar acestea au dat greş datorită unor motive formale invocate de părţi.       Astfel, ultima încercare de dialog cu Preşedintele Ion lliescu a eşuat datorită neadmiterii de către acesta a transmiterii în direct a convorbirilor prin mijloacele audio-vizuale.

Hotărîrile organelor puterii de stat au fost însă de altă natură şi acestea aveau să conducă la evenimentele din 13 -15 iunie caracterizate prin violenţe care s-au amplificat continu în cele trei zile.

CAP. 4    EVENIMENTELE DIN 13 IUNIE

4.1. PRELIMINARIILE ACTIUNII DE EVACUARE A PIEŢEI

In seara zilei de 11 iunie 1990 Preşedintele ales al ţării şi primul ministru al guvernului provizoriu au convocat la sediul guvernului o şedinţă la care au participat: Ministrul de Interne şi adjunctul său, Ministrul Apărării Naţionale, Directorul Serviciului Român de Informaţii, Prim-vicepreşedintele F.S.N.-ului, reprezentanţi ai Procuraturii, Ministrul adjunct al Ministerului Sănătăţii şi alte cadre de conducere civile şi militare.

In şedinţă s-a hotărît să se ia măsuri pentru degajarea Pieţei Universităţii, s-au stabilit în linii generale modalităţile de acţionare, printre care şi aceea de mobilizare a cca. 5.000 de cetăţeni civili care trebuiau să sprijine forţele de ordine. S-a hotărît ca acţiunea să aibă loc în zorii zilei de 13 iunie 1990.

Decizia de folosire a forţelor civile împotriva altor civili a constituit o încălcare a normelor ce caracterizează sta­tul de drept. Responsabilitatea cade în principal asupra Preşedin­telui României, care în această calitate este primul care are în­datorirea de a veghea asupra respectării legalităţii şi a dreptu­rilor omului, să exprime şi să apere egal şi imparţial interesele, opţiunile şi drepturile tuturor cetăţenilor României. Răspunderea nu este micşorată de faptul că liderii sindicali din Bucureşti, cu mici excepţii, nu au dat curs acestei mobilizări, pentru ca

muncitorii să nu fie puşi în conflict cu ceilalţi locuitori ai capitalei.

Mobilizarea cetăţenilor civili a fost încredinţată prin-vicepreşedintelui F.S.N.-ului, N.S.Dumitru. Acesta s-a întîlnit în ziua de 12 iunie cu Consiliul Director al F.S.N. discutîndu-se mobilizarea unor muncitori pentru acţiunea de a doua zi. In cadrul comitetului, dl. Dan losif şi dl. Niculescu Duvăz s-au opus an­trenării muncitorilor în acţiunile care puteau să conducă la con­flicte între diferite segmente ale societăţii.

Mobilizarea s-a propus totuşi, prin Primarul General al Capitalei şi primăriilor de sector, liderilor sindicali, care nu au dat urmare acestei solicitări.

In seara zilei de 12 iunie s-a difuzat prin reţeaua de radio-televiziune un comunicat din partea Procuraturii Generale prin care se cerea Guvernului să ia măsuri pentru redarea în circulaţie a Pieţei Universităţii. In aceeaşi seară la sediul Poliţiei Capitalei s-a desfăşurat o şedinţă în care s-a prezentat şi aprobat planul detaliat al acţiunii prevăzute pentru zorii zilei de 13 iunie, întocmit şi conceput de dl. gen. Diamandescu.

La şedinţă au participat Ministerul de Interne şi ad­junctul acestuia, adjunctul directorului S.R.I., adjunctul minis­trului apărării naţionale, şeful şcolii de ofiţeri Băneasa, şeful unităţilor de pompieri, comandantul trupelor de pază şi ordine, ministrul adjunct al sănătăţii, şefii sectoarelor de poliţie din

Capitală, reprezentantul procuraturii generale şi alte cadre militare şi civile.

Considerăm că planul prezentat a fost conceput defectuos
deoarece:

-                                    ora 4 – 4,30 noaptea, hotărîtă pentru încercarea ac­ţiunii, i-a conferit un caracter, de reprimare şi nu cel de resta­bilire a ordinii efectuat la lumina zilei;

-         s-a prevăzut închiderea completă a Pieţei pe o arie foarte mare, în loc să se fi acţionat conform scopului declarat de redare imediată a circulaţiei pe întreaga zonă;

-                                     s-a prevăzut capturarea manifestanţilor în loc să se încerce dispersarea lor prin mijloace paşnice;

-         nu s-a luat în consideraţie o posibilă reacţie a unor cetăţeni la un act de forţă de proporţiile organizate şi nu s-a conceput o alternativă la o astfel de situaţie;

-                                    s-a inclus în planul de evacuare implicarea unor for­ţe civile, pe prezenţa cărora s-a bazat întregul plan de menţine­re a pieţei după evacuarea ei.

4.2. ACŢIUNEA DE EVACUARE A PIEŢEI UNIVERSITĂŢI I -PRIMA FAZA A VIOLENTELOR

In Piaţa Universităţii, în special în zona corturilor, la ora declanşării acţiunii se aflau cca. 60 – 70 persoane, mulţi dintre manifestanţi părăsiseră zona ca urmare a comunicatului dat

de procuratura generală în seara zilei de 12 iunie. Dintre gre­viştii foamei se mai găseau doar două persoane.-

La acţiunea de evacuare a pieţei au participat următoa­rele efective: 650 cadre şi 750 militari din partea poliţiei, 100 soldaţi din partea armatei ( cu misiunea de a apăra gurile de co-borîre la metrou), din partea S.R.I. au participat 11 oameni cu misiunea de a neutraliza camionul aflat în Piaţă şi care se pre­supunea că este minat, o companie de pompieri, un număr de 9 autosalvări ale Ministerului Sănătăţii pentru a transporta greviş­tii foamei.

La declanşarea acţiunii, ora 4,15, efectivele poliţiei şi ale S.R.I au blocat toate intrările stradale în Piaţa Universi­tăţii cu autobuze plasate transversal pe direcţiile de circula­ţie, au înconjurat Piaţa prin cordoane de poliţişti, au început prinderea şi capturarea manifestanţilor găsiţi în Piaţă şi a tre­cătorilor care le luau apărarea, au distrus corturile de pe pe­luza Teatrului Naţional şi au extras camionul TIR aflat în Piaţă (bănuit a fi minat).

Manifestanţii au fost capturaţi fără ca în prealabil să fi fost avertizaţi sau somaţi. Nu s-a semnalat nici o reacţie violentă din partea acestora. 0 mare parte a încercat să fugă, unii refugiindu-se în holul hotelului Intercontinental, unde au fost urmăriţi de poliţie, care, spărgînd geamurile, a pătruns în hotel şi a capturat pe toţi cei consideraţi suspecţi aflaţi în holul şi coridoarele hotelului.

Acţiunea poliţiei a avut de la început caracterul de represiune, ceea ce a stîrnit protestele trecătorilor de prin vecinătatea Pieţei şi a unor studenţi de la Facultatea de Arhitectură. Poliţiştii au reţinut şi ridicat şi astfel de cetăţeni, au
pătruns cu forţa în Institutul de arhitectură de unde au ridicat 3 studenţi.

Manifestanţii şi apărătorii acestora au fost imobili­zaţi fiecare de cîte cel puţin doi poliţişti care îi transportau la dubele pregătite în apropiere. Aşa cum reiese din declaraţii şi din înregistrările filmate, cei imobilizaţi – bărbaţi sau fe­mei – chiar cu mîinile legate la spate, erau loviţi în continuare cu violenţă de poliţişti sau agenţi civili. Maltratarea şi înjurierea prizonierilor a continuat şi în timpul transportului. In acest mod au fost reţinuţi şi transportaţi din Piaţă şi îmrejurimi un număr de 263 persoane. Cei 2 grevişti ai foamei au fost înbarcaţi în autosalvări, şi duşi la spital, dar aceştia au refu­zat internarea şi au plecat acasă.

Este de subliniat că raportul numeric poliţie/civili era de cca. 15/1, deci covîrşitor pentru impunerea nestingherită a voinţei represorilor. Acţiunea a fost condusă direct de gene­ralul Diamandescu, care a fost, deci, martor nemijlocit al modu­lui abuziv în care s-a desfăşurat întreaga acţiune.

Faţă de cele arătate considerăm că acţiunea de evacuare a Pieţei Universităţii în dimineaţa zilei de 13 iunie 1990 a

reprezentat, pe lingă o greşeală politică şi tactică ( poliţie­nească ) si următoarele caractere:

-                                    încălcare a prevederilor normelor de drept interna­ţional şi autohton care stipulează că nimeni nu poate fi supus torturii, pedepselor sau tratamentelor inumane şi degradante;

-                                    repetarea practicilor vechi de represiune comunistă, în care efectul de terorizare predomină faţă de cel de legalizare;

-                                    prin modul cum a fost concepută şi prin felul cum a fost aplicată, această acţiune a reprezentat prima fază a violen­ţelor, ceea ce a determinat escaladarea agresiunilor în orele şi zilele următoare, cu toate urmările dezastruoase pe care le cunoaştem.

4.3. RIPOSTA MANIFESTANŢILOR – A DOUĂ FAZA A VIOLENTELOR

Vestea acţiunii poliţiei în Piaţa Universităţii şi în special al arestării şi maltratării manifestanţilor s-a răspîndit rapid în centrul Capitalei. Treptat, din ce în ce mai mulţi cetă­ţeni s-au strîns în afara cordoanelor de poliţie, parte protestînd, parte aprobînd sau asistînd pur şi simplu la un eveniment atît de şocant, în atmosfera generală de nervozitate faţă de orice acţiune asemănătoare practicilor represiunii comuniste.

Treptat protestele faţă de arestările efectuate s-au transformat într-o manifestaţie de limbaj foarte violent. Alter­caţiile verbale se purtau între cei adunaţi în zonă şi între aceştia şi poliţişti. Tensiunea a crescut cind au apărut în jurul orei 11,30 – 12,00 un grup de cca. 200 muncitori care scan­dau ” I.M.G.B. – face ordine!”. A mai apărut un grup compact de cca. 150 persoane, majoritate femei, care scandau „I.C.T.B. -face ordine!”. Grupul de la I.M.G.B. a încercat să intre în Piaţă, dar cordonul de poliţişti i-a oprit. Atunci s-au îndreptat spre Institutul de Arhitectură, au intrat în altercaţii cu stu­denţii, au distrus intrarea principală a institutului, molestînd studenţi şi cadre didactice, apoi s-au dispersat în masa de oa­meni din jurul Pieţei.

Punctele cele mai calde erau pe linia barajelor ce închideau străzile adiacente facultăţii de arhitectură.

Aceste străzi fiind relativ înguste, barajele de poli­ţie erau susţinute de un număr suficient de cadre, deoarece ma­nifestanţii nu se puteau desfăşura decît pe acest front îngust. La un moment dat altercaţiile verbale au degenerat în loviri şi apoi în aruncări cu pietre din ambele părţi, avînd ca rezultat un flux şi reflux repetat al barajului poliţie-manifestanţi.

Violenţele au crescut cînd din masa manifestanţilor s-au desprins grupe de tineri, mulţi copii, care au început să arunce spre poliţişti cu sticle incendiare. Benzina pentru aceste sticle a fost scoasă din rezervoarele autoturismelor parcate prin apropiere.

Au început să se aprindă autovehiculele poliţiei şi autobuzele cu care se baricadaseră căile de acces spre piaţă. In legătură cu aceste incendieri semnalăm faptul că nu a fost prins şi identificat nici un incendiator, acuzat ca atare. Există însă un fapt grav care rezultă din înregistrarea pe bandă a convorbirii generalului Chiţac cu generalul Diamandescu, în timpul operaţii­lor convorbire recunoscută ca adevărată din care ar rezulta supo­ziţia că forţele de poliţie erau implicate într-o acţiune de auto-incendiere a autovehiculelor proprii într-o situaţie dată. Supozi­ţia se coroborează şi cu o scenă filmată în care se observă că autovehiculele s-au aprins în interiorul barajelor de poliţie, înainte de dezagregarea acestora.

Considerăm că în această privinţă este necesară o an­chetă cu procedee tehnico-ştiinţifice pentru edificare.

Faza următoare a evenimentelor a fost retragerea poli­ţiei, aparent în debandadă, dar cum apare în probe filmate, cu regrupare imediată şi ordonată şi dispariţia totală a poliţiei din piaţă şi totodată din scena evenimentelor din ziua de 13 iunie, Manifestanţii au pătruns în Piaţă cu strigăte de ” victorie, vic­torie “. Aşa cum rezultă din diverse filmări, numărul lor nu era foarte ridicat, deoarece pe întreaga suprafaţă ei păreau relativ rari. Din balconul Universităţii unii lideri ai Pieţei, ca de exemplu Marian Munteanu, au apelat la calm şi nonviolenţă, dar spiritele încinse nu au mai putut fi stăpînite.

Retragerea poliţiei din Piaţă şi dispariţia ei din scena evenimentelor din 13 iunie constituie un fapt grav a cărei cauză poate fi numai lipsa de motivaţie a cadrelor tinere pentru a lupta împotriva populaţiei revoltate de violenţele precedente.

0 parte din manifestanţi s-au îndreptat spre sediul poliţiei capitalei pentru a cere eliberarea arestaţilor din zorii zilei, unii s-au îndreptat, cu acelaşi scop, spre sediul Ministe­rului de interne, alţii au rămas pe loc şi manifestau în conti­nuare.

Agresiunile din după masa zilei de 13 iunie 1990

In dupăamiaza zilei de 13 iunie 1990, cu începere de la orele 17,00 – 17,30, grupuri de manifestanţi au atacat institu­ţii de stat, şi anume: Poliţia Capitalei, Serviciul Român de Informaţii, Ministerul de Interne şi mai tîrziu sediul Televizi­unii.

Sediul Poliţiei Capitalei

Incepînd cu orele 14,00, în jurul sediului Poliţiei Capitalei au început să se adune grupuri de manifestanţi care so­licitau eliberarea celor arestaţi în Piaţa Universităţii în zorii zilei, cît şi cei arestaţi în timpul evenimentelor din februarie 1990.

In jurul orei 17,40 a sosit din Piaţa Universităţii în faţa Poliţiei Capitalei un grup masiv de cca. 150 persoane, care strigau sloganuri “Vrem arestaţii”, “Asasinii”. S-au mai adunat şi alţi cetăţeni, majoritatea doar privind la cele ce se petrec.

Se susţine că din sediul Poliţiei Capitalei au fost sustrase 112-arme şi muniţie (340 cartuşe), uniforme de poliţie, precum şi documente de uz intern. A fost incendiat şi garajul, iar din arestul aflat la subsol au fost scoşi şi eliberaţi 84 de­ţinuţi de drept comun. Paguba materială provocată la această in­stituţie a fost estimată la suma de 13,5 milioane lei.

In momentul atacului, în clădire existau cca. 150 per­soane, angajaţi ai Ministerului de Interne, militari şi civili care, în marea lor majoritate, au părăsit clădirea fără să se opună atacurilor.

Sediul Serviciului Român de Informaţii

După ocuparea sediului Poliţiei Capitalei, unii din ma­nifestanţi au continuat acţiunea prin zonă, alăturîndu-se celor cîteva zeci de persoane care şi-au concentrat atacul asupra sediului Serviciului Român de Informaţii. Grupuri organizate violente au pătruns prin mijloace şi în acest sediu, au distrus centrala telefonică a instituţiei, au incendiat parterul şi tunelul de transmisiuni. La etajele superioare agresorii nu au pătruns, pro­babil datorită fumului dens ce s-a degajat. Salariaţii institu­ţiei, cu această ocazie, au distrus o mulţime dintre documente, “pentru a nu cădea în mîinile agresorilor”. Totuşi, pe lîngă diverse obiecte şi aparate, atacanţii au sustras şi o parte din documentele instituţiei. Pagubele materiale au fost evaluate la 65.659 lei, în care nu se includ distrugerile provocate clădirii

Cei care se manifestau violent, erau cca. 50 persoane, în special tineri, alţii, tot în număr mic, le adresau acestora îndemnuri. Marea majoritate a celor aflaţi împrejur se uitau pasiv la derula­rea evenimentelor.

Locţiitorul şefului Poliţiei Capitalei a încercat să angajeze un dialog cu manifestanţii, a solicitat formarea, unei   delegaţii cu care să se poarte convorbiri. Cinci reprezentanţi din partea manifestanţilor au intrat pentru dialog în sediu, revendi­carea lor unică fiind eliberarea celor arestaţi. Dialogul a eşuat, arestaţii din dimineaţa zilei fiind duşi în altă parte (Măgurele).

In jurul orei 18,00 a mai sosit un grup compact în faţa sediului poliţiei, moment în care a început un atac violent asu­pra clădirii, folosindu-se pietre, sticle incendiare şi alte obiecte. Uşile au fost forţate cu ajutorul unor vehicule aflate pe platou. Datorită rezistenţei foarte slabe, aproape inexistente din partea poliţiei, care trebuia să apere acest sediu prin orice mijloace, manifestanţii au pătruns în clădire. Un grup relativ mic de agresori a acţionat rapid şi precis asupra încăperilor în care se aflau serviciile de evidenţa populaţiei, cercetări penale, cri­minalistică, centrala telefonică, dispeceratul şi serviciul judi­ciar. Aceste camere au fost devastate şi incendiate.

De menţionat este faptul că, încă înainte de pătrunde­rea manifestanţilor în clădire, de la etajul VI a început să iasă pe un geam rotocoale groase de fum, semnul unei incendieri.

( care apartine Ministerului de Interne si pagubele au fost in-cluse la această instituţie).

Pare curios,faptul că agresorii au pătruns şi distrus cu precizie, în timp scurt şi cu profesionalism, centrala telefo­nică şi tunelul de transmisiuni, locuri izolate şi greu de găsit chiar şi pentru un salariat obişnuit cu topografia acestei insti­tuţii. De asemenea, pătrunderea în clădire s-a făcut fără nici o împotrivire din partea celor care trebuiau să asigure paza insti­tuţiei, aceştia, în momentul atacului retrăgîndu-se.

Sediul Ministerului de Interne

După orele 18,30 atacul agresorilor s-a concentrat asupra sediului Ministerului de Interne unde, datorită împotrivi­rii celor care apărau clădirea, atacul s-a prelungit mult timp, fără a se reuşi, însă, pătrunderea în interior. S-au folosit aceleaşi mijloace de atac, adică pietre, sticle incendiare şi vehi­culele din zonă, cu care se incerca distrugerea intrărilor.

Si aici numărul persoanelor agresive era redus, aproximativ 50, în cea mai mare parte tineri şi ţigani. Ei aruncau cu pie­tre, sticle incendiare, încercînd să pătrundă în clădire. De men­ţionat că o mare parte dintre agresori se mutau de la un sediu la altul ( sediul Poliţiei Capitalei, Ministerului de Interne şi S.R.I.), participînd la atacul acestora.

In jurul clădirii Ministerului de Interne se mai aflau aproximativ 2.000.de persoane care asistau la cele ce se petrec,

unii dintre ei încurajînd pe atacatori, şi strigînd diferite slo­ganuri împotriva forţelor de ordine.

Cu toate că nu s-a reuşit să se pătrundă în clădirea ministerului, s-a reuşit să se incendieze biroul de informaţii şi studioul cinematografic al acestuia. In acelaşi timp s-a încercat şi incendierea arhivei fără succes, însă.

Paza acestui obiectiv era asigurată de 163 de persoane dintre care 148 militari în termen, înarmaţi, care au ripostat, prin executare de foc, după afirmaţiile comandanţilor, în scop de avertisment şi descurajare. Ordinul de deschidere a focului a fost dat la ora 21,45 – 21,50. După cele declarate de apărătorii                      Ministerului de Interne, au fost consumate doar 130 de cartuşe. Menţionăm că în planul de apărare a obiectivelor care aparţin Mi­nisterului de Interne se prevede posibilitatea executării a focu­lui de avertisment în caz de atac iminent.

Organele de pompieri au încercat să intervină spre a stinge incendiile provocate încă de la orele 17,30 – 18,00, dar acţiunile lor au fost împiedicate de manifestanţi. In felul aces­ta acţiunea lor a rămas fără rezultate.

Pentru împrăştierea manifestanţilor în jurul Ministeru­lui de Interne au acţionat şi trupe ale Ministerului Apărării Na­ţionale. Datorită mijloacelor tehnice inadecvate, această inter­venţie nu a dat nici un rezultat. Ba dimpotrivă, manifestanţii au încercat să atragă militarii de partea lor. Unii dintre mili­tari au fost agresaţi, totuşi, ceea ce a făcut ca ei să se retragă.

In jurul orei 23,45 dintr-un elicopter s-a încercat lansarea unor substanţe lacrimogene, dar fără efecte asupra agre­sorilor.

La ora 0,30÷0,50 ( 14 iunie) agresorii care se aflau în jurul clădirii Ministerului de interne au fost îndepărtaţi de către trupele Ministerului Apărării Naţionale conduse de către dl. General Paul Romulus.

După evaluările Ministerului de interne au fost produse clădirii respective pagube evaluate la aproximativ 4,5 milioane lei.

Din materialele de care dispune Comisia de anchetă re­zultă că în ziua de 13 iunie 1990 au fost rănite, prin împuşcare 11 persoane, iar alţi 4 împuşcaţi au decedat în urma plăgilor produse, Organele de urmărire nu au terminat ancheta în această privinţă.

Sediul Televiziunii Române

Încă de la orele 17,30 au început să se adună în jurul sediului Televiziunii grupuri de manifestanţi. Numărul lor s-a ridicat pînă la cea. l.000, în jurul orei 19,30, cînd au început să sosească aici persoane cu intenţia de a apăra instituţia, ca urmare a apelului făcut de preşedintele ţării către populaţia Capitalei.

Si aici se pot distinge grupuri agresoare, grupuri care instigau şi susţineau agresiunile, dar cei mai mulţi asistau pasivi la evenimente.

Cu toate că instituţia a fost apărată de 325 militari şi 15 TAB-uri, dar care nu aveau muniţie, manifestanţii au esca­ladat gardul, au pătruns în clădire. Militarii au avut o atitu­dine pasivă, ba mai mult, au favorizat pătrunderea manifestanţi­lor în curte şi clădire prin faptul că au divulgat lipsa de muniţie ( Pe o casetă video se vede cum un ofiţer îşi arată în­cărcătorul gol demonstranţilor).

Cetăţenii veniţi în apărarea clădirii, au intrat în altercaţii deosebit de violente cu grupurile atacatoare, fiind folosite cuţite, răngi, bîte, numeroase persoane suferind răni grave.

Dintre manifestanţii care au pătruns în clădire ( cîteva zeci de persoane), unii .au urcat la etajul XI, făcînd pre­siuni asupra conducerii televiziunii ( preşedinte şi directorul general) pentru a transmite pe post o casetă, refuzată anterior. Alţi manifestanţi se plimbau prin coridoarele instituţiei, încercînd, dar fără succes să pătrundă în studioul nr. 4, de unde se transmitea programul obişnuit. Pe la orele 20,00 dl. Emanoil Valeriu, directorul Televiziunii, a solicitat telefonic, de două ori, ministrului telecomunicaţiilor, dl. Stelian Pintilie, oprirea emisiunii. Aceasta a refuzat afirmînd că un astfel de act este de o mare responsabilitate. In felul acesta dl. Emanoil Valeriu şi dl. Răzvan Teodorescu au hotărît întreruperea emisiunii din studio la ora 20,15. Menţionăm că numai la 10 minute, adică la

ora 20,25, domnii miniştrii Stelian Pintilie şi Chirică, au ordo­nat telefonic întreruperea emisiunii TV de la centrele de pe Ca­lea Victoriei şi clădirea Presei Libere ( fosta Piaţă Scînteii), deunde programele preluate de la studioul din Calea Dorobanţi sînt retransmise în Capitală şi restul ţării. O astfel de opera­ţie nu mai era necesară din moment ce emisiunea din studiou era întreruptă. De menţionat că redactorii de serviciu ai studioului 4 nu au avertizat telespectatorii pentru a îi informa despre cauzele întreruperii emisiunii.

Actul de a fi oprită emisiunea TV timp de o oră ( 20,15- 21,15) în aceste condiţii, a avut un rol incitant asupra populaţiei ţării, a sugerat telespectatorilor o situaţie foarte gravă, dar nereală. Avînd în vedere faptul că agresorii nu pătrunseseră în studio, considerăm acest act total nejustificat, mai ales că în situaţii similare, dar cu mult mai grave ivite în timpul Revo­luţiei din decembrie 1389, nu s-a recurs la o astfel de măsură.

In acest context menţionăm faptul că trupele de paraşutişti au început evacuarea clădirii televiziunii începînd cu ora 19,30, la ora întreruperii emisiunii din studio agresorii fiind în marea lor majoritate, evacuaţi din clădire. Operaţia de evacuare completă a clădirii televiziunii a fost terminată la ora 20,30.

De menţionat un eveniment destul de curios petrecut în seara zilei de 13 în zona clădirii televiziunii. Dinspre strada Pangrati au apărut două camioane deschise din care au coborît cca. 50 – 60 de -oameni înarmaţi cu răngi, organizaţi,care, cu paşi hotarîţi şi repezi, au intrat in sediul Televiziunii şi au început să spargă geamurile, să distrugă mobilierul etc.

Comisia nu a putut stabili identitatea acestor oameni.

Asediul televiziunii a continuat din afară chiar după evacuarea agresorilor care pătrunseseră în interiorul clădirii. Ei aruncau cu pietre, bile şi sticle incendiare. La orele 1,05 forţele armate au împrăştiat pe toţi manifestanţii din jurul clădirii, capturînd cîteva zeci de persoane.

In timpul violenţelor de la Televiziune a fost înjun­ghiat mortal un om.

Pagubele produse la Televiziune au fost evaluate la 8 milioane de lei şi un milion dolari S.U.A., de către conducerea acestei instituţii.

Precizăm că la ora 1,05 – 1,10 ( 14 iunie 1990) gene­ralul Vasile Ionel a comunicat Guvernului că armata este stăpînă pe situaţie în Capitală.

Ceva mai tîrziu a informat şi pe dl. ministru V. Stănculescu care se afla într-o misiune în altă ţară, despre acest lucru, comunicîndu-i, în acelaşi timp, că în capitală au apărut grupuri de mineri.

4.4. EVENIMENTELE DIN MlERCUREA CIUC

Comisia parlamentară a fost investită şi cu ancheta­rea evenimentelor violente, petrecute în ziua de 13 iunie 1990 în oraşul Miercurea Ciuc, judeţul Harghita, oraş cu o populaţie preponderentă maghiară.

Incidentele au pornit de la un grup restrîns de cca.5 persoane, care se manifestau zgomotoşi şi care au adunat în jurul lor cca. 100 alte persoane. La un moment dat au protestat violent asupra faptului că firma poliţiei care fusese pînă la data de 11 iunie 1990 bilingvă se schimbase cu o firmă exclusivă în limba română.

Aceştia au smuls firma de pe peretele poliţiei, au aruncat-o jos şi au călcat-o în picioare.

Intre timp s-a adunat în faţa poliţiei un număr mai important de persoane care la un moment dat a ajuns la cca. 1.500 de cetăţeni, printre aceştia cca. 50 – 60 de persoane s-au desprins în jurul orei 17,00, solicitînd în mod agresiv şi injurios să fie schimbată firma nouă a poliţiei cu firma veche bilingvă, schimbare operată în jurul orei 18,30. In continuare grupul agresiv a cerut să apară cei care operase schimbarea ini­ţială a firmei.

Deşi unele notabilităţi locale au intervenit pentru liniştirea grupului agresiv, aceştia, care erau sub influenţa alcoolului, au devenit mai violenţi.

In jurul orei 22,00 din acest grup, unii au început să arunce cu pietre într-un geam ( de unde li se părea că se filmează), apoi şi în celelalte geamuri dinspre stradă, spărgîndu-le. S-au aruncat si cu câteva sticle incendiare. După orele 24,00 s-a reuşit spargerea uşii de la intrare, au pătruns cca. 30 de tineri în sediu, au reuşit să devasteze o parte din încă­peri, dar au intervenit militari care i-au scos pe cei pătrunşi în clădire şi apoi în jurul orei 2,00 au risipit complet pe cei adunaţi.

In incidente au fost molestaţi poliţişti şi militari, un caporal a fost rănit.

Organele de ordine şi urmărire penală au arestat 16 persoane din care 12 romi, 3 români şi un maghiar, majoritatea fără ocupaţie. Primii cinci instigatori nu au fost identificaţi.

Din mărturii rezultă că în cadrul incidentelor s-au strigat diferite lozinci antiguvernamentale, individual sau în grupuri restrînse. După unii martori s-au strigat şi lozinci antiromâneşti.

Semnatarii prezentului document consideră că nu se poate stabili vreo legătură premeditată între acest eveniment şi cele petrecute în Capitală în cursul aceleiaşi zile, dar este posibil ca emisiunea Televiziunii despre violenţele petrecute în Capitală să fi influenţat pe agresorii din Miercurea-Ciuc.

CAP.5 : EVENIMENTELE DIN 14 – 15 IUNIE

5.1. APELURILE CĂTRE POPULAŢIE

s-au făcut de către:

- Preşedintele României

- Guvern

- Conducerile unor organizaţii ale Frontului Salvării Naţionale

-                                                                                 Conducerile unor C.P.U.N.-uri judeţene

-                                                                                 Conducerile unor întreprinderi şi sindicate

-                                                                                 Diferite persoane

Mijloacele folosite:

-                                                                                  Televiziunea Română

-                                                                                  Radio

-                                                                                  Presă

-                                                                                  Afişe, manifeste

-                                                                                 Oral ( gigafoane, viu grai, întruniri, etc).

Este de observat că unele apeluri au fost directe, explicite.

In alte cazuri mesajul a fost indirect, apelul era implicit ( ex. imagini T.V., comunicate radio asupra situaţiei din Capitală, relatări cu efect de îngrijorare, întreruperea emisi­unii T.V. în seara de 13 iunie 1990 între orele 20,15 şi 21,15), dar prin rezultatele obţinute ele nu numai că au echivalat cu un apel explicit, ci s-au dovedit in unele cazuri mult mai eficace.

Din datele de care dispunem rezultă în această privinţă că: Preşedintele României, dl. Ion Iliescu a transmis, prin inter­mediul Televiziunii Române si a posturilor de radio, două comuni­cate în seara zilei de 13 iunie 1990 (consemnate în Buletinul R0MPRES din 13 iunie la fila 41 pentru ora 19,35 şi la fila 44 pentru ora 21,52).   .

Primul comunicat, după ce expune sumar evenimentele pe­trecute în Capitală, se încheie cu un apel: “Ne adresăm tuturor cetăţenilor Capitalei, în numele democraţiei cîştigate prin ale­gerile libere, să respingă cu toată hotărîrea actele iresponsabi­le de violenţă şi să sprijine organele de ordine în restabilirea situaţiei de calm şi legalitate. Chemăm toate forţele conştiente şi responsabile să se adune în jurul clădirii Guvernului şi Tele­viziunii pentru a curma încercările de forţă ale acestor grupuri extremiste, pentru a apăra democraţia atît de greu cucerită”.

Cel de-al doilea comunicat de acum adresat “tuturor forţelor democratice ale ţării”, aduce precizări însemnate, ast­fel că îl vom reproduce integral în cele ce urmează:

“In cursul după-amiezii, acţiunile violente ale ele­mentelor extremiste de tip legionar s-au intensificat. Au fost atacate şi incendiate clădirile Poliţiei Capitalei, Ministerului de Interne şi Casei de mode, personalul fiind blocat în interior. A fost distrus şi un număr important de automobile parcate în zonă. Au fost devastate, magazine şi localuri publice. Încercările pompierilor şi forţelor de ordine de a interveni au fost sistematic împiedicate de aceleaşi elemente anarhice, legionare. Este de acum clar că ne aflăm în faţa unei tentative organizate, pregătite din timp, de a răsturna prin forţă, prin violenţă dezlănţuită, conducerea aleasă în mod liber şi democratic a ţării la 20 mai a.c.

Ne adresăm tuturor forţelor democratice ale – ţării care şi-au dat votul pentru libertate şi stabilitate în România cu chemarea de a sprijini acţiunea de lichidare a acestei rebe­liuni legionare, de a conlucra cu forţele de ordine şi cu armata pentru restabilirea ordinii, izolarea şi arestarea elementelor extremiste care trebuie aduse în faţa justiţiei pentru a da socoteală de cele comise”.

Poate fi asimilată cu un apel luarea de cuvînt a Preşe­dintelui României, în acea seară la orele 22,00 în faţa mulţimii adunate în Piaţa Victoriei, care, potrivit Buletinului de ştiri interne ROMPRES filele 51 – 52, cuprindea, printre altele-„Tre­buie sa punem capăt acţiunilor rebele ale elementelor extremiste, reacţionare. Vă mulţumesc tuturor încă o dată! Rămîneţi pe loc! Vor veni şi alte forţe din judeţele vecine. Să fim pregătiţi pentru orice încercare a acestor elemente lipsite de raţiune, lipsite de respect pentru opţiunea, pentru alegerea poporului român. Să le dăm riposta cuvenită. Să înăbuşim din faşă rebeliunea legionară şi să asigurăm dezvoltarea democrată a ţării. Vă mulţumesc încă o dată!”.

Guvernul României a dat un comunicat transmis la Televiziune şi posturile de radio, al cărui conţinut, extras din Buletinul Rompres din 13 iunie 1990, ora 23,08, fila 49 este următorul:

“Pînă la această oră, prin seria de acţiuni grave, ires­ponsabile, declanşate de forţe extremiste, legionare, se înregis­trează atacuri violente şi susţinute împotriva clădirii şi perso­nalului Ministerului de Interne, apărate de forţe insuficiente, acolo se aruncă sticle incendiare împotriva celor blocaţi în in­terior. Este atacată acum şi Staţia de benzină din apropierea clă­dirii Ministerului de Interne, de unde agresorii scot benzină pentru a pregăti sticle cu amestec exploziv.

Sînt înregistrate – şi nu numai aici – ci şi în zona Casei de mode, Televiziunii, răniţi grav, acte continue de agre­siune împotriva populaţiei şi a celor aflaţi în aceste clădiri şi obiective guvernamentale. Cei care le provoacă au, ni se con­firmă, arme şi muniţii pe care le-au sustras din clădirea Minis­terului de Interne.

Se impune un răspuns imediat, de o deosebită fermitate, împotriva acestor acte de terorism legionar, îndreptate contra tinerei noastre democraţii, împotriva tuturor oamenilor cinstiţi ai României.

Guvernul asigura ca aceasta riposta va fi asumata cu toată răspunderea şi toată hotarîrea pentru salvarea democraţiei în România”.

Unele organizaţii ale Frontului Salvării Naţionale au procedat şi ele, de îndată, la apeluri locale solicitînd membrilor şi aderenţilor F.S.N. să se deplaseze la Bucureşti, făcînd demersuri la organele C.F.R. pentru obţinerea de garnituri speciale de trenuri, organizînd plecări cu autobuze şi autoturisme personale.

Astfel, Consiliul coordonator al F.S.N. Galaţi, prin dl. Buruiană Aprodu Alexandru a decis, redactat şi iniţiat tipărirea, în tiraj de 30 – 40.000 exemplare, a unor afişe şi manifeste prin care locuitorii din Galaţi erau chemaţi la Bucureşti pentru apă­rarea Guvernului, solicitîndu-se expulzarea din ţară a domnilor Raţiu şi Cîmpeanu, consideraţi a fi instigatorii evenimentelor dramatice din Capitală.

Un apel similar, cu demersurile cuvenite apoi către sta­ţia C.F.R. Buzău, au făcut întreprinderea Metalurgică Buzău şi întreprinderea de sîrmă şi prelucrarea sîrmei Buzău.

Chiar şi unele Sindicate au făcut cuvenitele mobilizări de oameni iar apoi au solicitat staţiilor C.F.R. din localităţile de plecare aprobări pentru formarea unor trenuri speciale: Sindi­catul Liber din cadrul întreprinderii Miniere Comăneşti un tren pentru 2.000 de mineri, iar Sindicatul Întreprinderii Miniere Motru pentru transportul unui număr de 1.500 mineri.

Unele Consilii Provizorii de Uniune Naţională-au pro­cedat, de asemenea, la mobilizarea locuitorilor în vederea depla­sării la Bucureşti şi au întreprins demersuri pe lingă organele C.F.R. în obţinerea unor trenuri speciale în acest scop.

Numeroase persoane au făcut apeluri similare, adresîndu-se unor grupuri profesionale, colegilor de muncă ori chiar unor persoane nedeterminate. Am aminti în acest sens cazul ing. Albu loan din Ministerul Minelor, şeful comisiei sociale, care în sea­ra de 13 iunie 1990, a telefonat directorului şi altor persoane din bazinul minier Rovinari, cerîndu-le să vină imediat la Bucu­reşti, întrucît aceasta ar constitui “o îndatorire patriotică”.

Comisia de anchetă nu dispune de date amănunţite cu pri­vire la toate persoanele care s-au angrenat în această activita­te, dar este de presupus că o asemenea acţiune a avut o amploare deosebită dacă ne gîndim la numărul deosebit de mare de persoane care au ajuns în Bucureşti în ziua de 14 iunie 1990 într-un timp relativ scurt de la distanţe foarte mari.

S-a susţinut că Preşedintele României a făcut apelul către populaţie datorită împrejurărilor excepţionale în care se găsea Capitala în ziua de 13 iunie 1990.

Dacă aceasta era situaţia, atunci preşedintele României era îndreptăţit să declare oficial starea excepţională sau starea de urgenţă în Bucureşti ( potrivit art. 2 lit. k din Decretul-Lege nr. 2 din 27 decembrie 1989 ori ari. 82 lit. g. din Decretul-Lege nr. 92 din 14 martie 1990).

Intrucît România are în această privinţa asumate şi obligaţii internaţionale, era datoare, potrivit art. 4 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice ( ratificat de ţara noastră prin Decretul nr. 212/1974) să procedeze
după cum urmează:

- să înştiinţeze secretarul general ai Organizaţiei Na­ţiunilor Unite că un pericol excepţional ameninţă existenţa na­ţiunii şi că statul român, în limita strictă a cerinţelor situa­ţiei, este nevoit să ia măsuri derogatorii de la obligaţiile de respectare a drepturilor civile şi politice, cu precizarea dispoziţiilor de la care se derogă şi motivele care au provocat această suspendare a drepturilor;

-    la data la care statul român a pus capăt derogărilor de la aceste drepturi, urma să fie făcută o nouă comunicare Orga­nizaţiei Naţiunilor Unite.

După toate acestea, secretarul.general O.N.U. ar fi sem­nalat celelalte state părţi ale Pactului Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice despre situaţia care s-a creat în România.

După cum este însă cunoscut, starea excepţională sau de urgenţă nu a fost declarată şi nici nu s-a făcut sesizarea secretarului general al Organizaţiei Naţiunilor Unite.

S-au făcut însă acele repetate apeluri la sprijinul populaţiei civile, care constituie o dublă eroare politică: una de apreciere a situaţiei create şi alta referitoare la acţiunea, la modalitatea ce urma să se folosească pentru restabilirea ordi­nii publice.

Cele două comunicate din partea Preşedintelui României şi comunicatul Guvernului României reţin, în esenţă, că în ţară ar avea loc o rebeliune legionară, ori de tip legionar, o încer­care de lovitură de stat premeditată în vederea răsturnării ordinii existente. Este posibil ca în lipsa unei analize lucide, o stare sufletească emoţională să fi conturat o asemenea posibilitate, dar realitatea era alta. Datoria omului de stat este aceea de a evalua corect evenimentele, de a îi stabili dimensiunile reale şi de a găsi soluţii optime de rezolvare a conflictelor prin instru­mentele specifice statului de drept.

Probele administrate de către Comisia de anchetă par­lamentară au infirmat susţinerea că în 13 iunie 1990 s-ar fi des­făşurat în Capitală o tentativă de lovitură de stat şi cu atît mai mult că ar fi fost vorba de o rebeliune legionară. Elemente­le agresive care au produs tulburările din acea zi, recrutate în mare măsură dintre persoanele declasate provenind din periferia societăţii, nu prezentau în nici un caz, prin numărul şi mijloa­cele de care dispuneau, de capacitatea de răsturnare a ordinii constituite în stat, chiar dacă au provocat prin actele lor

violente însemnate distrugeri. 0 analiza lucidă a situaţiei.stra­dale ar fi permis o demarcare a grupurilor turbulente de mulţimea inofensivă, a celor care asistau doar la actele de violenţă. Pu­terea de stat însă nu a evaluat corect întinderea fenomenului cu care se confrunta, potenţialul real de pericol public pe care îl reprezenta şi atunci a comis cea de a doua eroare politică recurgînd la apelul către forţele civile, cîtă vreme ar fi trebuit să procedeze la regruparea forţelor de ordine, în condiţiile în care Poliţia Capitalei dispunea atunci de 4.000 de poliţişti, cifră care depăşea cu mult pe aceea a elementelor agresive. De aseme­nea se putea conta şi pe sprijinul poliţiei militare.

Dar, chemarea adresată forţelor civile, pe lîngă faptul că nu era reclamată de pericolul real existent, prezenta şi deza­vantajul că era un procedeu inadmisibil în raport cu principiile care caracterizează statul de drept.

In dreptul public s-a statuat demult că puterea de stat este puterea organizata sub forma aparatului de stat. Tocmai prin acest caracter legal de organizare puterea de stat se deosebeşte de alte puteri sociale. Ordinea coercitivă se realizează şi se exercită numai de organe stabilite prin lege şi în limitele legii. Nimeni nu se poate substitui organelor de ordine şi nimeni nu are dreptul de a institui organe de ordine paralele celor existente prin dispoziţiile legii.

Sub acest aspect, hotărîrea de a se apela la populaţia civilă pentru ca aceasta să preia atribuţii specifice organelor de ordine încalcă grosolan principiile democratice de drept con­stituţional, iar din punct de vedere istoric o asemenea practică o regăsim numai în statele totalitare.

Raţiunea unei asemenea interdicţii este evidentă:

-o secţiune a societăţii este ridicată împotriva alteia;

-                                                            forţele civile constituite ad-hoc în forţe de ordine nu pot fi stăpînite, se comportă haotic, dezlănţuit şi pot pro­duce corpului social vătămări mai mari decît cele care ar putea fi realmente produse de forţele anarhice împotriva cărora sînt ridicate;

-                                                            în anumite condiţii, se creează pericolul unui răz­boi civil cu consecinţe incalculabile.

De aceea, susţinem că Puterea asumîndu-şi aceste riscuri a săvîrşit o gravă eroare politică de acţiune cînd a făcut acest apel în care, deşi chemarea unei anumite categorii socio-profesionale nu a fost expresă, era de aşteptat că minerii – care mai veniseră de două ori în Capitală şi făgăduiseră să o mai facă -vor veni cu certitudine la un asemenea îndemn.

Pe de altă parte este de observat că încă din data de 11 iunie 1990 se pusese problema apelului la populaţia civilă pentru ocuparea şi menţinerea controlului asupra Pieţei Universi­tăţii.

De o mare gravitate a fost şi conduita unor organizaţii locale ale Frontului -Salvării Naţionale din Capitală şi din provincie, de a face mobilizarea unor forţe civile în acele zile.
Un partid politic de guvernămînt îşi exercită puterea într-un stat democratic exclusiv prin intermediul organelor de stat constituite prin efectul legii.

Numai în statele totalitare există această confuzie între aparatul de stat şi cel de partid deoarece acolo partidul unic absoarbe atribuţiile statului şi înlătură principiul separaţiunii puterilor.

Tocmai pentru evitarea unei asemenea confuzii, care practic înlătură principiile democraţiei, Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferinţei pentru dimensiunea umană a Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa a pretins statelor parti­cipante ” o delimitare clară între stat şi partidele politice; îndeosebi partidele politice nu se pot confunda cu statul”.

In lumina acestor principii responsabilitatea acestor organizaţii ale Frontului Salvării Naţionale care s-au implicat în acţiunile din 13 – 15 iunie 1990 este evidentă.

Tot în afara legii se plasează activităţile de acelaşi gen desfăşurate atunci de către conducerile unor Consilii provi­zorii de uniune naţională, sindicate şi întreprinderi, a căror responsabilitate mai cuprinde şi utilizarea ilegală a unor mari sume de bani pentru transport, hrană, cazarea şi echiparea grupu­rilor formate adhoc şi sosite în Capitală în acele zile.

5.2.  SOSIREA MINERILOR SI A ALTOR CETĂŢENI IN CAPITALA

Ca urmare apelurilor menţionate mai înainte, în seara zilei de 13 iunie a început deplasarea spre capitală a unor gru­puri de mineri şi de alţi cetăţeni din diverse localităţi ale ţarii.

Cum F.S.N. Galaţi a întîmpinat unele greutăţi pentru obţinerea unor trenuri speciale în vederea deplasării la Bucu­reşti, s-au adresat în acest scop dl. Adrian Sîrbu, consilier al primului ministru şi secretar de stat în guvern. Sprijinul a fost solicitat telefonic. Dl. Adrian Sîrbu a telefonat dlui Corneliu Burada, pe atunci ministru al Transporturilor, care i-a spus că este nevoie de o comandă scrisă pentru formarea unui tren special. Această comandă a fost emisă.

Consiliul de coordonare al F.S.N. Alba-Iulia a solici­tat staţiei C.F.R. o garnitură de tren cu 12 vagoane.

F.S.N. Olt a cerut staţiei C.F.R. Slatina un tren spe­cial compus din 10 vagoane de călători.

C.P.U.N. Braşov s-a adresat Regionalei C.F.R. Braşov solicitînd pentru data de 13 iunie 1930 o garnitură de tren.

C.P.U.N. Petroşani a solicitat Staţiei C.F.R. Petroşani să asigure transportul unui număr de 3.000 de mineri.

C.P.U.N. Deva a cerut staţiei C.F.R. Deva să asigure un tren special cu 10 vagoane.

C.P.U.N Galaţi este cel care a întocmit adresa către Regionala C.F.R.Galaţi, ca urmare a convorbirilor telefonice cu dl.Adrian Sîrbu, adresă prin care se solicită două garnituri de tren pentru deplasarea la Bucureşti.

După aprecierea dl.Preşedinte Ion lliescu s-au deplasat în capitală cca.20.000 mineri şi alţi cetăţeni, iar dupa aprecierea dl.senator Gelu Voiculescu s-au deplasat cca. 12 – 15.000 cetăţeni.

Deplasarea minerilor şi a celorlalţi cetăţeni s-a făcut cu trenuri speciale, autobuze şi mijloace auto, proprii. Grupu­rile principale au pornit din Valea Jiului (Petroşani, Petrila, Lupeni, Aninoasa, Vulcan, Uricani, Cîmpul lui Neag, Bărbăteni), Comăneşti, Motru, Sotînga, Schitu Goleşti, Filipeştii de Pădu­re, Albeni, Baia- Borşa, Galaţi, Buzău, Brăila, Ploieşti, Botoşani, Deva, Braşov, Alba-Iulia, Slatina, Vîlcea.

Pentru transportul acestor mineri şi a altor cetăţeni, care s-a efectuat pe cale ferată, s-au folosit trenuri special constituire la comenzile C.P.U.N., F.S.N. locale, întreprinderi şi sindicate.

Trenurile au fost formate în majoritatea cazurilor prin anularea unor trenuri regulamentare de persoane. In staţia Pe­troşani unii mineri au ameninţat cu dinamitarea staţiei în ca­zul refuzului de formare a garniturilor de trenuri, In unele cazuri trenurile au fost ocupate de mineri, care au dat jos pasagerii cu bilete regulamentare.Pentru formarea şi punerea în circulaţie a acestor trenuri, personalul C.F.R. din staţiile respective a cerut aprobarea pe care au obţinut-o deşi erau încălcate regulamentele C.F.R. in vigoare.

La formarea si punerea în circulaţie a acestor trenuri speciale s-au înregistrat numai două opuneri şi anume:

- şeful staţiei Cîmpulung Muscel a refuzat formarea trenului solicitat, ceea ce a făcut ca minerii solicitanţi să plece la Bucureşti în ziua de 14 iunie ora 14,oo cu opt autobuze. Ei au revenit la destinaţie cu un tren special format la Bucureşti la 15 iunie;

- ing. Ion Mănucu, salariat al staţiei C.F.R. Craiova, a decuplat o secţiune a liniei electrice C.F.R. pe traseul Petro-şani-Tîrgu Jiu, cu intenţia de a impiedica venirea minerilor la Bucureşti, intuind evenimentele care se puteau produce. Avusese o experienţă asemănătoare tristă, cu ocazia transportului cîtorva mii de cetăţeni din jud. Vîlcea înarmaţi cu bîte, pentru a inter­veni împotriva revoluţionarilor timişoreni în zilele de 15 – 17 decembrie 1989.

Trenurile nr. 242/11 şi 242/111 au fost întîrziate la plecare prin intervenţia ing. Ion Manucu , acesta pornind, după 75 de minute, dună repunerea sub tensiune a întregii linii. Primul tren a avut o locomotivă Diesel antemergătoare. Ambele trenuri, ca de altfel şi celelalte, au avut regim de mers de accelerat.

Cele 11 garnituri de trenuri şi cele trei vagoane speciale ataşate la alte trenuri, comunicate comisiei noastre de către ministerul Transporturilor, au avut un total de 120 vagoane persoane. Aceste trenuri speciaie au sosit în Bucureşti începînd cu ora 3,54 în ziua de 14 iunie, ultimul fiind înregistrat la sosire la ora 19,08, în ziua de 14 iunie.

Comenzile pentru formarea acestor trenuri şi punerea lor în circulaţie s-a făcut prin adrese trimise staţiilor C.F.R., aprobările respective,fiind obţinute de la forurile superioare prin telfonograme. Redăm textul unei astfel de telefonograme: R.C.C. Timişoara, nr. 52,13.VI.1990, nr.95. In urma cererii C.M.V.Z. a C.P.U.N. Petroşani, rugăm aprobaţi introducerea în circulaţie a trenurilor 242/1I cu plecare ora 20,45, 242/1I cu plecare ora 21,04, ambele din Petroşani la Bucureşti Nord, con­form Decret Prezidenţial pentru transportul a 4.000 mineri în vederea restabilirii ordinei în Capitală. Taxele la staţia Petro­şani. Director exploatare ing. Vlad Ovidiu.

Primii mineri au sosit în Capitală cu autobuze, între ora 0 ÷2 ( 14 iunie ) ei venind de la Filipeştii de Pădure şi Sotînga. S-au reîntors acasă cu trenuri speciale, formate în Bucureşti.

Din Valea Jiului au sosit în Capitală cîţiva cetăţeni, printre care ing. Cămărăşescu N., cu autoturisme speciale, avînd în portbagaje echipament de miner.

Plecarea minerilor din Petroşani a fost anunţată te­lefonic de către preşedintele CP.U.N Petroşani, la cabinetele domnilor Petre Roman si Gelu Voican Voiculescu. ROMPRES s-a interesat de plecarea minerilor din Valea Jiului, telefonic, la C.P.U.N., în zorii zilei de 14 iunie.

Intr-un comunicat ROMPRES ( 14 iunie, fila 5, ora 4,30) se spunea că la ora 4,30 au sosit în Gara de Nord 3.000 mineri din Valea Jiului şi urmează alte garnituri de trenuri din alte oraşe.

Un alt comunicat ROMPRES arată la ( 14 iunie, fila 11, ora 8,15) orele 6,00 se aflau în Piaţa Universităţii din Bucu­reşti zece mii de mineri. Sosiţi în cursul nopţii din toate ba­zinele carbonifere ale ţării, pentru a se alătura forţelor de ordine din Capitală.

Menţionăm că formarea şi punerea în circulaţie a aces­tor trenuri speciale s-a făcut încălcîndu-se regulamentul T.L.C. în vigoare.

Astfel, au fost încălcate.articolul 17, aliniatele 1,3,4,5; articolul 18, aliniatul 1; articolul 20, punctul 1 şi 2; articolul 21; articolul 58 D.E.F.; Instrucţiunea nr. 158.

Analiza discursului dl. Preşedinte Ion Iliescu la sosirea minerilor

În zorii zilei de joi, 14 iunie 1990, Preşedintele ales al României s-a adresat din balconul palatului din Piaţa Victoriei miilor de  cetăţeni din Capitală şi din tară, în majoritate mineri, care au sosii aici.

Discursul a început cu cuvintele: “Dragi mineri! Ma adresez dumneavoastră de astă-dată, mulţumindu-vă pentru răspunsul de solidaritate muncitorească pe care şi acum l-aţi dat, la chemarea noastră”. De aici, rezultă fără echivoc cine este răspunzător pentru prezenţa minerilor în Capitală, adică cine i-a chemat.

In continuare, dl. Ion lliescu a îndemnat minerii, să plece şi să ocupe Piaţa Universităţii, prin cuvintele: “Delega­ţia de mineri, în frunte cu domnul Cosma, se va deplasa spre Piaţa Universităţii, pe care vrem s-o recuperaţi dumneavoastră”.

Pentru a incita spiritele, Preşedintele ales a enunţat cîteva fapte neadevărate, ca de exemplu: ” … de astă dată avem de a face cu elemente de-a dreptul fasciste”, sau ” … grupuri organizate de elemente incitate, multe din ele drogate..”

După ce a descris, pe scurt, atacurile elementelor agresive din ziua precedentă şi recunoscînd că au fost eliberate deja clădirea Televiziunii, Poliţiei, Ministerului de Interne şi că, spre dimineaţă manifestanţii au evacuat şi Piaţa Universită­ţii, au părăsit-o şi ” sînt acolo cîteva formaţiuni de paraşutişti şi poliţişti ” a îndemnat din nou minerii să se îndrepte în coloană, organizaţi spre Piaţa Universităţii, ” să o ocupaţi definitiv dumneavoastră, după care, în conlucrare cu forţele de ordine, să asiguraţi paza Pieţei universităţii …” şi    „…să asiguraţi paza necesară împotriva tuturor elementelor extremiste care şi-ar mai face apariţia în această zonă”. Apoi a indicat ca celelalte delegaţii „să rămină aici, pe loc, în piaţă, vom vedea daca e nevoie să mai ajutăm în alte puncte din Capitala” . În încheiere a adresat din nou mulţumiri minerilor şi le-a urat succes.

Analizînd acest discurs, se poate găsi explicaţia fap­tului că minerii căutau peste tot oameni drogaţi, căutau droguri la sediile partidelor şi prin instituţiile de învaţămînt supe­rior atacate şi căutau ” elementele fasciste, extremiste “, pe care încercau să-i găsească după aspectul vestimentar sau înde-letnicirea înscrisă în legitimaţiile de serviciu.

Semnatarii prezentului document consideră că îndemnul dat minerilor într-un moment în care situaţia era complet stăpînită de forţele de ordine ( în loc ca minerii să fie trimişi înapoi), aconstituit o incitare la agresiune, deci una din cele mai grave greşeli săvîrşite de preşedinte în aceste evenimente.

Cuvîntarea dl. Ion lliescu în 14 iunie, orele 11,30

Preşedintele ales al României s-a adresat în jurul orei 11,30 din balconul clădirii Guvernului celor peste 5.000 cetăţeni aflaţi în Piaţa Victoriei.

In discurs dl. Preşedinte a calificat agresorii din ziua precedentă ca fiind ” detaşamente instruite din timp, de formaţie legionară, inspirate de forţe de extremă dreaptă, din ţară şi de peste hotare”.

Apoi, după ce din nou a arătat că elementele agresoa­re, erau, unele, în stare ce ebrietate, drogate înarmate cu tot felul de obiecte, Preşedintele Ion lliescu a făcut un apel către populaţia tării pentru a-i denunţa pe toţi cei care participă la aceste acte de vandalism …deci a făcut apel public pentru de­laţiune. Au mai fost învinovăţiţi şi “unii oameni politici şi gazetari care încearcă să deformeze realitatea”.

In continuare, s-au afirmat din nou neadevăruri, în scop de incitare. Cităm: ” în această rebeliune legionară cu care s-a confruntat în aceste zile poporul român, unele elemente au apărut chiar în costumaţie legionară, au afişat drapelul verde au folosit limbajul legionar”.

Dl. Ion Iliescu a criticat atitudinea liderilor sindi­cali din Capitală care “i-au împiedicat ieri pe aceştia ( unii muncitori ) să vină în sprijinul organelor de ordine, lideri sindicali care se preocupă numai de bunăstarea proprie şi-i împiedi­că pe muncitori să-şi manifeste combativitatea”.

După ce a anunţat intenţia puterii de a întări forţa organelor de ordine şi de a introduce jandarmeria, a criticat teoria “armatei pasive” avansată de Grupul pentru democratizarea armatei, arătând că armata trebuie să constituie un element de stabilitate şi de apărare a cuceririlor poporului.

După dl. Iliescu, alături de lideri de sindicat, a luat cuvântul şi dl. deputat Cazimir Ionescu şi senatorul Dan Iosif.

Comunicatul Guvernului

transmis prin ROMPRES la orele10,04 în ziua de 14 iunie

După ce Guvernul descrie evenimentele din ziua prece­dentă şi justifică necesitatea evacuării Pieţei Universităţii, critică slăbiciunea manifestată de poliţie, lipsa ei de decizie şi profesionalism. Se arată că ” In aceste condiţii, pentru a evita vărsări de sînge şi dezordini, de mari proporţii, Guvernul, a fost forţat să facă apel la sprijinul populaţiei”.

Considerăm că prin acest apel nu s-a evitat, dimpo­trivă, s-a provocat ” dezordinea de mari proporţii” din zilele, de 14 – 15 iunie.

In continuare şi acest comunicat afirmă lucruri neade­vărate cînd se spune: “… la subsolul clădirii sediului central al P.N.T.-c.d. au fost găsite sticle incendiare, muniţie, dro­guri”.

5.3.                    ACŢIUNILE MINERILOR SI A ALTOR CETĂŢENI IN CAPITALĂ – A TREIA FAZA A VIOLENTELOR

5.4.

Universitatea

In jurul orelor 4,30 din ziua de 14 iunie 1990 Piaţa Universităţii a fost ocupată pentru scurt timp de către grupuri de mineri, care au părăsit foarte rapid perimetrul respectiv.

În jurul orelor 5,00 in Piaţa Universităţii au năvălit sute de persoane îmbrăcate în haine de mineri care veneau dinspre Piaţa Romană şi erau înarmaţi cu bîte, răngi,metalice, topoare, securi, bucăţi de cauciuc cu inserţie metalică, lanţuri, etc.

Din două declaraţii rezultă că aceştia1erau conduşi de cîteva persoane îmbrăcate în haine civile, una-dintre acestea legiţimîndu-se ca ofiţer de poliţie, iar alta fiind indicată ul­terior de mineri ca reprezentant al F.S.N.

In deplasarea lor către Universitate minerii au maltra­tat grav persoanele intîlnite pe străzi şi în Piaţa Universităţii

Folosind răngi şi securi, au spart uşile Facultăţilor de Geografie-Geologie şi de Chimie şi au pătruns în clădire, unde nu li s-a opus nici o rezistenţă.           Agresorii, utilizînd obiectele cu care erau înarmaţi, au lovit fără nici un fel de discernămînt toate persoanele întâlnite, îndeosebi studenţi, viaţa victimelor fiind pusă în primejdie prin aceea că loviturile au vizat zonele vitale ale corpului. In acest sens există certificate medicale şi fotografii.

Clădirea a fost cercetată de la subsol pînă la pod, în căutare de studenţi, arme, muniţii, droguri etc., ocazie cu care au fost sparte biblioteci, laboratoare, s-a distrus mobilier, aparatură, material didactic, cărţi, reviste, dosare şi alte categorii de obiecte.

Nu au fost găsite, arme, muniţii şi droguri.
Intrările în incintă au fost blocate, accesul cadrelor didactice, care aveau programate examene şi al personalului Universităţii fiind împiedicat ori a fost permis cu mare greutate, după legitimarea de către agresori.

In tot cursul zilelor de 14 şi 15 iunie, în perimetrul Pieţei Universităţii numeroase persoane, îndeosebi studenţi, au fost grav molestate fără nici un motiv, unele din victime fiind jefuite. Printre mineri s-au aflat persoane însărcinate să ridi­ce actele de identitate ale celor bătuţi.

După “tratamentul” aplicat de mineri, unele victime au continuat a fi lovite de unii poliţişti sau civili.

Solicitările făcute organelor de poliţie pentru apăra­rea cetăţenilor împotriva agresorilor au rămas fără nici un re­zultat.

In cursul aceleiaşi dimineţi, la orele 8,30 un grup de cca. 20 persoane îmbrăcate în haine de miner şi înarmate cu ace­laşi gen de obiecte a pătruns în imobilul Rectoratului Universi­tăţii şi al Facultăţilor de Drept şi Filozofie. Minerii au con­trolat clădirea şi au plecat în jurul orei 9,00. După cîteva ore, însă, aceeaşi clădire a fost ocupată de cca. 200 mineri, conduşi de o persoană îmbrăcată în haine civile, căreia ei i se adresau cu termenul de ” domnule inginer Cozma”. Ocupanţii au ridicat de la sediul central al Ligii Studenţilor maşini de dactilografiat şi fotocopiat, diverse aparate şi documente pe care le-au încărcat într-un autobuz, cu care au fost transportaţi minerii, şi în cîteva autoturisme. In aceeaşi zi, între orele 10,oo — 11,00 cca. 10 mineri au pătruns în clădirea căminului de studente ” 6 Martie”, căutînd arme şi muniţii fără nici un rezultat.

In cursul nopţii de 14 – 15 iunie, precum şi în ziua următoare, în jurul orei 17, clădirea Universităţii din Bd. Republicii nr. 13 a fost reocupată de noi valuri de sute de mineri, care au continuat să devasteze, producînd mari pagube materiale. Si de aceeaşi dată minerii au fost însoţiţi de persoane îmbrăcate în haine civile, unele legitimîndu-se ca poliţişti.

Arhitectura

In dimineaţa zilei de 14 iunie, în jurul orei 5,30, cca 200 de mineri înarmaţi cu bîte, răngi metalice, topoare, cabluri etc, au pătruns în Institut prin trei intrări, spărgînd geamul de la intrarea principală şi forţînd două intrări din clădirea veche, apoi au intrat prin forţarea şi distrugerea uşilor în spaţiile Institutului, în care au răvăşit lucrurile, au distrus echipament şi au furat un mare număr de aparate, obiecte perso­nale şi rechizite-.

Un număr de 13 studenţi ai Institutului şi portarul de noapte au fost agresaţi în mod sălbatic, bătuţi şi duşi în dife­rite locuri. Două persoane agresate foarte grav au fost interna­te la Spitalul de Urgenţă.

Valoarea totală a pagubelor produse la Universitate este estimată la cca. 3 milioane de lei, iar la Institutul de Arhitectură, birourile de proiectare T.A.G.C.H. şi Uniunea Arhitecţilor-cu sediul în aceeaşi clădire – este estimată la cea 7 mi-
lioane lei.

Procesul de învăţământ în urma acestor acte vandale a fost grav perturbat.

Nici o persoană implicată în aceste acţiuni nu a fost identificată de organele Procuraturii şi Poliţiei.

Devastarea unor sedii de partide, asociaţii, redacţii de ziare şi locuinţe ale, unor lideri politici

In ziua de 14 iunie, orele 5 dimineaţa un grup numeros de persoane, îmbrăcaţi în echipament de mineri au intrat cu for­ţa în sediul central al P.N.T.-c.d. şi în redacţia ziarului “Dreptatea” oficiosul partidului.

Agresorii înarmaţi cu răngi, topoare şi tîrnăcoape, “au procedat la maltratarea grava a persoane1or găsite in interiorul celor două localuri, trecînd apoi la distrugerea uşilor, ferestrelor, a mobilierului, la sustragerea şi incendierea arhivelor, bibliorafturilor, dosarelor şi bibliotecii. S-au spart de asemenea dulapuri metalice, sertare, birourile utilaje­lor electrice şi electronice care se aflau în dotarea sediului. De asemenea s-a spart casa de bani a P.N.T.-c.d. de unee s-au sustras sumele existente.

În mod surprinzator a fost descoperită o casă de bani încastrată într-un perete interior, care a fost tăiat după spargerea zidului cu un aparat de tăiere cu flacără.

In ceea ce priveşte provenienţa aparatului, este evident că acesta nu fusese adus acolo de către minerii din valea Jiului iar spargerea casei de bani a fost executată de profesionist.

In legătură cu marile distrugeri săvîrşiţe la redacţia ziarului “Dreptatea”, acesta a fost obligat şă-şi întrerupă apa­riţia timp de patru zile.

In urma distrugerilor şi sustragerii de bani, P.N.T.-c.d. reclamă pagube însemnate. O parte a sumelor şi bunurilor substrase au fost găsite asupra unui infractor şi au fost resti­tuite partidului.

In contextul evenimentelor petrecute în dimineaţa zilei de 14 iunie, menţionăm prezenţa dl. Gelu Voican Voiculescu prim—vicepreşedinte a Guvernului Provizoriu, la sediul central al P.N.T.-c-d- în jurul orei 6,30. Acesta nu a intervenit pentru oprirea vandalizării sediului.

Fapte similare s-au petrecut şi la sediul P.N.L unde devastarea şi jaful au pricinuit de asemenea pagube importante, sediul fiind practic distrus.

In aceeaşi dimineaţă grupuri de mineri au devastat şi jefuit, în trei reprize, sediul Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România.

De asemenea grupe de mineri au devastat sediul Uniunii Mondiale a Românilor Liberi şi Muzeul Ţăranului Român.

Faptele consemnate mai sus se încadrează în Decretul- Lege nr. 88 din 23 februarie 1990 care prevede la art. 1 protec­ţia, ce organele de ordine sînt datoare să ofere prin întărirea pazei şi luarea măsurilor corespunzătoare la sediile organelor de stat precum şi ale partidelor şi formaţiunilor politice. Infracţiunile comise se încadrează în art. 2 şi 3 ce stipulează că pătrunderea şi degradarea sediilor partidelor şi formaţiilor politice se sancţionează cu pedepse de la 3 la 5 ani.

Ca urmare se fac vinovaţi:

  • Ministerul de Interne şi Poliţia Capitalei, care nu au luat măsuri de pază şi protecţie adecvate la sediile formaţi­unilor politice.

-      Toţi cei ce au acţionat la devastarea şi sustragerea de bunuri la sediile amintite.

-      Organele de Procuratură şi de Poliţie ce pînă în prezent nu au putut identifica pe autorii acestori fărădelegi, cu excepţia a patru infractori.

Comisia a solicitat de mai multe ori ca organele abi-litate să urgenteze elucidarea acestor probleme, dar fără rezul­tat.

Suprimarea temporară a libertăţii presei

In zilele de 14 şi 15 iunie mai mulţi ziarişti şi reporteri romani şi străini au fost împiedicaţi să-şi exercite meseria lor fiind agresate în unele cazuri în mod brutal de grupuri de mineri.

După cum s-a mai arătat în ziua de 14 iunie grupuri de mineri au devastat şi distrus redacţia ziarului Partidului Naţional Ţărănesc – creştin şi democrat ” Dreptatea”. Ziarul n-a putut să apară cîteva zile.

Tot în cursul acestei zile un grup ce mineri au încercat să impună prin ameninţare suprimarea ziarului independent “România Liberă”, reuşind aceasta pentru cîteva zile. Conducătorul grupului a fost Cămărăşescu Nicolae, fost ofiţer de securitate.

Pentru aceste fapte foarte grave responsabilitatea revine celor care au incitat la aceste acţiuni sau au participat direct.

Neurmărirea penală a acestor persoane pune sub îndoială dorinţa reală de garantare a libertăţii presei, stipulate de Decretul-Lege nr. 2 din 27 decembrie 1989 şi de acordurile in­ternaţionale la care România este semnatară ( Actul Final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa, semnat la Helsinki în 1975 şi Documentul Final al Reuniunii de la Viena).

Violarea şi percheziţionarea locuinţelor

În ziua de 14 iunie au fost violate, percheziţionate, jefuite şi devastate locuinţele unor personalităţi politice-reprezentanţi ai opoziţiei politice – şi mai multe locuinţe ale romilor.

Locuinţa dl.Corneliu Coiposu, preşedintele P.N.Ţ.-c-d a fost victima unei tentative de incendiere în ziua de 14 iunie în jurul orei 1,30 prin răspândirea de benzină pe pereţii exteriori ai casei. Numărul de înmatriculare a autoturismului Dacia cu care au sosit agresorii este cunoscut din relatările vecinilor. La orele 9 şi 10 au fost două încercări de pătrundere în locuinţă. La ora 11,00 a sosit un camion al cărui număr de înmatriculare este cunoscut din relatările vecinilor, un grup de 30 de indivizi îmbrăcaţi în ţinută de mineri, înarmaţi cu răngi şi tîrnăcoape, care au spart uşa de fier de la intrare, au intrat în locuinţă pe care au demolat-o şi jefuit-o, din care au plecat cu acelaşi camion cu care au venit. Până în prezent, poliţia şi procuratura n-a identificat pe nici unul din agresorii sau proprietarii autoturismului şi ai camionului cu care au sosit agresorii.

Locuinţa Dl.Raţiu, preşedintele U.M.R.L. şi deputat P.N.Ţ.-c-d,  de asemenea a fost violată, devastată şi jefuită, au fost agresate persoanele aflate în locuinţă. Până în prezent procuratura Militară din Bucureşti a trimis în judecată trei inculpaţi – un lt.colonel, un plut.adjunct şi un miner pentru sustragere de bani şi obiecte din locuinţa dl.Raţiu, restul persoanelor implicate nefiind identificate.

Locuinţa dl. Corneliu Coposu, preşedintele P.N.Ţ.-c-d-

Dl. Radu Cîmpeanu, preşedinte P.N.L., senator P.N.L. a fost avizat de mai multe telefoane anonime în dimineaţa zilei de 14 iunie că va fi vizitat de mineri şi sa plece de acasă. In urma acestor telefoane a fost cerut ajutor militar care a sosit imediat pentru asigurarea pazei locuinţei.

Începând cu ora 9,00-9,30 locuinţa a fost vizi­tată succesiv de 8 comandouri de mineri, care au venit să-1 ares­teze pe dl. Cîmpeanu şi au percheziţionat casa. Datorită pazei militare n-a dispărut nimic din locuinţă. Militarii au temperat grupurile de mineri spunînd ” casa este sub administraţia arma­tei, domnul şi doamna Cîmpeanu au plecat”.

Pînă în prezent poliţia şi procuratura n-a identificat nici o persoană care a participat la violarea domiciliului dl. Cîmpeanu.

In ziua de 14 iunie au fost atacate, devastate şi je­fuite mai multe locuinţe ale romilor, locatarii fiind bătuţi în mod brutal. Agresorii au fost grupuri îmbrăcate în ţinută de mineri, în unele cazuri au ajuns la faţa locului transportaţi în camioane. In cîteva cazuri în momentul pătrunderii în locuinţă au fost însoţite şi de poliţişti. Un subofiţer de poliţie a de­clarat că în mod întîmplător a fost martor la o violare de do­miciliu şi a intrat în locuinţa respectivă în încercarea de a tempera violenţa agresorilor. Mărturia victimelor nu confirmă declaraţia lui.

În locuinţele atacate au fost găsite, diferite mărfuri în cantităţi mari, persoanele atacate au fost suspectate de po­liţie făcînd activităţi comerciale nelegale.

Pînă în prezent poliţia şi procuratura n-a identificat nici o persoană dintre agresorii sau dintre cei care au fi indi­cat adresele grupurilor de agresiune..

O persoană mai în vîrstă, care era grav bolnavă, a de­cedat în ziua de 14 iunie după o vizită de acest gen. Comisia nu deţine informaţii din care să rezulte o cauzalitate directă între deces şi atacul locuinţei în dimineaţa acestei zile.

Agresiuni asupra persoanelor fizice în pieţe şi pe străzi

Multe persoane fizice şi autoturisme particulare au fost agresate şi percheziţionate, în unele cazuri jefuite, în mod abuziv, în pieţe şi pe străzi de grupuri de mineri şi de civili. Criteriile de “selecţie” a agresorilor au fost aprecierile lor subiective despre victimele de a fi: suspect de participare la manifestările din Piaţa Universităţii, speculant – ma­joritatea romilor fiind agresaţi pe acest “criteriu” – student, intelectual, ziarist, de a nu recunoaşte dreptul la legitimare a persoanelor civile sau la incitarea unor cetăţeni.

Există mărturii, fotografii şi înregistrări video despre violenţe de o brutalitate ieşit din comun a unor grupuri de mineri şi muncitori.

O parte din persoanele agresate şi reţinute de grupuri, de mineri, muncitori sau de civili au fost predate organe­lor de poliţie care în majoritatea cazurilor, acceptînd colabo­rarea cu aceste persoane agresive, au preluat victimele care în majoritatea cazurilor au fost private de libertate peste 24 de ore, fără nici un act legal de reţinere.

Pînă în prezent organele poliţiei şi procuraturii n-au identificat nici o persoană implicată în aceste acţiuni agresive şi nu este sub urmărire penală nici o persoană răspunzătoare pentru privarea nelegală de libertate a cetăţenilor agresaţi.

5.4.  PLECAREA MINERILOR DIN CAPITALA

In seara zilei de 15 iunie s-a dat semnalul de ple­care a minerilor. Fără a se putea stabili exact ritmul acestor plecări, se menţionează că în zilele de 14 – 17 iunie, din dis­poziţia ministrului apărării, au fost cazaţi în unităţile militare din Capitala 958 de mineri care au primit hrană conform normelor militare, echipament constînd din salopete kaki, bocanci etc. şi unele obiecte de igienă. Minerii au rămas în aceste zile în incinta unităţilor militare, plecînd spre casă abia în ziua de 17 iunie. Rămînerea s-a făcut la sugestia dl. N.S. Dumitru, care a motivat-o spunînd: “să vadă cum e situa­ţia”. La plecare minerii au luat întregul echipament militar oferit de unităţile respective.

Faptele comise de persoanele îmbrăcate în costume de mineri şi  a civililor care îi conduceau şi dirijau constituie infracţiuni, fiind prevăzute şi pedepsite prin dispoziţiile Co­dului penal român: lovirea sau alte violenţe ( art. 180), vătă­marea corporală ( art. 181), vătămarea corporală gravă ( art. 182) violarea de domiciliu (art. 192), lipsirea de libertate (art. 189), furt (art. 208-209), tîlhărie (art. 211), ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice (art. 321).

Sub aspectul normelor internaţionale ele constituie
încălcări ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, Pactului Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, Convenţiei internaţionale privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, Documentelor Finale ale Conferinţei de la Helsinki şi Reuniunii de la Viena, toate ratificate de România.

Discursul de mulţumire adresat minerilor

-

In seara zilei de l5 iunie 1990, la Palatul Expoziţional din Capitală unde au fost adunaţi minerii, pregătiţi de ple­care, dl. Iliescu a ţinut o cuvîntare.

Discursul a început cu cuvintele: “Vă mulţumesc pentru tot ce aţi făcut în aceste zile, în general pentru toată atitu­dinea dumneavoastră de înaltă conştiinţă civică”.

Membrii Comisiei parlamentare de anchetă, semnatari ai prezentului document, consideră că aceste fraze de mulţumireadresate minerilor, după ce populaţia Capitalei, opinia publică din ţară şi de peste hotare a luat cunoştinţă de atrocităţile, abuzurile, devastările şi celelalte ilegalităţi săvîrşite de aceştia în Bucureşti, a constituit o mare greşeală politică din partea Preşedintelui ţării.        Ulterior, televiziunile străine de pe întregul glob, au asociat aceste cuvinte cu scene de vandalism şi agresiuni violente săvîrşite de mineri, adică au redat cuvintele de mulţumire pe fundalul scenelor de groază ce au fost filmate în zilele, de 14-15 iunie 1990.

După această mulţumire, dl. Preşedinte a adresat o serie de epitete laudative minerilor, ca de exemplu: ” sînteţi o forţă puternică, cu o înaltă disciplină civică, muncitorească, oameni de nădejde şi la bine, dar mai ales la greu”, cu un sentiment deosebit de conştiinţă civică, patriotică … cu o dă­ruire exemplară v-aţi arătat gata să fiţi solidari cu puterea nouă”.  .

Preşedintele a caracterizat evenimentele din 13 iunie ca fiind o lovitură de stat, o lovitură de nuanţă legionară, fas­cistă.

După ce a descris evenimentele din 13 iunie, s-a ocupat de măsurile ce şi-a propus puterea pentru viitor: tragerea la răspundere a oamenilor iresponsabili “care au patronat aseme­nea lucruri”, dar ” în ceea ce-i priveşte pe Raţiu şi pe Cîmpeanu, trebuie să fim cu atenţie: unul este deputat, celălalt senator se bucură de imunitate parlamentara…”. A arătat că responsabilitatea morală o au şi unii gazetari, unii intelectuali care au incitat în această perioadă.

A anunţat numirea noului ministru de interne, că se va reorganiza jandarmeria, că ” ne gîndim la instituirea unei “gărzi naţionale”. A  făcut apel la vigilenţă, combativitate, spirit de mobilizare şi de luptă.

In încheiere preşedintele ales al României a rostit ur­mătoarele cuvinte: “Stim că avem în dumneavoastră un sprijin de nădejde, cînd va fi nevoie vom apela!”

Prin acesta, dl. Iliescu a lăsat deschisă posibilitatea repetării venirii minerilor în capitală, a ameninţat indirect partidele de opoziţie şi pe oricine care are părere contrară puterii instaurate la 20 mai 1990.

CAP. 6 ALTE CONSIDERAŢII ASUPRA EVENIMENTELOR

6.1. AMINAREA LUCRĂRILOR PARLAMENTULUI ROMÂNIEI.

Convocarea Parlamentului în sesiuni extraordinare, atunci cînd împrejurările o cer, constituie o practică folosită în orice ţară democratică. In ţara noastră, Decretul-Lege nr. 92 din 14 martie 1990, în art. 82 lit. c înscrie aceasta ca o prerogativă a Preşedintelui României.

In zilele de 13 şi 14 iunie 1990 membrii Parlamentului se aflau în Capitală. Cu toate acestea prin comunicate care un poartă vreo semnătură, lucrările Parlamentului României au fost amînate din ziua de 13 iunie pentru ziua de 14 iunie, pentru ca în ziua de 14 iunie să intervină o nouă amînare pentru ziua de 18 iunie 1990 ( Buletinele ROMPRES din 13.VI. fila 52 şi din 14.VI. fila 40).

Dacă avem în vedere că ordinea publică a fost restabilită în Capitală în noaptea de 13/14 iunie 1990 pe la orele 1.00-1,30, cînd autorităţile controlau deplin întreaga situaţie, amînarea lucrărilor Parlamentului nu îşi găseşte justificarea şi constituie o desconsiderare a principiului separaţiunii puteri­lor în stat. In acele împrejurări deosebite, puterea legislativă a fost privată de dreptul de participare imediată la viaţa poli­tică a ţării.

Răspunderea acestor amînări o poartă persoanele care au hotărît şi au dispus transmiterea comunicatelor.

6.2. ROLUL TELEVIZIUNII ŞI A ALTOR MIJLOACE

DE INFORMARE

Emisiunile Televiziunii Romane în zilele de 13-14 si 15 iunie au avut o mare influenţă asupra evoluţiei evenimentelor din acele zile.

Datorita modului tendenţios de selectare a informaţiilor şi a prezentării multor fapte neadevărate, Televiziunea Română a avut în aceste zile un rol incitator şi nefast.

Semnatarii opiniei separate de faţă au stabilit următoarele acţiuni greşite şi responsabilităţi:

- Pentru ziua de 13 iunie emisiunile au fost ample, cu imagini preluate atît de la sol cît şi din elicopter, în special în zonele de atacare a instituţiilor de stat. Ministerul de Interne, Serviciul Român de Informaţii, Poliţie şi dea­supra Pieţii Universităţii, pe cînd pentru zilele de 14 – 15 iunie emisiunile au fost practic inexistente cu privire la atacarea şi distrugerile efectuate de mineri la institutele su­perioare de învăţămînt, partidele politice, asociaţii apolitice, ziare de opoziţie, locuinţa particulare, precum şi asupra unor cetăţeni ai Capitalei. Această diferenţiere tendenţioasă a avut ca urmare creerea unei imagini exagerate, ca amploare, a violenţelor din ziua de 13 iunie şi acoperirii violenţelor din 14 – 15 iunie, care ca amploare şi consecinţe sociale au fost mai grave. De asemenea s-a constatat că pentru ziua de 13 iunie au fost puse în acţiune personalul, mijloacele de filmare de la sol, pe cînd pentru zilele din 14-15 iunie acestea au lipsit cu desăvîrşire.

-                            Au  fost transmise ştiri şi imagini cu totul false asupra unor pretinse obiecte găsite in Piaţa Universităţii, la institutele de învăţămint superior şi la partidele politice ( arme de foc, muniţie, droguri, maşini de fabricat bani). Cer­cetările organelor de stat şi ale Comisiei au infirmat aceste informaţii.

-                            S-a afirmat că printre manifestanţii din 13 iunie se găseau persoane drogate. Cercetările Ministerului Sănătăţii şi ale Comisiei au infirmat şi aceste informaţii.

-                            S-a oprit în mod nejustificat şi nereglementar emi­siunea T.V. timp de o oră, creîndu-se prin aceasta panică în populaţie, prin exagerarea situaţiei reale, a pericolului din partea agresorilor.

-                                                                                    Atmosfera creată de emisiunea T.V. s-a agravat în continuare prin intervenţia preşedintelui televiziunii, care în mijlocul unui grup de colaboratori a relatat într-un mod exage­rat şi incitator din punct de vedere social şi etnic, agresiunea asupra instituţiei, deşi în acel moment localul televiziunii era controlat de forţele de ordine.

-                            Televiziunea s-a pretat la incitarea populaţiei, la delaţiune pe baza filmărilor din 13 iunie, invitînd populaţia să semnaleze persoane eventual cunoscute.

Semnatarii documentului de faţă consideră de aceea că informarea opiniei publice de către televiziune, în mod selectiv, în zilele de 13 – 14 şi 15 iunie, oprirea nejustificată a emisi­unii şi intervenţia incitatoare a conducerii televiziunii în seara zilei de 13 iunie a constituit un factor major în amplifi­care a situaţiei reale, în implicarea civililor în acţiuni agre­sive şi incitare împotriva comunităţii romilor.

Responsabilitatea acestor atitudini revine preşedinte­lui şi directorului general al Televiziunii, care au patronat şi participat direct la emisiuni, creînd panică în populaţie în loc să contribuie la calmarea opiniei publice, dovedind prin aceasta iresponsabilitate în funcţie.

Subliniem constatarea că cei care conduceau Televiziu­nea erau primii care trebuiau să fie conştienţi de faptul că Televiziunea, prin impactul ei direct şi imediat asupra societă­ţii angajează conştiinţa civică în laturile ei cele mai labile, putînd alimenta un resentiment emoţional colectiv şi ca urmare, de atitudine.

O răspundere legată de Televiziune o are şi Ministerul Telecomunicaţiilor, care a contribuit la oprirea emisiunii în seara zilei de 13 iunie 1990.

In afara Televiziunii şi alte mijloace de informare au avut influenţe nefaste asupra evoluţiei evenimentelor. Astfel, radio-difuziunea a emis informaţii similare celor transmise de televiziune.

Unele organe de presa au prezentat în acele zile articole incitatoare compuse pe baza unor informaţii false, ca de exemplu ziarul “Adevărul ” nr. 142 din 14 iunie 1990 care a pu­blicat un articol cu titlul “Bande legionare şi-au făcut apari­ţia în uniforme”.

Responsabilitatea articolelor incitatoare revine con­ducerii ziarelor respective.

O mare responsabilitate revine Agenţiei Rompres care în acele zile a furnizat ştiri tendenţioase, deformînd grav rea­litatea şi avînd un efect incitator.

6.3.     ROLUL MINISTERULUI DE INTERNE, A SERVICIULUI

ROMAN DE INFORMAŢII SI A PROCURATURII GENERALE.

In evenimentele din 13, 14 şi 15 iunie 1990 cele trei instituţii au avut un rol principal deoarece erau cele abilitate, în profilul fiecăreia, să asigure sau să restabilească ordinea în stat şi să ia măsurile ce decurgeau din evenimente.

In privinţa acţiunilor din Piaţa Universităţii şi a responsabilităţilor pentru toate cele petrecute în ziua de 13 iunie, convingerile semnatarilor documentului de faţă au fost înscrise mai înainte.

In privinţa acţiunilor şi violenţelor din zilele de 14 şi 15 iunie 1990 faptele nu au fost elucidate decît în măsu­ră redusă. După cum s-a arătat în Cap. 5 în aceste zile s-au produs violenţe, distrugeri şi furturi la multe instituţii, par­tide politice, ziare şi locuinţe, precum şi violenţe grave asu­pra cetăţenilor.

Comisia a solicitat în repetate rînduri ca organele abilitate să prezinte rapoarte de anchete asupra faptelor şi făptaşilor acestor acte.

Materialele scrise şi depoziţiile conducătorilor orga­nelor de stat au fost insuficiente şi needificatoare.

Comisia a urmărit să cunoască pe cei care au instigat şi dirijat şi pe cei ce au executat, violenţele, distrugerile şi furturile din 14 şi 15 iunie 1990.

Pînă la încheierea raportului s-au primit informaţii numai despre patru făptaşi de furturi, deşi sînt cunoscute sute de acte de agresiune şi de distrugere.

Semnatarii documentului de faţă au cerut pe parcursul anchetei atît conducătorilor celor trei instituţii cît şi pri­mului ministru să opereze anchetele necesare şi să prezinte ra­poartele complete corespunzătoare.

Datorită întîrzierii care continua, s-a recurs şi la ajutorul Parlamentului printr-o Declaraţie prin care se cereau din nou intervenţii pentru obţinerea acestor informaţii, propunîndu-se ca ultim termen data de 20 ianuarie 1991. De altfel însuşi Preşedintele României a transmis un semnal în acest sens în Parlament, în cuvîntarea din 21 decembrie 1990.

La toate aceste intervenţii nu s-a obţinut nici un re­zultat util.

In această problemă comisia deţine informaţii, din fil­mări şi audieri, din care rezultă că grupurile de mineri care au acţionat în Capitală, în cele mai multe cazuri, erau dirijate şi conduse de poliţişti în uniformă sau agenţi în haine civile, ca­re în prealabil se legitimaseră minerilor. Agenţii în uniformă sau în haine civile erau cei care dispuneau constituirea de fil­tre de control şi indicau minerilor persoanele care trebuia să fie prinse şi conduse la autovehicolele pregătite de organele de po­liţie. Sub conducerea acestora minerii, sau aşa zişii mineri, s-au dedat la acte de violenţă de mare cruziue, la distrugeri, la furturi, legitimări ale persoanelor şi alte acte ilegale.

In pofida probelor, factorii responsabili din Ministe­rul de Interne şi S.R.l. au negat orice amestec al cadrelor lor, în acţiunile minerilor.

Se precizează că această conlucrare a fost preconizată de însuşi preşedintele României în cadrul discursului din dimi­neaţa zilei de 14 iunie la orele 5,30.

De asemenea primul ministru a declarat, într-un interviu, că unele cadre ale securităţii ar fi fost implicate în acţiunile din 13 şi 14 iunie 1990.

Primul ministru a declarat comisiei de anchetă parlamentară că guvernul a căutat să ţină sub control acţiunile mine­rilor, deci au existat organe sau agenţi prin care guvernul pu­tea acţiona asupra minerilor.

Pe baza celor înscrise mai sus, semnatarii documentu­lui de faţă sîntem îndreptăţiţi să considerăm implicarea eviden­tă a unor lucrători de poliţie şi a altor agenţi în civil în ac­tele de violenţă şi distrugeri din zilele de 14 şi 15 iunie 1990

Această poziţie a instituţiilor menţionate mai sus se încadrează în tendinţa de a se trece responsabilităţile actelor din 14 şi 15 iunie 1990 exclusiv pe seama minerilor, care în nici un caz nu pot fi absolviţi de actele săvîrşite.

Răspunderea implicărilor revine în primul rînd minis­terului de interne şi subalternilor, precum şi primului minis­tru, care are atribuţia de a conduce şi a controla activitatea Ministerelor, cu atît mai mult cu cît acesta a şi fost atenţio­nat direct în acest sens.

In ceea ce priveşte Serviciul Român de Informaţii, comisia constată că pentru ziua de 13 iunie 1990 acesta a fur­nizat date numeroase asupra celor care au întreprins violenţele din faza a doua; pentru zilele de 14 şi 15 iunie astfel de in­formaţii lipsesc.

Răspunderea asupra atrocităţilor, distrugerilor şi furturilor săvîrşite in zilele de 14 şi 15 iunie cad în primul rînd asupra făptaşilor încă neidentificaţi.

In al doilea rînd, răspunderea cade asupra Ministerului de Interne şi directorului S.R.I., care nu au urmărit iden­tificarea autorilor şi complicilor pentru actele grave săvirşi-te în zilele de 14 şi 15 iunie 1990.

In aceeaşi măsură, răspunderea cade şi asupra primului ministru care nu a controlat activitatea Ministerului de Interne

De asemenea, Procuratura Generală nu şi-a exercitat, pînă la încheierea raportului atribuţiile de supraveghere a urmăririi penale pentru infracţiunile din 14 şi 15 iunie nefina-lizînd actele proprii de urmărire penală.

Menţionăm că organelor de urmărire penală le-au fost adresate peste 50 de plîngeri penale din partea persoanelor fizice agresate, pentru loviri şi alte vioolenţe, cît şi un număr de 27 plîngeri penale din partea unor persoane juridice ale căror sedii au fost devastate şi li s-au sustras bunuri în acele zile.

6.4. VICTIME SI PAGUBE MATERIALE

In zilele de 13-15 iunie ca urmare actelor de violen­ţă comise a rezultat un număr de 6 decese ( 4 prin împuşcare, 1 prin înjunghiere şi 1 prin infarct miocardic acut) şi 542 răniţi, dintre care 139 cu leziuni grave, necesitînd internarea în unită­ţile sanitare din Bucureşti. Astfel:

-    în ziua de 13 iunie au fost internaţi în spital 44 de bolnavi, dintre care 11 cu diagnosticul de “plagă împuşcată” Primul bolnav cu plagă împuşcată a fost internat la ora 20,50, în clinica de oftalmologie;

-    în ziua ce 14 iunie au fost internaţi 81 de bolnavi, dintre care 66 cu diagnosticul de: traumatism cranio-cerebral, plăgi confuze la nivelul feţei şi gîtului, fractură de mandibulă fractură de piramidă nazală etc;

-în ziua de 15 iunie au fost internaţi 11 bolnavi;

-în zilele de 16-18 iunie au fost internaţi 3 bolnavi, ei fiind agresaţi în zilele de 14 şi 15 iunie.

Pe lîngă aceşti bolnavi au mai existat încă cîteva su­te de răniţi care nu s-au prezentat de frică la tratament.

*

Din documentaţiile şi mărturiile celor audiaţi a rezul­tat că violenţele din 13, 14 şi 15 iunie au condus la pierderi materiale foarte ridicate.

Comisia de anchetă nu a fost abilitată şi nici nu avea competenţa pentru stabilirea valorică a acestor pierderi materiale.

Acestea urmează să fie stabilite de organele abilitate în stat conform legii.

Se menţionează totuşi că valorile recuperate pînă în prezent reprezintă o proporţie extrem de redusă din pagubele totale.

6.5. REŢINERI SI TRATAMENTE ABUZIVE

Minerii şi forţele poliţieneşti au procedat In zilele de 14 şi 15 iunie 1990 la reţinerea unui număr de 1021 persoane. Capturarea acestora s-a făcut în condiţiile unei adevărate vînă-tori de oameni, cu sălbăticie şi cruzime. Persoanele astfel lip­site de libertate au fost depuse la secţii de poliţie. Poliţia Capitalei şi şcolile Ministerului de Interne de la Băneasa şi Măgurele.

Pînă la urmă imensa majoritate a reţinuţilor au ajuns la aceste şcoli ale Ministerului de Interne de la Băneasa şi Mă­gurele, care deşi nu dispuneau de condiţii corespunzătoare au devenit – contrar dispoziţiilor legale în materia – locuri de de­ţinere improvizate.

Acolo se aflau împreună, majori şi mineri, bărbaţi şi femei, în magazii cu ciment pe jos, fără elementare condiţii de igienă, iar aceasta în condiţiile în care o parte din cei reţi­nuţi erau răniţi în urma molestărilor dobîndite cu prilejul ares­tărilor stradale.

Contrar dispoziţiilor codului de procedură penală nu au fost întocmite ordonanţe de reţinere sau mandate de arestare decît mai tîrziu şi numai pentru inculpaţii care au făcut obiec­tul trimiterii în judecată.

Numeroase persoane au declarat că în timpul acestei reţineri au fost supuse unui tratament crud, inuman şi degradant, ca au fost apoi cercetate în condiţii străine unei desfăşurări corecte a procesului penal, că au fost private de dreptul de apă­rare timp îndelungat, că nu au putut lua legătura cu familiile, că au fost un timp lipsite de asistenţă medicală.

Este de observat că anchetele s-au desfăşurat fără respectarea principiului prezumţiei de nevinovăţie prevăzut de art. 66 din Codul de procedură penală.

Sub aspect juridic aceste fapte încalcă prevederile dispoziţiilor legale care privesc garantarea libertăţii persoa­nelor ( art. 5 din codul de procedură penală), dreptul de apărare (art.6) şi interzicerea mijloacelor de constrîngere (art.68). Ele pot atrage incidenţa unor texte penale, ca infracţiuni: ares­tarea nelegală şi cercetarea abuzivă ( art. 266 cod penal) şi su­punerea la rele tratamente ( art. 267) cod penal.

De asemenea, ele contravin Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului ( art.5) şi Pactului Internaţional cu pri­vire la drepturile civile şi politice (art.7 şi 10), acte de drept internaţional ratificate de România.

Răspunderea acestor fapte revine lucrătorilor din apa­ratul de poliţie şi organelor de Procuratură îndatorate la su­pravegherea urmăririi penale în aceste cauze, precum şi Minis­terului de Interne care trebuia să dispună anchete în acest sens.

6.6. EXODUL POPULAŢIEI

După evenimentele din 13 – 15 iunie 1990 a sporit îngrijorător numărul românilor care au părăsit ţara şi s-au refugiat ori stabilit în Occident. Fenomenul acesta a căpătat prin amploare caracterul unui adevărat exod. Ca orice fenomen social el poate avea o etiologie complexă dar între cauzele sale se află cu siguranţă şi neîncrederea în posibilitatea in­staurării unui regim democratic în ţară şi a dobîndirii unui standard de viaţă decent.

Dacă după decembrie 1989 nădăjduiam că o parte din românii aflaţi în exil se vor reîntoarce în patrie, sîntem acum nevoiţi să constatăm o creştere a emigrării, mai ales în rîndul tinerilor şi intelectualilor şi practic nici o revenire a românilor din exil.

CAP. 7 CONCLUZII SI RECOMANDARI

7.1. CONCLUZII

Evenimentele desfăşurate în zilele de 13, 14 şi 15 iunie 1990 în Capitală au reprezentat cele mai grave conflicte politico-sociale petrecute în ţara noastră de la Revoluţia din Decembrie şi pînă în prezent, evenimente soldate cum morţi, răni­ţi şi mari pagube materiale.

Efectele acestor evenimente au fost dezastroase atît pentru unitatea societăţii româneşti cît şi pentru prestigiul şi creditul României în lume.

In prezent se impune a se trece la repararea daunelor morale, sociale, politice şi economice, produse de aceste eveni­mente prin stabilirea şi asumarea responsabilităţilor drept ga­ranţie pentru ca acte similare celor din 13, 14 şi 15 iunie să nu se mai poată repeta în România.

In cele ce urmează se prezintă concluziile la care au ajuns semnatarii documentului de faţă, pînă la data de 24 ia­nuarie 1991, pe baza interpretării de ansamblu a actelor eluci­date şi luînd în consideraţie legislaţia ţării noastre şi legis­laţiile internaţionale la care România a aderat sau la care ur­mează să adere.

Evenimentele tragice din 13, 14 şi 15 iunie 1990 au fost legate de existenţa Manifestaţiei din Piaţa Universităţiicare a durat continuu 52 zile.

Formarea acestei manifestaţii s-a datorat nemulţumirii unei părţi a populaţiei, indiferent de proporţia acesteia, faţă de evoluţia politică în ţara noastră după revoluţie, această nemulţumire s-a creat din îngrijorarea că situaţia din ţară evoluează spre o nouă dictatură de tip comunist, teamă ce prove­nea din prezenţa la conducerea ţării a cadrelor din marea nomenclatură comunistă, a structurilor fostului partid comunist şi a vechii securităţi, precum şi din reluarea unor vechi practici de calomniere şi de intimidare.

Manifestaţia din Piaţa Universităţii nu a fost apro­bată, dar a fost tolerată de autorităţi şi de populaţia capita­lei datorită amploarei ei şi încărcăturii simbolice a locului unde şi-au jertfit viaţa, în timpul Revoluţiei, cei mai mulţi tineri în Bucureşti.

1. Hotărîrea de evacuare a Pieţei Universităţii a fost luată la 11 iunie 1990 într-o întrunire condusă de Preşe­dintele României şi de Primul Ministru. S-a prevăzut ca forţele de ordine să fie sprijinite de cca. 5.000 de cetăţeni civili.

Decizia de folosire a forţelor civile împotriva altor civili constituie o încălcare a normelor ce caracterizează sta­tul de drept.

Responsabilitatea cade în principal asupra Preşedintelui României, care în această, calitate este primul care are îndatorirea de a veghea la respectarea legalităţii şi a drepturilor omului, să exprime şi să apere egal şi imparţial inte­resele, opţiunile şi drepturile tuturor cetăţenilor României.

Răspunderea nu este micşorată de faptul că liderii sindicali din Bucureşti nu au dat urmare acestei mobilizări, pentru ca muncitorii să nu fie puşi în conflict cu ceilalţi lo­cuitori ai Capitalei.

2. Acţiunea violentă a forţelor de ordine în zorii zilei de 13 iunie, a depăşit necesităţile măsurilor de restabilire a ordinii şi s-a transformat într-un act de represiune asupra manifestanţilor care nu au opus nici un fel de rezistenţă,
cei mai mulţi încercînd chiar să fugă.

Această acţiune a constituit cauza declanşării violenţelor din 13 – 15 iunie 1990.

Responsabilitatea cade asupra ministrului de interne, a primului său adjunct şi a cadrelor care au participat la acţiune.

3. Violenţa cu care manifestanţii au ripostat la acţiunea forţelor de ordine prin reocuparea Pieţei şi atacarea instituţiilor de stat ( Poliţia Capitalei, Ministerul de Interne, Serviciul Român de Informaţii şi Televiziunea) a constituit o încălcare gravă, cu caracter penal a dispoziţiilor legale.

Responsabilitatea cade asupra făptuitorilor care se află în curs de judecată, în raport de infracţiunile care vor fi reţinute în sarcina acestora.

4.  Abandonarea de către forţele de ordine a misiunii
de pază şi apărare a obiectivelor atacate de agresori şi retragerea în momentele cînd Capitala avea nevoie de prezenţa şi intervenţia lor, a constituit un act grav de indisciplină militară şi de comandă.

Răspunderea asupra situaţiei cade asupra Primului Mi­nistru care nu a controlat şi supravegheat conducerea Ministeru­lui de Interne, asupra ministrului de interne şi a primului său adjunct care au condus nemijlocit operaţiunile organelor de or­dine în ziua de 13 iunie.

5. Apelurile către populaţie ale Preşedintelui României şi ale Guvernului pentru a participa la restabilirea ordinii nu erau necesare în raport cu situaţia reală existentă în Capitală. Aceste apeluri cuprindeau informaţii greşite şi au avut un efect incitator. Pe de altă parte, procedeul de a ridica o secţiune a societăţii împotriva alteia este străin principiilor democratice ale statului de drept şi puteau conduce la un război civil. Totodată s-au încălcat şi prevederi ale dreptului internaţional ( art. 4 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice la care a aderat România la data de 31 octombrie 1947), conform căruia în asemenea cazuri trebuia proclamată starea excepţională sau de urgenţă şi anunţată Organizaţia Naţiunilor Unite.

6. Informarea opiniei publice de către televiziune în mod selectiv în zilele de 13, 14 şi 15 iunie, oprirea nejustificată a emisiunii în seara zilei de 13 şi intervenţia incita­toare a conducerii televiziunii în seara respectivă a constituit un factor major în amplificarea situaţiei reale, în implicarea civililor în acţiuni agresive şi incitarea împotriva comunităţii romilor.

Răspunderile cad, în principal asupra conducerii Tele­viziunii Romane şi Ministerului Telecomunicaţiilor.

7. Mobilizarea şi organizarea transportului la Bucureşti a cca. 20.000 de persoane, majoritate mineri, s-a efectuat în baza unor solicitări ale organizaţiilor partidului de guvernământ şi a puterii locale din numeroase centre miniere şi oraşe din ţară.

Transportul marii majorităţi s-a efectuat cu trenuri special formate şi puse în circulaţie prin încălcarea regulamen­telor în vigoare. Cazarea, transportul lor prin oraş şi alimen­tarea s-a făcut cu concursul Primăriei Capitalei şi a armatei.

Răspunderea revine organelor de conducere locale, Mi­nisterului Transporturilor şi Guvernului care deşi informate de intenţia minerilor nu a luat măsuri de a-i opri.

8. Cu toate că în zorii zilei de 14 iunie armata restabilise ordinea în Capitală, Preşedintele României a ţinut un discurs minerilor sosiţi în Bucureşti în care au fost îndemnaţi să reocupe Piaţa Universităţii, discurs care conţinînd neadevăruri a constituit şi o incitare la agresiune. Răspunderea cade exclusiv asupra Preşedintelui României.

9. Conducerea grupurilor de mineri la adrese precise ale unor partide politice de opoziţie, asociaţii, facultăţi, redacţii de ziare şi locuinţe de lideri politici, pătrunderea fără drept în aceste sedii şi locuinţe şi comiterea de distrugeri şi furturi însemnate au constituit infracţiuni grave.

Responsabilitatea acestor acte revine în primul rînd celor care au condus grupurile, poliţiştilor şi agenţilor care s-au angajat în aceste grupuri.

Se precizează că asupra acestor acţiuni violente şi furturi nu s-a întreprins de instituţiile abilitate anchete pentru identificarea vinovaţilor în afară de patru persoane care au sustras bunuri din locuinţa unui lider politic şi din sediul unui partid politic.

De asemenea, Ministerul de Interne poartă responsabi­litatea neprotejării sediilor partidelor politice, conform pre­vederilor legale.

10. Suprimarea temporară a apariţiei unor ziare de opoziţie sau independente, molestarea şi punerea în imposibilitate de a-şi desfăşura activitatea a ziariştilor români şi străini constituie o gravă încălcare a libertăţii presei, ale prevederilor documentului final al reuniunii de la Helsinki şi Viena.

Responsabilitatea acestor acte revine celor care le-au înfăptuit şi care pînă în prezent nu au fost identificaţi din culpa organelor abilitate.

11. Atacarea instituţiilor de învăţămînt superior, distrugerea laboratoarelor şi bibliotecilor acestora, agresarea unor studenţi şi cadre didactice, a diverşilor cetăţeni suspectaţi de a fi intelectuali sau participanţi la fosta manifestaţie din Piaţa Universităţii, a unor femei care deranjau prin ţinută vestimentară, a unor cetăţeni care au protestat la legitimarea lor de către mineri ori interveneau în favoarea victimelor, a constituit o gravă încălcare a Drepturilor Omului şi a dispozi­ţiilor Codului Penal.

Aceste acţiuni au prezentat un deosebit pericol so­cial în multiplele cazuri în care aceşti cetăţieni au fost grav răniţi.

Adesea la actele de agresiune săvîrşite de grupuri de mineri au asistat în mod pasiv şi tolerant poliţişti.

12. Dirijarea şi pătrunderea unor grupe de mineri în cartiere şi locuinţe ale romilor sub pretextul unor controale economice, reţinerea şi maltratarea acestora, efectuarea de perchezitii si confiscări abuzive au constituit încălcări ale legii penale şi ale Convenţiei Internaţionale din 7 martie 1966  privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, ratificat şi de România. Responsabilităţile sînt similare celor înscrise la punctul precedent.

13. Discursul preşedintelui României cu ocazia plecării minerilor din capitală prin care a adresat mulţumiri şi încurajări minerilor pentru atitudinea lor civică a cuprins şi unele neadevăruri dar a avut şi un caracter aprobativ pentru
actele ilegale comise.

Totodată discursul nu a exclus posibilitatea de a apela şi în viitor la intervenţia minerilor.

Răspunderea cade exclusiv asupra Preşedintelui Româ­niei.

14. Deţinerea cu privare de libertate a peste 1.000 de persoane în alte locuri decît cele de reţinere, neadecvate, mai multe zile în mod abuziv, fără forme legale, minori şi majori împreună, adesea bărbaţi şi femei în aceleaşi încăperi, supunerea la rele tratamente inumane şi degradate, lipsiţi de dreptul de apărare, privaţi de orice contact cu familiile constituie grave încălcări ale legii penale române, a Declaraţiei Universale ale Drepturilor Omului, şi Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

Răspunderea revine organelor de urmărire şi cercetare penală şi organelor de procuratură.

15. Neidentificarea celor care au instigat, condus şi dirijat grupurile de mineri în actele de agresiune comise în zilele de 14 şi 15 iunie, se datoreşte organelor Ministerului de Interne şi Serviciului Român de Informaţii. Atitudinea aces­tor organe se încadrează în tendinţa de a se trece responsabi­litatea actelor din 14 şi 15 iunie exclusiv asupra minerilor.

CONSECINŢE

Evenimentele din 13 – 15 iunie 1990 au avut consecinţe grave de natură socială, politică şi economică, care se prelun­gesc în viitor.

Astfel, aceste evenimente au condus la scindarea so­cietăţii româneşti în grupuri antagonice, pe criterii sociale, profesionale şi etnice. Chiar dacă ne-am rezuma la ruptura dintre o parte însemnată a intelectualităţii şi mineri, este suficient pentru a conchide că s-a produs un adevărat dezastru social.

Neexercitarea măsurilor coercitive de către autori­tăţi faţă de cei vinovaţi pentru violenţele din 14 şi 15 iunie 1990 constituie, în continuare, o sursă de profunde nemulţumiri.

Cu toate că manifestaţia din Piaţa Universităţii a fost nonviolentă şi că partidele politice nu au avut nici un amestec in agresiunile din ziua de 13 iunie 1990, batalioanele civile de pedeapsă au urmărit si reuşit să timoreze şi să lezeze profund opoziţia.

Etichetarea opoziţiei drept “destabilizatoare” pe fondul nepedepsirii celor vinovaţi de devastarea sediilor partidelor politice si suprimarea unor ziare, lasă loc supoziţiei că partidul de guvernămînt îşi rezervă monopolul exclusiv al pu­terii, specific partidului unic, ceea ce atentează la princi­piile democraţiei.

In zilele de 14 şi 15 iunie 1990 s-a obţinut intimidarea partidelor democratice tradiţionale, a presei independen­te şi a opoziţiei extraparlamentare. Faţă de această situaţie,  „Trebuie restabilită conştiinţa că opoziţia parlamentară, partidele şi presa de opoziţie fac parte din stat şi sînt in­stituţii la fel de necesare acestuia ca instituţia guvernamen­tală sau partidul majoritar. Se poate estima că opoziţia are drepturi legale de a fi protejată, respectată, împotriva orică­rui atentat. Si că, atunci cînd se produce acest atentat, este un atentat la Republică” ( Paolo Ungari, profesor de drept con­stituţional la Roma).

Pe plan economic, efectele nefaste ale acestor eve­nimente se materializează în pagube de zeci de milioane de lei cauzate unor instituţii de învăţămînt şi cultură, unor instituţii guvernamentale, unor sedii ale partidelor de opoziţie unor  asociaţii şi unor persoane fizice.

Traumatizarea socială, în special a tineretului şi a intelectualităţii a generat o amplificare întrijorătoare a exo­dului populaţiei spre ţările democratice dezvoltate.

Pe plan extern evenimentele din 13 – 15 iunie 1990 au produs sistarea unor ajutoare economice, îndepărtarea unor întreprinzători străini şi o rezervă a Comunităţii Europene faţa de România cu consecinţe greu de estimat.

7.2. RECOMANDĂRI

7.2.1.

Continuarea şi urgentarea actelor de urmărire penală şi tragerea la răspundere a vinovaţilor pentru evenimentele din 13 – 15 iunie 1990.

Ministerul de Interne şi Procuratura urmează să prezinte lunar rapoarte Parlamentului despre stadiul îndeplinirii acestei îndatoriri.

7.2.2.

- Înlocuirea actualului ministru de interne Doru Viorel Ursu pentru nefinalizarea anchetelor prin care trebuiau identificaţi şi traşi la răspundere cei care au manipulat şi condus grupurile de agresori din zilele de 13 – 15 iunie, care lăsaţi în libertate continuă să prezinte un potenţial de pericol public, precum şi pe toţi făptaşii actelor de agresiune.

De asemenea pentru că nu s-au efectuat anchetele administrative cu privire la cadrele de poliţie care au săvîrşit abaterile de la lege menţionate în cuprinsul Raportului.

-     Aplicarea dispoziţiilor regulamentelor militare generalilor Mihai Chiţac şi Corneliu Diamandescu pentru modul defectuos în care au condus operaţiile forţelor de ordine în 13 iunie.

-       Sancţionarea conducerii Serviciului Român de Infor­maţii pentru activitatea insuficientă obţinerii şi apoi transmi­terii informaţiilor către organele de poliţie şi procuratură cu privire la evenimentele din 13 – 15 iunie, informaţii solicita­te şi de comisia parlamentară de anchetă.

-       Înlocuirea preşedintelui Radioteleviziunii Române Răzvan Teodorescu şi a directorului general Emanoil Valeriu, pentru dezinformare şi instigare la confruntări sociale şi etnice

-       Deschiderea anchetei administrative în vederea sancţionării celor care au încălcat regulamentele Căilor Ferate Române în zilele de 13 – 15 iunie.

-       Deschiderea anchetei administrative în vederea sancţionării celor care au dispus şi aprobat întreruperea procesului de producţie în unităţile părăsite prin deplasarea minerilor la Bucureşti în zilele de 13 – 15 iunie 1990, cu examinarea răspunderii materiale pentru acoperirea cheltuielilor de transport.

-       În ce priveşte pe primul ministru în raport cu faptele grave comise în zilele de 11-15 iunie şi continuare pînă la data redactării prezentului Raport, considerăm că acesta are obligaţia să se prezinte în faţa Parlamentului şi în mod onest şi fără echivoc să-şi asume responsabilitatea consecinţe­lor politice, sociale şi economice care au prejudiciat grav in­teresele naţiunii.

Deoarece credibilitatea primului ministru a fost profund afectată şi pentru ca poporul român să aibă garanţia că fapte similare cu cele din 13 – 15 iunie 1990 nu se vor mai putea repeta, îi cerem ca pînă la data de 15 martie 1991 să iniţieze şi să finalizeze toate anchetele penale şi administrative privi­toare la vinovaţii pentru faptele din 13 – 15 iunie 1990, raportînd Parlamentului despre aceasta.

Subliniem că în situaţia în care vom considera că rezultatele nu vor corespunde acestui deziderat, ne rezervăm drep­tul de a iniţia procedura moţiunii de neîncredere.

- In ce priveşte pe Preşedintele României, considerăm că abaterile nedemne de funcţia prezidenţială săvîrşite în zi­lele de 11 – 15 iunie 1990 îi impun obligaţia să aibă tăria mo­rală, pentru asumarea răspunderii în faţa naţiunii, trăgînd to­todată consecinţele conform normelor consacrate în toate ţările cu adevărat democratice, bazate pe principiile statului de drept.

-                    Considerăm că este echitabil ca pînă la identificarea persoanelor vinovate pentru evenimentele din 13 – 15 iunie 1990 statul să avanseze şi să achite sumele necesare dezdăunării celor vătămaţi ori familiilor acestora ( în cazul deceselor), sume ce vor fi apoi recuperate de la persoanele vinovate.

7.2.3.

Analiza evenimentelor din 13-15 iunie 1990 ne condu­ce la următoarele propuneri legislative:

Principiul separaţiunii puterilor în stat trebuie în­scris în Constituţie şi apoi el va fi reflectat în întreaga le­gislaţie într-o formulare care să excludă confuzia funcţiilor statale fundamentale şi posibilitatea unor ingerinţe între pu­terile constituite în stat, păstrînd posibilitatea controlului reciproc, în condiţiile stabilite de lege şi a echilibrului ce­lor trei puteri.

Delimitarea atribuţiilor prezidenţiale de cele ale gu­vernului în domeniul activităţii executive, cu prerogative dis­tincte să elimine posibilitatea preluării lor în anumite situaţii.

Toate acestea ar putea fi realizate dacă forma de stat preconizată în viitoarea Constituţie ar fi republica parlamen­tară.

Va trebui înscrisă în lege, cu prevederea unei sancţiuni, interdicţia categorică de a se constitui, ori de a institui forţe civile paralele celor de ordine, ori substituind organele de ordine publică, precum şi interdicţia de “conlucrare” a unor asemenea forţe civile cu cele abilitate prin lege.

De asemenea, pentru evitarea repetării unor precedente să se înscrie într-o dispoziţie legală interdicţia reprezentan­ţilor partidului de guvernămînt, care nu au funcţii în aparatul de stat, să se substituie organelor de stat în vreo împrejurare. Partidul de guvernămînt are mijloace constituţionale prin care să imprime linia politică ce urmează să o adopte guvernul, dar administraţia trebuie făcută exclusiv de organele de stat spe­cial abilitate.

In legea care va reglementa mijloacele audio-vizualului, la capitolul privind Televiziunea Română, va trebui să se menţioneze expres ca să se sancţioneze faptele intenţionate de informare incorectă, cu efecte de incitare la agresiune ori la reprimare nediferenţiată faţă de vinovaţi şi inocenţi. Vor tre­bui sancţionate orice ingerinţe ale Puterii în alcătuirea ten­denţioasă a emisiunilor T.V. şi abolirea cenzurii în acest do­meniu, acordîndu-se o deosebită atenţie conţinutului emisiunilor de actualităţi.

Sergiu Cunescu, deputat  -  grupul parlamentar ecologist şi social democrat, vicepreşedinte al comisiei

Mihai Ruva,  senator P.N.L.

Sabin Ivan,  senator P.N.L.

Radu Ciuceanu,  deputat P.N.L.

Zoltan Hosszu,  senator U.D.M.R.

Laszlo Zsigmond,  senator U.D.M.R.

Valentin Gabrielescu,  deputat P.N.T.-c.d.

CONCLUZIILE PRELIMINARE


ALE COMISIEI PARLAMENTARE DE ANCHETA A EVENIMENTELOR


DIN 13-15 IUNIE 1990

Evenimentele desfăşurate în zilele de 13, 14 şi 15 iunie 1990 în Capitală au reprezentat cele mai grave conflicte politico-sociale petrecute în ţara noastră de la Revoluţia din Decembrie şi pînă în prezent, evenimente soldate cu morţi, răniţi şi mari pagube materiale.

Efectele acestor evenimente au fost dezastroase atît pentru unitatea societăţii româneşti cît şi pentru prestigiul şi  creditul României în lume.

In prezent se impune a se trece la repararea daunelor morale, sociale, politice şi economice, produse de aceste evenimente prin stabilirea şi asumarea responsabilităţilor drept ga­ranţie pentru ca acte similare celor din 13, 14 şi 15 iunie să nu se mai poată repeta în România.

In cele ce urmează se prezintă concluziile preliminare la care au ajuns semnatarii documentului de faţă, pînă la data de 15 ianuarie 1991, pe baza interpretării de ansamblu a actelor elucidate şi luînd în consideraţie legislaţia ţării noastre şi legislaţiile internaţionale la care România a aderat sau la care urmează să adere.

Evenimentele tragice din 13, 14 şi 15 iunie 1990 au fost legate de existenţa Manifestaţiei din Piaţa Universităţii, care a durat continuu 52 zile.

Formarea acestei manifestaţii s-a datorat nemulţumirii unei părţi a populaţiei; indiferent de proporţia acesteia, faţă de evoluţia politică în ţara noastră după revoluţie, această nemulţumire s-a creeat din îngrijorarea că situaţia din ţară evoluează, spre o nouă dictatură de tip comunist, teamă ce provenea din prezenţa, la conducerea ţării a cadrelor din marea nomencla­tură comunistă, a structurilor fostului partid comunist şi a vechii securităţi, precum şi din reluarea unor vechi practici de calomniere şi de intimidare.

Manifestaţia din Piaţa Universităţii nu a fost aproba­tă, dar a fost tolerată de autorităţi şi de populaţia capitalei datorită amploarei ei şi încărcăturii simbolice a locului unde şi-au jertfit viaţa, în timpul Revoluţiei, cei mai mulţi tineri în Bucureşti.

In documentul de faţă se prezintă concluziile preliminare asupra evenimentelor, filmul detaliat al acestora formînd obiectul raportului final.

1. Hotărîrea de evacuare a Pieţei Universităţii a fost luată la 11 iunie 1990 într-o întrunire condusă de Preşedintele României şi de Primul Ministru. S-a prevăzut ca forţele de ordine să fie sprijinite de cca. 5.000 de cetăţeni civili.

Decizia de folosire a forţelor civile împotriva altor civili constituie o încălcare a normelor ce caracterizează statul de drept.

Responsabilitatea cade în principal asupra Preşedintelui României, care în această calitate este primul care are îndatori­rea de a veghea la respectarea legalităţii şi a drepturilor omu­lui, să exprime şi să apere egal şi imparţial interesele, opţiunile şi drepturile tuturor cetăţenilor României.

Răspunderea nu este micşorată de faptul că liderii sindicali din Bucureşti nu au dat urmare acestei mobilizări, pentru ca muncitorii să nu fie puşi în conflict cu ceilalţi lo­cuitori ai Capitalei.

2 . Acţiunea violentă a forţelor de ordine în zorii zilei de 13 iunie, a depăşit necesităţile măsurilor de restabi­lire a ordinii şi s-a transformat într-un act de represiune asupra manifestanţilor care nu au opus nici un fel de rezisten­ţă, cei mai mulţi încercînd chiar să fugă.

Această acţiune a constituit cauza declanşării vio­lenţelor din 13 – 15 iunie 1990.

Responsabilitatea cade asupra ministrului de interne, a primului său adjunct şi a cadrelor care au participat la acţiune.

3. Violenţa  cu care manifestanţii au ripostat la acţiunea forţelor de ordine prin reocuparea Pieţei şi atacarea instituţiilor de stat ( Poliţia Capitalei, Ministerul de Interne, Serviciul Român de Informaţii şi Televiziunea) a constituit o încălcare gravă, cu caracter penal a dispoziţiilor legale.

Responsabilitatea cade asupra făptuitorilor care se află în curs de judecată, în raport de infracţiunile care vor fi reţinute în sarcina acestora.

4. Abandonarea de către forţele de ordine a misiunii de pază şi apărare a obiectivelor atacate de agresori şi retragerea în momentale cînd Capitala avea nevoie de prezenţa şi intervenţia lor, a constituit un act grav de indisciplină, militară şi de comandă. .

Răspunderea asupra situaţiei cade asupra Primului Ministru care nu a controlat şi supravegheat conducerea Ministerului de Interne, asupra ministrului de interne şi a primului său adjunct care au condus nemijlocit operaţiunile organelor de or­dine în ziua de 13 iunie.

5.Apelurile către populaţie ale Preşedintelui României şi ale Guvernului pentru a participa la restabilirea ordinii nu erau necesare în raport cu situaţia reală existentă în Capitală. Aceste apeluri cuprindeau informaţii greşite şi au avut un efect incitator. Pe de altă parte, procedeul de a ridica o secţiune a societăţii împotriva alteia este străin principiilor democratice ale statului de drept şi puteau conduce la un război civil. Totodată s-au încălcat şi prevederi ale dreptului interna­ţional ( art. 4 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice la care a aderat România la data de 31 octom­brie 1974), conform căruia în asemenea cazuri trebuia proclamată starea excepţională sau de urgenţă şi anunţată Organizaţia Naţi­unilor Unite.

6. Informarea opiniei publice de către televiziune în mod selectiv în zilele de 13, 14 şi 15 iunie, oprirea nejustificată a emisiunii în seara zilei de 13 şi intervenţia incitatoare a conducerii televiziunii în seara respectivă a constituit un factor major în amplificarea situaţiei reale, în implicarea civililor în acţiuni agresive şi incitarea împotriva comunităţii romilor.

Răspunderile cad, diferenţiat, asupra conducerii Televiziunii Române şi Ministerului Telecomunicaţiilor.

7. Mobilizarea şi organizarea transportului la Bucureşti a cca. 20.000 de persoane, majoritate mineri, s-a efectuat în baza unor solicitări ale organizaţiilor partidului de guvernămînt şi a puterii locale din numeroase centre miniere şi ora­şe din ţară.

Transportul marii majorităţi s-a efectuat cu trenuri special formate şi puse în circulaţie prin încălcarea regulamentelor în vigoare. Cazarea, transportul lor prin oraş şi alimentarea s-a facut cu concursul Primăriei Capitalei şi al armatei.

Răspunderea revine organelor de conducere locale, Ministerului Transporturilor şi Guvernului care deşi informate de intenţia minerilor, nu a luat măsuri de a-i opri.

8. Cu toate că în zorii zilei de 14 iunie armata restabilise ordinea în Capitală, preşedintele României a ţinut un discurs minerilor sosiţi în Bucureşti în care au fost îndemnaţi
să reocupe Piaţa Universităţii, discurs care, conţinînd neadevăruri, a constituit şi o incitare la agresiune.

Răspunderea cade exclusiv asupra Preşedintelui României.

9.Conducerea grupurilor de mineri la adrese precise ale unor partide politice de opoziţie, asociaţii, facultăţi, redacţii de ziare şi locuinţe de lideri politici, pătrunderea fără drept în aceste sedii şi locuinţe şi comiterea de distrugeri şi furturi însemnate au constituit infracţiuni grave.

Responsabilitatea acestor acte revine în primul rînd celor care au condus grupurile, poliţiştilor şi agenţilor care s-au angajat în aceste grupuri.

Se precizează că asupra acestor acţiuni violente şi furturi nu s-a întreprins de instituţiile abilitate anchete pen­tru identificarea vinovaţilor în afară de patru persoane care au sustras bunuri din locuinţa unui lider politic şi din sediul unui partid politic.

De asemenea, Ministerul de Interne poartă responsabilitatea neprotejării sediilor partidelor politice, conform prevederilor legale.

10. Suprimarea temporară a apariţiei unor ziare de opoziţie sau independente, molestarea şi punerea în imposibilitate de a-şi desfăşura activitatea a ziariştilor romani şi străini constituie o gravă încălcare a libertăţii presei, ale prevederilor documentului final al reuniunii de la Helsinki şi Viena.
Responsabilitatea acestor acte revine celor care le-au înfăptuit şi care pînă în prezent nu au fost identificaţi din culpa organelor abilitate.

11. Atacarea instituţiilor de învăţămînt superior, distrugerea laboratoarelor şi bibliotecilor acestora, agresarea unor studenţi şi cadre didactice, a diverşilor cetăţeni suspec­taţi, de a fi intelectuali sau participanţi la fosta manifestaţie din Piaţa Universităţii, a unor femei care deranjau prin ţinută vestimentară, a unor cetăţeni care au protestat la legitimarea lor de către mineri ori interveneau în favoarea victimelor a  constituit o gravă încălcare a Drepturilor Omului şi a dispozi­ţiilor Codului Penal.

Aceste acţiuni au prezentat un deosebit pericol social în multiplele cazuri în care aceşti cetăţeni au fost grav răniţi.

Adesea la actele de agresiune săvîrşiţe de grupuri de mineri au asistat în mod pasiv şi tolerant poliţişti.

Responsabilitatea acestor acte revine celor care le-au comis şi care pînă în prezent nu au fost identificaţi din culpa organelor abilitate.

12. Dirijarea şi pătrunderea unor grupe de mineri în cartiere şi locuinţe ale romilor sub pretextul unor controale economice, reţinerea şi maltratarea acestora, efectuarea de per­cheziţii şi confiscări abuzive au constituit încălcări ale legii penale şi ale Convenţiei Internaţionale din 7 martie 1966 privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială ratificat şi de România.

Responsabilităţile sînt similare celor înscrise la punctul precedent.

13. Discursul Preşedintelui României cu ocazia plecării minerilor din Capitală prin care a adresat mulţumiri şi încura­jări minerilor pentru “atitudinea lor civică”, a cuprins şi unele neadevăruri dar a avut şi un caracter aprobativ pentru actele ilegale comise.

Totodată discursul nu a exclus posibilitatea de a apela şi în viitor la intervenţia minerilor. Răspunderea cade exclusiv asupra Preşedintelui României.

14. Deţinerea cu privare de libertate a peste 1.000 de persoane în alte locuri decît cele de reţinere, neadecvate, mai multe zile în mod abuziv, fără forme legale, minori şi majori împreună, adesea bărbaţi si femei în aceleaşi încăperi, supunerea la rele tratamente inumane şi degradante, lipsiţi de dreptul de apărare, privaţi de orice contact cu familiile, constituie grave încălcări ale legii penale române, a Declaraţiei Universale ale Drepturilor Omului şi Pactul Internaţional cu privire la dreptu­rile civile şi politice.

Răspunderea revine organelor de urmărire şi cercetare penală şi organelor de procuratură.

CONSECINŢE

Evenimentele din 13 – 15 iunie 1990 au avut consecinţe grave de natură socială, politică şi economică, care se prelungesc în viitor.

Astfel, aceste evenimente au condus la scindarea socie­tăţii româneşti în grupuri antagonice, pe criterii sociale, profesionale şi etnice. Chiar dacă ne-am rezuma la ruptura dintre o parte însemnată a intelectualităţii şi mineri, este suficient pentru a conchide că s-a produs un adevărat dezastru social.

Neexercitarea măsurilor coercitive de către autorităţi faţă de cei vinovaţi pentru violenţele din 14 şi 15 iunie 1990 constituie, în continuare, o sursă de profunde nemulţumiri.

Cu toate că manifestaţia din Piaţa Universităţii a fost nonviolentă şi că partidele politice nu au avut nici un amestec în agresiunile din ziua de 13 iunie 1990, batalioanele civile de pedeapsă au urmărit şi reuşit să timoreze şi să lezeze profund opoziţia.

Etichetarea opoziţiei drept “destabilizatoare” pe fondul nepedepsirii celor vinovaţi de devastarea sediilor parti­delor politice şi suprimarea unor ziare, lasă loc supoziţiei că partidul de guvernămînt îşi rezervă monopolul exclusiv al puterii, specific partidului unic, ceea ce atentează la principiile demo­craţiei.

Pe plan economic, efectele nefaste ale acestor eveni­mente se materializează în pagube de zeci de milioane de lei cauzate unor instituţii de învăţămînt şi cultură, unor institu­ţii guvernamentale, unor sedii ale partidelor de opoziţie, unor asociaţii şi unor persoane fizice.

Pe plan extern evenimentele din 13 – 15 iunie 1990 au produs sistarea unor ajutoare economice, îndepărtarea unor întreprinzători străini şi o rezervă a Comunităţii Europene faţă de România cu consecinţe greu de estimat.

Sergiu Cunescu, deputat  -  grupul parlamentar ecologist şi social democrat, vicepreşedinte al comisiei

Mihai Ruva,  senator P.N.L.

Sabin Ivan,  senator P.N.L.

Radu Ciuceanu,  deputat P.N.L.

Zoltan Hosszu,  senator U.D.M.R.

Laszlo Zsigmond,  senator U.D.M.R.

Valentin Gabrielescu,  deputat P.N.T.-c.d.

ANEXA 8

RECHIZITORIUL

din 27 iulie 2007,

elaborat de  procurorii conduşi de generalul-magistrat Dan Voinea din cadrul secţiei Parchetelor Militare,

pentru trimiterea în judecată a inculpaţilor militari
pentru uciderea şi rănirea prin împuşcare
a unor persoane la data de 13 iunie 1990.

www.mineriada.org/doc/rechizitoriu_chitac.rtf

R O M Â N I A

MINISTERUL PUBLIC

PARCHETUL DE PE LÂNGĂ

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PARCHETELOR MILITARE

Dosar nr. 74/P/1998

RECHIZITORIU

27.07.2007

Examinând actele dosarului penal privind pe următorii învinuiţi:

- general locotenent rez. ( cu trei stele) dr. ing. Chiţac Mihai

- general maior rez.(cu două stele) dr. ing. Andriţa  Gheorghe

- colonel rez. Costea Dumitru

- colonel rez. Constantin Vasile,

- colonel rez.  Călin Traian Ştefan,

faţă de care s-au efectuat acte de urmărire penală pentru participaţie improprie la omor calificat şi omor deosebit de grav, prev. de art. 31 alin. 2, din C. pen., rap. la art. 174, 175 lit. e şi 176 lit. b, din C. pen., în condiţiile prev. de art. 73 lit. b, din C.pen. şi cu aplicarea pevederilor art. 13, din C. pen.

CONSTAT   URMĂTOARELE:

I. CONSIDERAŢII  PRELIMINARE

După Revoluţia din decembrie 1989, încă din luna ianuarie 1990, au apărut în Capitală şi în alte oraşe mari din ţară primele manifestări antiguvernamentale şi incidente de stradă. Primul semn de criză a fost la data de 12.01.1990 şi a constat într-o mare manifestaţie de protest, ca urmare a deciziei Frontului Salvării Naţionale de a se transforma în partid politic şi a participa, de pe această poziţie la competiţia electorală. Rezultatul acţiunii de protest a fost scoaterea în afara legii a Partidului Comunist Român, însă Decretul Lege a fost abrogat a doua zi.

Acţiunile de protest au continuat, iar la data de 28.01.1990, partidele istorice au organizat în Bucureşti o mare manifestaţie antiguvernamentală, urmată o dată cu căderea serii de o contrademonstraţie organizată de F.S.N., aceasta prelungindu-se până a doua zi când avut loc prima “Mineriadă”. Atunci s-au produs primele incidente violente când diferite persoane au folosit împotriva adversarilor bâte şi lanţuri. Unii martori oculari au sesizat prezenţa a diferite persoane care coordonau cu ajutorul staţiilor de emisie-recepţie mişcările celor care participau la contramanifestaţie.

La data de 18.02.1990 s-au produs incidente similare când o demonstraţie antiguvernamentală paşnică a fost catalogată de către Guvern şi şeful provizoriu al statului, drept o încercare de lovitură de stat. Cu acel prilej, unii manifestanţi au pătruns, prin violenţă în sediul Guvernului, producând distrugeri de bunuri. Ca o contramăsură, au fost mobilizaţi minerii din Valea Jiului, iar aceştia au venit, pentru a doua oară la Bucureşti, cu scopul declarat de a face ordine, în acest fel substituindu-se autorităţilor.

La data de 25.02.1990 organizaţia apolitică intitulată Grupul Independent pentru Democraţie (G.I.D.), a organizat, în semn de protest faţă de cea de a doua mineriadă, un marş al tăcerii. Această formă de protest este emblematică pentru caracterul nonviolent al manifestaţiilor care au fost organizate în perioada următoare şi care şi-au găsit expresia de maximă amploare în manifestaţia maraton din Piaţa Universităţii. Practic, de atunci, în fiecare duminică s-au organizat marşuri de protest cu plecare din Piaţa Unirii şi încheiate in Piaţa Victoriei, la Guvern sau la Televiziune.

Începând cu data de 25.03.1990, când deja începuse campania electorală pentru alegerile generale şi prezidenţiale din 20.05.1990, au avut loc mitinguri la care, folosindu-se o tribună improvizată ad-hoc, diferite persoane mai mult sau mai puţin cunoscute se adresau miilor de participanţi. Scopul acestor manifestaţii era semnalarea atitudinilor nedemocratice ale deţinătorilor Puterii, considerate drept indicii ale trădării idealurilor Revoluţiei şi avertizarea oamenilor asupra pericolului instaurării unui nou regim dictatorial.

Concomitent cu aceste acţiuni de protest, pe linie guvernamentală s-au luat o serie de măsuri care au avut un puternic impact social, cu deosebire în rândul minerilor, cărora le-au fost acceptate toate cererile formulate pe linie sindicală şi care s-au materializat în mari creşteri salariale. În acest fel minerii au devenit o importantă masă de manevră în slujba Puterii care, nu a ezitat să o folosească atunci când se considera în pericol. Astfel, în istoria României au fost “inaugurate”, încă de la începutul anului 1990 acele acţiuni care, ulterior, aveau să fie cunoscute sub numele de “Mineriade”. Acest fenomen social-politic, care a marcat ultimul deceniu al secolului 20 pentru a fi corect înţeles şi interpretat din punct de vedere juridic, necesită câteva observaţii.

În primul rând, trebuie amintit că în urma grevei din luna august 1929 de la Lupeni, care a fost interpretată şi pusă în terminologia utilizată de ideologia marxist-comunistă, s-au pus bazele unei anumite reprezentări cu privire la minerii din Valea Jiului. Această reprezentare a fost contrazisă de aceeaşi categorie socială în anul 1977 când, la fel ca şi în anul 1929, minerii au manifestat pentru drepturile lor sociale şi pentru obţinerea unor condiţii mai bune de muncă şi viaţă, dincolo şi în afara ideologiilor oficiale.

Încă de la începutul anului 1990, sindicatele din Valea Jiului de acum “libere” dar controlate de Puterea instalată după Revoluţie, au fost implicate, în mai multe rânduri, în mişcări care au excedat cadrul sindical şi au devenit fenomene cu un pronunţat accent politic. Aşa au fost mineriadele din 29.01.1990, 19.02.1990, 13-15.06.1990, 23-28.09.1990, ianuarie şi februarie 1999, când minerii din Valea Jiului s-au deplasat în număr foarte mare la Bucureşti (în 1990 şi 1991), manifestând pentru revendicări politice ori exprimând pretenţia de a face ordine în Capitală.

Dintre aceste mineriade, cea care a avut cele mai dramatice urmări a fost aceea din 13-15.06.1990, când minerii din Valea Jiului, conduşi de liderii sindicali Cozma Miron, Ilinescu Constantin, Napău Ioan, Torsan Ilie şi alţii, la chemarea autorităţilor din vârful Puterii, s-au substituit organelor de ordine reţinând şi molestând peste o mie de persoane. În plus, cu acelaşi prilej au fost comise fapte deosebit de grave, cum sunt cele de tentativă de omor ( Domokoş Gheza asupra lui Marian Munteanu), ori furtul din locuinţa lui Ion Raţiu, fapte confirmate prin întocmirea unor dosare penale, instanţele de judecată pronunţând hotărâri de condamnare definitivă. De asemenea, au fost ucise 6 persoane (dintre care 4 persoane, prin împuşcare) iar peste o mie de persoane au suferit vătămări corporale, mai mult sau mai puţin grave. Toate acestea demonstrează periculozitatea şi consecinţele deosebit de grave determinate de substituirea forţelor de ordine de către grupurile de civili.

Chiar dacă acţiunile minerilor au fost profund dezavuate de către opinia publică din ţară şi de peste hotare, începând chiar cu prima mineriadă, guvernanţii ţării nu au întreprins nici un fel de măsuri pentru oprirea lor. Lipsa de reacţie a autorităţilor publice a creat premisele ca aceste fenomene să se repete, aducându-se imense prejudicii României şi punându-se în pericol însăşi existenţa democraţiei şi a statului de drept.

Din păcate, nu au fost luate nici un fel de măsuri pentru ca faptele penale săvârşite cu ocazia mineriadelor să fie cercetate iar cei vinovaţi să fie traşi la răspundere.

Revenind la prezentarea situaţiei din ţară care a premers celei de-a treia mineriade, din 13-15.06.1990, consider că este necesar a menţiona în context căteva momente, cu concluziile aferente.

Astfel, la data de 22.04.1990, în Bucureşti au fost organizate 2 mitinguri electorale: în Piaţa Aviatorilor-  cel al P.N.Ţ.C.D. şi în Piaţa Unirii- cel al Uniunii Democratice de Centru. În afara acestora, asociaţiile independente: “16-21 Decembrie” şi “Alianţa Poporului”, au organizat un marş de protest spre Piaţa Victoriei şi Televiziune. După terminarea mitingurilor electorale, mii de participanţi au luat parte şi la marşul organizaţilor independente. Data de 22.04.1990 este semnificativă întrucât, de atunci, maniestanţii au ocupat practic Piaţa Universităţii până la reprimarea acestora în dimineaţa zilei de 13.06.1990. Se cuvine a menţiona faptul că, la marşul respectiv cetăţenii veniţi de la mitingurile electorale purtau pancarte cu lozinci antiguvernamentale, pe care se putea citi: “Revoluţia a fost furată de F.S.N.”; “Proclamaţia de la Timişoara, lege pentru toată ţara”; “Iliescu şi Guvernul comunist”; “Jos comunismul!”; “Jos decretele ceauşiste”; ” F.S.N. = P.C.R.”, etc. De asemenea manifestanţii scandau “Apel din Timişoara – trezeşte Doamne ţara”; “16-22, cine a tras în noi?”; “Jos Chiţac”; “Chiţac – să fie ras în cap!”, etc. De nenumărate ori, s-a scandat ”Timişoara, Timişoara!”, iar la un moment dat coloana a fost întâmpinată de un grup de timişoreni care purtau un steag tricolor şi scandau “Proclamaţia de la Timişoara” şi “Timişoara-Bucureşti”. Cu această coloană a mai fuzionat un grup care purta pancarte cu inscripţiile  “Asociaţia viitorilor deţinuţi politici” şi “Cine sunt adevăraţii autori ai genocidului, teroriştii sau Guvernul?”. Cuvântul simbol al zilei de 22.04.1990 scandat de miile de manifestanţi a fost “Unitate!”. Astfel, în Piaţa Aviatorilor, unde se găsea numărul cel mai mare al demonstranţilor, s-a aplaudat şi s-a scandat “Fuziune pentru victoria democraţiei!”

După terminarea mitingului o parte dintre participanţi au pornit spre Televiziune, însoţind grupul Asociaţiei “16-21 Decembrie”, care îşi încheia pelerinajul comemorativ de la cimitirul eroilor căzuţi la Televiziune.

În jurul orelor 18.00, o delegaţie de la organizaţiile “16-21 Decembrie”, “F.A.R.” şi “Alianţa Poporului” s-a dus la Televiziune pentru a preda un comunicat comun, în vederea transmiterii pe post, iar grupul rămas a pornit spre Universitate. În timp ce coloana se deplasa pe Calea Dorobanţilor, din blocul “Sofia”, o persoană neidentificată a aruncat cu un ghiveci de flori care i-a provocat numitei Sanda Lugoj, o fractură craniană, femeia fiind internată la Spitalul de Urgenţă, unde medicii au apreciat, atunci, că sunt slabe speranţe de supravieţuire. Scandalizaţi de faptul că poliţiştii nu au acţionat conform atribuţiilor ce le aveau pentru identificarea agresorului şi luarea de măsuri legale împotriva acestuia, manifestanţii au hotărât să facă o noapte de veghe pentru victima acestei demonstraţii dar şi pentru a comemora trecerea a 4 luni de la Revoluţie, blocând total circulaţia în Piaţa Universităţii.

Datorită acestui fapt, ca o contramăsură, Piaţa a fost rapid înconjurată de forţele de ordine – poliţişti şi scutieri – care, prin prezenţa şi numărul lor, nejustificat de mare având în vedere caracterul non-violent al manifestaţiei, i-au iritat pe revoluţionarii demonstranţi, aceştia având încă proaspătă în memorie, represiunea la care au fost supuşi în perioada 21-22.12.1989, când au fost ucişi şi răniţi mulţi tineri care au avut curajul să protesteze împotriva dictaturii ceauşisto-comuniste.

În jurul orei 21.30 forţele de ordine au fost întâmpinate de protestele manifestanţilor iar unii poliţişti şi scutieri au fost chiar bruscaţi. Nu după mult timp scutierii au primit ordin să se retragă.

La data de 23.04.1990, încă de dimineată, în Piaţa Universităţii s-au adunat mii de persoane care cereau o democratizare reală a României. În jurul orelor 13.00 au reapărut forţele de ordine în număr foarte mare – aproximativ 1000, poliţiştii şi scutierii find înarmaţi cu pistoale mitralieră sau cu bastoane. Demonstranţii au continuat să strige lozinci anticomuniste fără a avea intenţia să părăsească piaţa astfel că, în jurul orei 14.00 o parte din trupele de ordine s-au retras acompaniate de huiduieli şi fluierături.

Peste noapte în piaţă au rămas aproximativ 150 de tineri care au decis să constituie pichete menite să asigure paza “baricadelor” simbolice înălţate în locul unde au fost cele din seara zilei de 21.12.1989.

În dimineaţa zilei de 24.04.1990, în jurul orei 05.00 au sosit în piaţă mai multe autovehicule cu ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi din cadrul Ministreului de Interne şi Ministerului Apărării care au intervenit cu brutalitate lovindu-i pe manifestanţi cu bastoanele, cu pumnii şi picioarele, violenţa lor neavând nici o justificare legală. Aceştia au agresat chiar şi câteva călugăriţe ce se rugau lângă o troiţă amplasată în amintirea morţilor din decembrie 1989. De asemenea au fost reţinute câteva zeci de persoane. Se impune a sublinia faptul că în faţa celor aproximativ 700 de poliţişti, scutieri şi soldaţi nimeni dintre cei aproximativ 150 de manifestanţi nu au opus rezistenţă astfel că Piaţa Universităţii a fost eliberată în câteva minute fiind ocupată de poliţie şi armată.

Această intervenţie deosebit de violentă, făcută ostentativ, în văzul lumii, pentru intimidare, i-a indignat pe cetăţenii Capitalei şi nu numai, fapt ce a determinat ca în Piaţa Universităţii să vină din ce în ce mai mulţi oameni pentru a protesta. Evenimentul a suscitat proteste vehemente în cadrul şedinţei Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională (C.P.U.N.) şi s-a soldat cu demiterea şefului Inspectoratului General al Poliţiei- general Moldoveanu Jean, acesta fiind înlocuit cu general Diamandescu Corneliu.

Prezenţa în număr foarte mare a manifestanţilor a determinat autorităţile să retragă din piaţă forţele de ordine, aceasta  rămânând astfel închisă pentru circulaţie, fiind ocupată de manifestanţii care continuau să protesteze faţă de atitudinea intransigentă a Puterii în ceea ce priveşte realizarea unui dialog cu demonstranţii. Numărul manifestanţilor a crescut continuu astfel că seara, în jurul orelor 20.00 erau în piaţă peste 30.000 oameni ce scandau lozinci anticomuniste şi împotriva violenţei, aceştia cereau demisia ministrului de interne, generalul Chiţac Mihai. Se impune a sublinia faptul că partidele politice nu au participat la manifestaţii, în schimb, principalii artizani ai mitingurilor au fost reprezentanţii asociaţiilor independente “Grupul Independent pentru Democraţie”, “21 Decembrie”, “Alianţa Poporului”. S-au refăcut baricadele de la pasajul Universităţii şi de pe strada Batiştei. În cursul nopţii numărul demonstranţilor a scăzut însă baricadele au fost bine păzite iar după retragerea forţelor de ordine în zonă au rămas doar câţiva agenţi de circulaţie.

Trebuie subliniat faptul că în Piaţa Universităţii, pe lângă un număr impresionant de studenţi, au venit ingineri, profesori, medici, personalităţi din lumea artei şi a culturii, muncitori, elevi şi chiar câteva călugăriţe.

La data de 27.04.1990 a fost elaborat şi difuzat “Comunicatul Pieţii Universităţii” prin care s-a încercat să se dea o formă concisă şi unitară revendicărilor manifestanţilor. Comunicatul a subliniat faptul că demonstraţia nu este îndreptată împotriva unor persoane sau grupări politice ci împotriva regimului comunist. A existat o singură excepţie şi anume cererea de demisie a ministrului de interne general Chiţac Mihai, justificată prin implicarea sa în reprimarea Revoluţiei la Timişoara şi în acţiunea deosebit de brutală a poliţiei din data de 24 aprilie 1990.

Piaţa a reacţionat civilizat la anunţarea înfiinţării Alianţei Naţionale pentru Proclamaţia de la Timişoara (ANPT). Pentru manifestanţi, aşa cum a rezultat din luările de cuvânt, această zi era expresia libertăţii de gândire, de informare şi exprimare susţinându-se că totul este pentru binele ţării.

Grupul pentru Dialog Social a prezentat un comunicat oficial prin care a invitat Guvernul Provizoriu la masa tratativelor cu reprezentanţii grupărilor şi asociaţiilor independente prezente la manifestările din piaţă. Deşi era evident pentru toată lumea că obiectivele demonstraţiei au puternice accente politice, reprezentanţii Puterii în frunte cu preşedintele Ion Iliescu şi premierul Petre Roman au considerat demonstraţia drept o formă de anarhie şi o problemă de circulaţie rutieră. Mai mult, participanţii la manifestaţii au fost catalogaţi “golani” care trebuiau să fie lăsaţi “să fiarbă în suc propriu”. Faţă de aceste catalogări mulţi dintre demonstranţi au adoptat o atitudine critică dar nonviolentă punându-şi în piept ecusoane purtând inscripţia apelativului cu care i-a gratulat şeful provizoriu al statului. Unii dintre manifestanţi au declanşat greva foamei. Între cererile lor erau acelea de susţinere a punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, libertatea de expresie a televiziunii, aflarea adevărului despre revoluţie, abolirea structurilor comuniste şi altele. La rândul lor, studenţii, prin liderul Marian Munteanu au arătat că “stăm aici nu pentru a tulbura ordinea publică ci pentru a restabili această ordine”.

O dată cu creşterea în amploare a manifestaţiei maraton din Piaţa Universităţii, în fiecare zi, importanţi lideri de opinie, formulau acuzaţii grave la adresa conducătorilor statului şi guvernului provizoriu. În mod deliberat, nu au mai fost luate măsuri pentru respectarea legalităţii în ceea ce priveşte organizarea şi desfăşurarea mitingurilor, dimpotrivă, deşi în cursul după-amiezelor participau zeci de mii de oameni, cu deosebire intelectuali şi studenţi dar şi muncitori, s-a admis ca în piaţă să acţioneze şi alte categorii de persoane, cu preocupări nu de puţine ori, dincolo de limitele legii, persoane situate la periferia societăţii. Nu au fost luate măsuri legale pe considerentul că acestea ar fi putut influenţa rezultatul alegerilor din 20 mai 1990.

Cu ocazia şedinţei de Guvern din 10 mai 1990, ministrul de interne, general Chiţac Mihai a pus în mod oficial problema reprimării în forţă a manifestaţiei însă s-a renunţat la această iniţiativă. (“Aplicarea legii înseamnă să intru cu câteva mii de poliţişti între ei şi să zicem aşa să facem praf din ceea ce se poate face praf.”)

- În urma alegerilor din 20 mai 1990 desfăşurate în mai multe locuri, inclusiv în Capitală, într-o stare destul de tensionată, partidul de guvernământ- FSN şi preşedintele provizoriu, Ion Iliescu, au câştigat detaşat alegerile cu peste 66%, respectiv peste 85% din voturile exprimate.

Încă înainte de alegeri, organizaţiile civice, studenţeşti şi cele ale revoluţionarilor s-au retras din piaţă însă aceasta a continuat să fie ocupată de un  umăr restrâns de manifestanţi care blocau circulaţia şi îşi petreceau noaptea în corturi instalate pe gazonul din faţa Teatrului Naţional. Aceste persoane, dintre care unele au avut de suferit în urma acţiunilor protestatare prin intervenţia în forţă a poliţiei şi scutierilor, erau deosebit de active în criticile adresate cu precădere preşedintelui ales, Ion Iliescu,  pe care îl acuzau de confiscarea Revoluţiei şi de practici nedemocratice. Acest grup a continuat să se manifeste verbal, cu ostilitate şi faţă de forţele de ordine, ori de câte ori aveau prilejul şi cu deosebire faţă de generalul Mihai Chiţac.

Se impune a se sublinia faptul că atât şeful statului cât şi primul ministru precum şi alţi miniştri au refuzat dialogul cu liderii acestor formaţiuni şi nu au fost de acord să le satisfacă una din principalele revendicări, respectiv aceea de a se permite punerea în funcţiune a unui post de televiziune independent.

Aceste atitudini ostile, atât dintr-o parte cât şi din cealaltă, au creat o stare extrem de tensionată, cu atât mai mult cu cât în perioada următoare urmau a se deschide, în mod oficial, lucrările noului parlament rezultat în urma alegerilor.

II. ACŢIUNI  PREGĂTITOARE  PENTRU  EVACUAREA PIEŢEI  UNIVERSITĂŢII

La data de 11 iunie 1990, ca urmare a unei hotărâri luate anterior de către şeful statului şi un grup de politicieni mai apropiaţi care îl sprijineau (în cadrul unei şedinţe care a avut loc la Scroviştea ), a fost convocată o şedinţă restrânsă la sediul Guvernului condusă de Ion Iliescu şi premierul interimar Petre Roman. Potrivit documentelor aflate la dosar, la şedinţa care a început la orele 16.00, la Palatul Victoria, au mai participat vice-premierul Gelu Voican Voiculescu, ministrul de interne generalul Mihai Chiţac, şeful I.G.P. generalul Diamandescu Corneliu, ministrul apărării, generalul Victor Atanasie Stănculescu, şeful Marelui Stat Major generalul Vasile Ionel, şeful S.RI., Virgil Măgureanu, primarul general al Capitalei Dan Predescu, procurorul general Gheorghe Robu, prim-vicepreşedintele F.S.N. Nicolae S. Dumitru şi alţii. În această şedinţă s-a discutat despre eliberarea Pieţii Universităţii. Iniţial, s-a prevăzut ca evacuarea acesteia să aibă loc a doua zi, în 12 iunie 1990, însă la propunerea învinuitului, generalul Mihai Chiţac s-a decis ca această acţiune să aibă loc în dimineaţa zilei de 13 iunie 1990 la orele 04.00 pentru a se asigura poliţiei şi celorlalte forţe armate implicate timpul necesar pentru pregătire. Învinuitul general Mihai Chiţac a cerut ca poliţia să fie sprijinită de armată care să asigure împiedicarea pătrunderii populaţiei în piaţă după evacuarea acesteia. Generalul Vasile Ionel s-a opus cerându-i lui Ion Iliescu să nu implice armata în această acţiune, justificând că Ministerul de Interne poate să folosească o parte din cei peste 11.000 de militari din trupele de pază şi ordine. Aceşti militari nu erau dislocaţi însă numai în Bucureşti ci şi în alte oraşe ale ţării. În această situaţie Ion Iliescu a decis să fie mobilizaţi şi aduşi în piaţă câteva mii de muncitori (4.000-5.000) care să staţioneze acolo până la normalizarea situaţiei, precizând ca pe lângă aceştia să mai fie pregătite pentru a interveni la nevoie încă unul sau două schimburi. Sarcina de a pregăti şi aduce muncitorii în piaţă a primit-o N.S. Dumitru, toţi participanţii la şedinţă fiind de acord cu această soluţie.

Ministrul de interne, generalul Mihai Chiţac, potrivit propriei declaraţii, a primit ordin de la preşedintele ales, Ion Iliescu, ca până a doua zi să întocmească un “Plan de Acţiune” pentru “eliberarea” Pieţii Universităţii, la această operaţiune urmând să participe pe lângă forţele Ministerului de Interne şi trupe (poliţie militară) ale Ministerului Apărării dar şi forţe antitero aparţinând S.R.I. ori altor structuri.

A doua zi, 12 iunie 1990, în jurul orelor 10.00, la sediul Ministerului de Interne, învinuitul Chiţac Mihai s-a întâlnit cu şeful I.G.P. – generalul Diamandescu Corneliu şi cu prim – vicepreşedintele F.S.N., profesorul N.S. Dumitru, împreună punând la punct planul de evacuare a Pieţii Universităţii. Generalul Diamandescu a prezentat planul de acţiune al poliţiei iar N.S.Dumitru s-a angajat că va aduce muncitorii de pe platformele industriale “Pipera” , “23 August”, I.M.G.B., etc.

La orele 12.00, învinuitul, general Mihai Chiţac, s-a prezentat la primul-ministru Petre Roman care a fost de acord cu “Planul de Acţiune” pentru evacuarea pieţii, precum şi cu efectivele preconizate să participe la operaţiune ( peste 1600 de poliţişti şi 18 autobuze, precum şi efective ale poliţiei militare şi ale S.R.I.). Potrivit declaraţiei învinuitului Chiţac Mihai, premierul Petre Roman a avut o discuţie telefonică cu Ion Iliescu după care i-a cerut ca în cursul serii să organizeze o nouă şedinţă cu şefii militari desemnaţi să participe la acţiune urmând să prezinte în detaliu măsurile de “eliberare” a pieţii. Tot atunci învinuitul, generalul Chiţac Mihai a redactat “Planul de Acţiune” care pentru a nu fi deconspirat, la cererea lui Petre Roman, nu a fost dactilografiat. O copie după acest document a fost ataşată la declaraţia învinuitului Chiţac Mihai (vol. IX, filele 107-110). Potrivit menţiunii înscrise de învinuitul Chiţac Mihai “Planul de Acţiune” a fost  “Întocmit pe baza Ordinului verbal al Preşedintelui ales al României Dl. Ion Iliescu, dat în şedinţa din 11.06.90 ora 16.00. Discutat şi aprobat verbal de Prim-ministru Guvernului Provizoriu- Dl. Petre Roman în şedinţa din 12.06.90 ora 12.00”.

Deosebit de cele mai sus arătate s-a stabilit ca în seara zilei de 12.06.1990, din partea fostei Procuraturi Generale a României să se prezinte pe postul naţional de televiziune un “Comunicat” prin care să se ceară poliţiei să “restabilească ordinea” în zona Pieţii Universităţii, comunicat care a fost transmis în aceeaşi seară, în numele procurorului general al României, de către procurorul Olteanu Ionel.

În cursul serii de 12 iunie 1990, începând cu orele 22.00 până la orele 24.00, la sediul Poliţiei Capitalei a avut loc şedinţa ordonată de premier la care au participat şefii secţiilor şi sectoarelor de poliţie, precum şi reprezentanţi ai autorităţilor civile implicate în evacuarea Pieţii Universităţii. La acea şedinţă s-au făcut precizări în detaliu privind misiunile ce reveneau fiecărei formaţiuni şi categorii de participanţi. Concomitent au fost convocaţi la sedii poliţiştii şi ceilalţi militari desemnaţi pentru a participa la evacuare.

III. EVACUAREA PIEŢII. PRINCIPALELE      EVENIMENTE DIN 13.06.1990

Potrivit celor anterior hotărâte şi a planului de acţiune, în dimineaţa zilei de 13.06.1990, la orele 04.00, Piaţa Universităţii era înconjurată de forţele de ordine după cum urmează:

-1.400 militari din Ministerul de Interne ( 650 cadre de poliţie; 500 militari în termen şi 250 elevi), precum şi 3 maşini de pompieri.

- efective din Serviciul Român de Informaţii ( în număr neprecizat)

- 80 militari din Batalionul de Poliţie Militară a Ministerului Apărării Naţionale.

- 10 autosanitare cu personalul medical necesar de la Ministerul Sănătăţii.

Efectivele Ministerului de Interne au fost dotate cu scuturi din material plastic, căşti metalice, bastoane de cauciuc iar cadrele de poliţie aveau asupra lor şi armamentul din dotare cu muniţia aferentă  (a se vedea vol.1- anexa secretă, filele 10-13 şi urm.).

Conform planului, la orele 04.00 s-a realizat blocarea pieţii cu 21 autovehicule grele şi cordoane din cadre de poliţie. Concomitent cu blocarea s-a realizat pătrunderea a două detaşamente formate din 300 militari în termen şi 100 subofiţeri de poliţie care au efectuat ridicarea baricadelor şi a materialelor ce blocau carosabilul. De asemenea subofiţerii de poliţie au reţinut persoanele care se aflau în corturi sau în jurul baricadelor ori dormeau pe spaţiul verde. Pentru protecţia lucrărilor de degajare dispozitivul iniţial a fost întărit cu militari în termen şi cu studenţi de la Şcoala Militară Superioară de Ofiţeri a Ministerului de Interne.

Activitatea propriu-zisă de degajare a pieţii nu a durat decât câteva minute ( cel mult 30 min.) şi a constat practic în demontarea şi ridicarea corturilor şi în unele acţiuni de curăţenie. În zona corturilor, potrivit documentelor puse la dispoziţie de către Ministreul de Interne, precum şi a declaraţiilor unor participanţi direcţi, nu au mai fost găsite decât 2 persoane situaţie ce se explică prin două motive:

- primul, potrivit căruia la data de 13 iunie 1990 manifestaţia din Piaţa Universităţii şi-a pierdut substanţial din amploare şi,

- al doilea, potrivit căruia aceia care se aflau acolo pe timp de noapte, cel mult 10-15 persoane, aflaseră deja ori bănuiau că va avea loc această acţiune motiv pentru care au părăsit zona.

După ridicarea corturilor şi efectuarea unei curăţenii sumare, forţele de ordine au rămas instalate în acelaşi dispozitiv şi au început să reţină, fără niciun motiv legal, o serie de persoane ce au încercat să protesteze împotriva evacuării forţate a Pieţii Universităţii.

Din cercetările efectuate şi documentele aflate la dosarul cauzei rezultă că până la orele 07.00 au fost reţinute 263 de persoane care au fost conduse pentru cercetare, iniţial la arestul Serviciului Independent de Poliţie Transporturi Bucureşti, iar ulterior la cazarma U.M. 0575 – Măgurele unde urmau să fie cercetate. Decizia de a fi duşi la unitatea militară din Măgurele (total ilegală) era cuprinsă în “Planul de Acţiune” întocmit şi semnat de învinuitul Chiţac Mihai şi aprobat de fostul premier Petre Roman. Din cercetări a rezultat că nu a existat vreun temei legal în baza căruia aceste persoane au fost reţinute.

Reţinerea lor s-a desfăşurat exclusiv în zona Pieţii Universităţii (până la orele  7.00) şi această activitate a vizat inclusiv studenţii de la Institutul de Arhitectură sau de la Universitate care se găseau în sălile de specialitate unde întocmeau proiecte prevăzute în planul de învăţământ sau studiu, fiind în sesiunea de examene.

Se impune a sublinia faptul că în clădirile unde se aflau studenţii au pătruns în acea dimineaţă, în forţă, mai mulţi poliţişti care le-au adus acestora reproşuri că sunt simpatizanţi şi sprijinitori ai manifestaţiei maraton din Piaţa Universităţii, motiv pentru care câţiva dintre studenţi au şi fost reţinuţi şi transportaţi la cazarma de la Măgurele.

Aflându-se de acţiunea în forţă a poliţiei, începând cu orele 9.00 în Piaţă au început să se adune grupuri de persoane (inclusiv studenţi de la Universitate şi Institutul de Arhitectură) care protestau faţă de reţinerea nejustificată a colegilor de facultate sau a participanţilor la manifestaţie.

Împotriva acestora dar şi pentru a ocupa Piaţa Universităţii, aşa cum s-a stabilit iniţial au fost aduşi câteva sute de muncitori de la I.M.G.B. care au sosit în Piaţă în jurul orei 10.00-11.00, scandând lozincile “IMGB face ordine” şi ” Noi muncim nu gândim!” Între aceşti muncitori şi studenţi a existat la intrarea în Institutul de Arhitectură o adevărată confruntare întrucât unii dintre muncitori au încercat să pătrundă în incinta clădirii dar studenţii au opus rezistenţă. Prima consecinţă a acestei confruntări a fost spargerea geamurilor clădirii din zona uşii de acces spre interior.

Aducerea în piaţă a acestor muncitori în număr relativ mic (doar câteva sute) faţă de ceea ce se plănuise anterior este consecinţa eşecului profesorului N.S. Dumitru şi a conducerilor F.S.N. din întreprinderile nominalizate, inclusiv a unor lideri sindicali, de a aduce în piaţă 4000-5000 de oameni.

Toate aceste acţiuni din dimineaţa zilei de 13 iunie 1990, au avut ca efect destabilizarea ordinii şi aşa destul de fragilă, întrucât mulţi dintre cei care mai păstrau încă în conştiinţă spiritul protestatar al manifestaţiei maraton din piaţa Universităţii au receptat acţiunea forţelor de ordine ca fiind una ostilă libertăţii de expresie a persoanelor. Pe acest fond începând cu orele prânzului au început să se strângă în piaţă grupuri mari de persoane simpatizante ale mişcării din Piaţa Universităţii care au început să protesteze public împotriva forţelor de ordine, cerând demisia ministrului de interne Chiţac Mihai precum şi eliberarea imediată a celor care au fost reţinuţi.

După orele 12.00 la unitatea militară din Măgurele s-a deplasat o echipă de procurori împreună cu şeful I.G.P. – generalul Diamandescu Corneliu, care i-au găsit pe cei reţinuţi în timp ce erau obligaţi să dea declaraţii scrise. Constatându-se că nu se poate reţine în sarcina celor reţinuţi comiterea unor infracţiuni şi că nu pot fi emise mandate de arestare, generalul Diamandescu i-a raportat ministrului Chiţac Mihai iar acesta a decis să fie eliberaţi.

Potrivit declaraţiei învinuitului Chiţac Mihai, după aproximativ 2 ore de la punerea în libertate a celor ilegal reţinuţi, preşedintele Ion Iliescu i-a telefonat întrebându-l unde se află cei reţinuţi în cursul zilei. Ministrul i-a raportat că au fost eliberaţi în jurul orelor 12.00 din ordinul său, însă acesta i-a reproşat faptul că a decis să-i elibereze fără aprobarea lui. I-a răspuns că nu a considerat că este necesar “deoarece asta era treaba ministrului şi era legală” . Cei reţinuţi şi puşi în libertate au venit marea majoritate în oraş şi s-au alăturat grupurilor de protestatari deja formate, starea de tensiune continuând să crească.

În acest context, în jurul orelor 15.30 întregul dispozitiv poliţienesc a fost retras în mod nejustificat şi astfel Piaţa Universităţii a fost treptat reocupată de către manifestanţi.

Concomitent o parte dintre cei aflaţi în piaţă la care s-au alăturat şi alte persoane s-au dus la sediul Poliţiei Capitalei, Serviciului Român de Informaţii şi Ministerului de Interne unde bănuiau că s-ar afla cele 263 de persoane reţinute în cursul dimineţii pentru a cere eliberarea acestora precum şi la sediul Televiziunii Române pentru a solicita să se transmită corect şi nepărtinitor pe post evenimentele petrecute.

Grupurilor de manifestanţi din cele două zone li s-au alăturat şi persoane care s-au comportat agresiv începând prin aruncarea cu pietre şi alte corpuri contondente asupra geamurilor clădirilor respective şi culminând cu confecţionarea şi aruncarea spre aceleaşi clădiri cu cocktail-uri Molotov ori incendierea unor autoturisme parcate în zonă. În această situaţie ministrul de interne, generalul Chiţac Mihai a părăsit sediul ministerului şi s-a deplasat la sediul I.G.P. unde a continuat să rămână împreună cu generalul Diamandescu Corneliu. Mai mult, a solicitat intervenţia în forţă a armatei împotriva protestatarilor, considerând că starea de lucruri putea lua o întorsătură periculoasă. A susţinut că a procedat în acest mod întrucât, după discuţia avută cu şeful statului i-ar fi fost tăiate legăturile telefonice şi cele prin staţie cu I.G.P.-ul şi din acest motiv   s-a deplasat acolo. A justificat că nu s-a înapoiat la sediul ministerului, pe considerentul că instituţia era atacată de demonstranţi.

Cercetările care s-au efectuat imediat după producerea evenimentelor s-au limitat numai la câteva aspecte şi ele nu au fost extinse aşa cum se impunea din cauze de cele mai multe ori subiective, la toate faptele penale săvârşite în timpul mineriadei din iunie 1990.

Potrivit acestei opinii care s-a conturat tot mai clar o dată cu începerea efectivă a cercetărilor (în perioada 1998-2000) şi s-a cristalizat după reluarea acestora, în ultima perioadă de timp s-a avut în vedere faptul că pentru cele peste 1000 de victime, persoane reţinute în condiţii ilegale la U.M. 0575 Măgurele şi la Şcoala Militară Superioară de Poliţie a Ministerului de Interne, pentru sutele de persoane agresate grav şi foarte grav începând cu dimineaţa de 14 iunie 1990, pentru cele 4 persoane împuşcate mortal de forţele de ordine aparţinând Ministerului de Interne şi Ministerului Apărării în noaptea de 13/14.06.1990 şi pentru rănirea prin împuşcare a mai multor persoane, pentru devastarea sediilor unor partide politice, asociaţii neguvernamentale, redacţii de ziare ori instituţii de învăţământ superior, nu s-au efectuat la timpul potrivit cercetările ce se impuneau şi prin urmare nu s-a aplicat legea penală împotriva celor răspunzători de comiterea acestor fapte.

În economia cercetărilor efectuate un loc aparte aparţine elucidării împrejurărilor în care au fost ucise prin împuşcare, cele 4 persoane şi au fost rănite tot prin împuşcare alte trei. Astfel a fost format prezentul dosar penal finalizat prin Rechizitoriul din 18.05.2000 când au fost trimişi în judecată un număr de cinci inculpaţi.

Prin Sentinţa nr.69 din data de 30.06.2003 a Curţii Supreme de Justiţie- Secţia Penală, rămasă definitivă prin Decizia nr.69 din 16 februarie 2004 în dosarul nr.544/2003, a completului de 9 judecători din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus restituirea cauzei la Secţia Parchetelor Militare în vederea completării urmăririi penale.

IV. EVENIMENTELE CARE AU AVUT LOC LA SEDIUL MINISTERULUI  DE  INTERNE

În după-amiaza zilei de 13.06.1990, în jurul sediului Ministerului de Interne s-a adunat un grup de câteva zeci de persoane, numărul acestora crescând la aproxiativ 200. Aceştia, la început s-au manifestat paşnic şi scandau lozinci prin care cereau punerea în libertate a celor reţinuţi în cursul dimineţii, fără să cunoască faptul că acest lucru se produsese deja, manifestanţii bănuind că persoanele respective se află în arestul poliţiei. De asemenea cereau demisia ministrului de interne generalul Mihai Chiţac.

Neluându-se măsuri deosebite pentru paza şi apărarea sediului Ministerului de Interne, în exterior nu existau decât 4 posturi de santinelă, militari în termen, care în momentul sosirii demonstarnţilor au fost retraşi în interior, astfel la fel ca la sediul Poliţiei Capitalei, din acel moment în afara clădirii nu se mai afla nici un dispozitiv de pază şi apărare, a cărui existenţă ar fi fost absolut necesară ţinând seama de modalitatea în care s-au derulat evenimentele în cursul zilei. Un dispozitiv de pază şi apărare era necesar cu atât mai mult cu cât în cursul dimineţii, un număr impresionant de poliţişti şi scutieri au eliberat Piaţa Universităţii şi era previzibil faptul că vor avea loc acţiuni de protest, ca urmare a reţinerii fără temei legal a 263 de persoane.

În condiţiile arătate anterior, s-a petrecut un fapt deosebit de important şi cu efecte negative în derularea ulterioară a evenimentelor şi anume părăsirea nejustificată a clădirii Ministerului de Interne de către generalul Mihai Chiţac, ministru în funcţie. Acesta a susţinut că, după convorbirea telefonică avută cu Ion Iliescu, în care i s-a reproşat că a dispus eliberarea persoanelor reţinute în cursul dimineţii, practic i s-au întrerupt legăturile telefonice şi prin staţia de emisie-recepţie cu Inspectoratul General al Poliţiei şi, ca atare a decis să se deplaseze acolo. Intrând în biroul şefului I.G.P., l-a găsit pe generalul Diamandescu Corneliu având o atitudine relaxată, fiind” îmbrăcat lejer, în papuci, cu o sticlă de whisky şi urmărind meciul la televizor”. De acolo, ministrul de interne, învinuitul Mihai Chiţac, a “coordonat” activitatea subalternilor săi prin telefon şi staţiile radio, transmiţând ordine şi aprobări, inclusiv pentru deschiderea focului cu muniţie de război, împotriva manifestanţilor care, de mai mult timp, strigau lozinci împotriva lui şi îi cereau demisia. În momentul în care generalul Mihai Chiţac a părăsit clădirea ministerului, dispozitivul de pază aflat în interiorul clădirii era format din 55 cadre militare, salariaţi ai ministerului, 12 cadre şi 6 militari în termen din secţia pază şi control acces, conduşi de şeful secţiei, col. Călin Traian Ştefan, 75 de militari în termen, 4 ofiţeri şi un maistru militar, din cadrul Batalionului de Trupe de Pază şi Ordine Ploieşti, aflat sub comanda învinuitului colonel rez. Costea Dumitru, 74 de militari în termen şi 2 ofiţeri din cadrul Batalionului 89 Transmisiuni, comandat de locotenet colonelul Cristea Dumitru, 2 plutoane de militari în termen, din cadrul U.M.0456 Bucureşti, comandate de locotenenţii Stoica Cristian şi Berechet Tiberiu.

În situaţia în care Ministerul a fost părăsit de către generalul Mihai Chiţac, cel mai mare în grad şi funcţie, prezent atunci în sediu era adjunctul ministrului, învinuitul general rez. Andriţa Gheorghe, sub comanda căruia s-au desfăşurat activităţile din clădire.

Din rândul personalului mai sus menţionat, numai cei 55 de angajaţi ai ministerului şi cei din secţia pază şi control acces aveau locurile de muncă în incinta acestei clădiri. Ceilalţi militari de la Unităţile de trupe de pază şi ordine şi Batalionul de Transmisiuni, au venit la sediul ministerului, la ordin, în cursul după-amiezii, în jurul orelor 16.00-17.30. Militarii aduşi pentru apărarea ministerului nu aveau asupra lor muniţie de război. Singurii deţinători de armamament şi muniţie erau cei 55 militari salariaţi ai ministerului, care aveau pistoalele şi muniţia aferentă în fişetele din birouri, precum şi cei 18 militari din secţia pază şi control acces, care erau dotaţi, atât cu pistolete, cât şi cu pistoale mitralieră , calibru 7,62 mm, cu muniţia aferentă.

Militarii din cadrul Batalionului de Trupe de Pază şi Ordine din Ploieşti, comandaţi de învinuitul colonel rez. Costea Dumitru, au ajuns la sediul ministerului în jurul orelor 17.00. Acolo au fost întâmpinaţi de către manifestanţi care scandau lozinci împotriva forţelor de ordine, iar câţiva dintre aceştia aruncau spre clădire cu pietre şi alte obiecte contondente găsite pe stradă.

După intrarea în  clădirea Ministerului de Interne, învinuitul colonel rez. Costea Dumitru a luat legătura cu şeful Secţiei pază şi control acces, col. Călin Traian Ştefan, care atunci conducea operativ activitatea de pază şi apărare. Potrivit declaraţiei învinuitului colonel rez. Costea Dumitru, acesta  i-a solicitat lui Călin Traian Ştefan detalii referitoare la posibilităţile de intrare în incinta clădirii, spunându-i-se că nu există decât 3 porţi de acces. Într-o declaraţie anterioară, învinuitul Costea Dumitru arată că “şeful serviciului pază şi control acces, col. Călin Traian Ştefan era extrem de timorat faţă de evenimentele care aveau loc, aproape plângea, împrejurare în care am preluat, în fapt, iniţiativa de organizare a apărării obiectivului”. A mai relatat că lt. col. Cristea Dumitru care îi comanda pe transmisionişti, a dispărut, ascunzându-se undeva şi nemaiapărând decât în dimineaţa zilei de 14.06.1990.

Învinuitul, col. Costea Dumitru, după discuţia avută cu col. Călin Traian a luat iniţiativa de a baricada porţile, folosind în acest scop fişete, mese şi alte obiecte mai voluminoase. De asemenea, a organizat echipe de stingere a incendiilor şi a coordonat personal activităţile subordonaţilor săi dar şi pe ale celor ai lui Călin Traian, care nu avea experienţă militară de comandă. Cei doi ofiţeri au împărţit cadrele şi militarii la cele 3 porţi de acces, respectiv la poarta principală (postul nr. 1), precum şi la celelalte 2 intrări, situate spre Calea Victoriei (postul nr. 2), respectiv spre str. Brezoianu (postul nr. 3 ).

Cei 4 ofiţeri din subordinea învinuitului col. Costea Dumitru, respectiv lt.col. Protopopescu Marin, lt. col. Badiu Marian, mr. Pătrulea Cristinel şi mr. Petcu Gabriel, au fost distribuiţi împreună cu grupurile de militari în termen la cele 3 intrări de la parterul clădirii. În afară de aceştia, tot la parter, la posturile nr. 2 şi 3 se mai aflau subofiţerii de serviciu, respectiv plt. Axintoaie Mircea şi plt. Ferentz Marian, cei doi fiind înarmaţi inclusiv cu pistol mitralieră şi muniţie de război.

Ceilalţi militari prezenţi în sediul Ministerului de Interne au fost distribuiţi la subsol şi etajele clădirii în vederea stingerii unor incendii şi evacuarea din diferite birouri a mobilierului ce putea fi distrus de pietrele aruncate din stradă. În tot acest timp demonstranţii continuau să scandeze lozinci, fiind amplasaţi în zonele  cu spaţiu verde existente în zona intrărilor de la posturile 2 şi 3, la o distanţă de aproximativ 12-15 m. Câţiva dintre ei, neidentificaţi, aruncau cu pietre spre clădire sau cu sticle incendiare.

La sediul ministerului a sosit în jurul orelor 19.00 un număr de 10 T.A.B.-uri în care se aflau 40 de militari în termen şi cadre care însă nu erau dotaţi cu muniţie. Acest detaşament era comandat de mr. Şerb Ioan. T.A.B.-urile au format un dispozitiv în jurul clădirii M.I. şi aveau misiunea să îi sprijine pe cei aflaţi în interior.

În momentul apariţiei blindatelor, manifestanţii au început să scandeze bine cunoscuta lozincă “Armata e cu noi!”, cerându-le militarilor să li se alăture şi să îi ajute să-i elibereze pe cei care au fost reţinuţi în cursul dimineţii şi despre care credeau că se află acolo. Lucrurile au început să se precipite, motiv pentru care învinuitul col. rez. Costea Dumitru şi col.rez. Călin Traian Ştefan, au luat decizia să deschidă focul cu armamentul şi muniţia de război, cu scopul de a împrăştia manifestanţii. În prealabil însă au luat hotărârea să obţină aprobările necesare pentru aceasta de la învinuitul, general rez. Andriţa Gheorghe şi de la învinuitul, general rez. Chiţac Mihai. Cei doi ofiţeri s-au deplasat la biroul adjunctului ministrului, general Andriţa Gheorghe, căruia, porivit declaraţiei sale i-au raportat că situaţia impune a se lua o măsură urgentă şi fermă, şi anume să someze manifestanţii prin foc de avertisment de la intrările numărul 2 şi 3, folosind muniţie de război. Se impune a sublinia faptul că la postul numărul 2 exista şi muniţie de manevră, însă cei 2 ofiţeri şi generalul Andriţa Gheorghe au apreciat că utilizarea muniţiei de manevră ar fi ineficientă.

Nu este necesară o pregătire militară aparte pentru a putea aprecia că, utilizând armamentul şi muniţia de război, chiar în holurile de la intrarea în minister, exista oricând posibilitatea ca orice glonţ rătăcit sau din ricoşeu, situaţie foarte plauzibilă când se trage în ziduri, unele din beton armat, oricând puteau să rănească sau să omoare persoanele din exteriorul clădirii care se aflau atunci în cele 2 părculeţe. În acelaşi sens este logic că aceste gloanţe rătăcite ca şi ricoşeurile, având o direcţie necontrolată, puteau să ucidă persoane nevinovate. În ciuda acestei situaţii care putea şi trebuia să fie prevăzută de către învinuiţi, toţi militari cu experienţă şi studii militare superioare, generalul Andriţa Gheorghe a aprobat deschiderea focului asupra manifestanţilor, sub rezerva obţinerii aprobării şi de la ministrul său cu care a luat legătura imediat la sediul Inspectoratului General al Poliţiei şi căruia i-a raportat condiţiile şi locurile din care urma să se tragă, cerându-i aprobare pentru deschiderea focului. De asemenea, generalul Andriţa Gheorghe i-a mai raportat ministrului Chiţac că nu dispune pentru executarea focului de prea multă muniţie de război, împrejurare în care învinuitul, generalul Chiţac Mihai, l-a încurajat pe subordoanatul său să se deschidă focul cu “toată tăria”, angajându-se că, dacă va fi nevoie o să se ocupe personal cu trimiterea unui supliment de muniţie de război la minister.

Trebuie precizat în acest cadru că legislaţia atunci în vigoare şi anume Decretul 367/1971, privind regimul armelor, muniţiilor şi materiilor explozibile în art. 40, alin. 2 prevede că “se interzice uzul de armă…. în situaţiile în care s-ar primejdui viaţa altor persoane…”. Totodată, în Planul de pază şi apărare al sediului central al Ministerului de Interne, înregistrat sub numărul 05572/18.05.1990 se prevede, la capitolul VII, alinat ultim că “se interzice cu desăvârşire uzul de armă cu folosirea focului armamentului atunci când se pune în pericol viaţa sau integritatea corporală a altor persoane”. Este de remarcat şi faptul că acest Plan de pază şi apărare a fost întocmit de către şeful de Stat Major al Comandamentului Trupelor de Pază şi Ordine, col. Pavelescu Dumitru şi şeful Secţiei pază şi control acces, col. Călin Traian, fiind apoi aprobat de celălalt adjunct al ministrului, general Penciuc Dumitru, cu mai puţin de o lună înainte de producerea evenimentelor şi, tocmai de aceea el a fost prelucrat şi trebuia să fie cunoscut foarte bine.

Având aprobările ministrului Chiţac Mihai şi adjunctului acestuia generalul Andriţa Gheorghe, col. Costea Dumitru şi col. Călin Traian Ştefan, au decis ca focul să fie tras de ofiţeri şi subofiţeri şi nu de militarii în termen, tocmai din motivul că au accepatat posibilitatea producerii unor incidente grave de tragere, soldate cu victime.

Având la bază această decizie, cei doi ofiţeri au distribuit pistoale mitralieră calibru 7,62 mm şi muniţie de război celor 4 ofiţeri de la Batalionul din Ploieşti, ordonându-le acestora şi celor 2 subofiţeri de serviciu Ferentz Marian şi Axintoaiei Mircea Romică, ambii fiind deja înarmaţi, să tragă focuri de avertisment în holurile de la intrările posturilor 2 şi 3.

Conform ordinului, aceştia au început să execute pe rând şi prin rotaţie, de la un post spre altul, foc cu muniţie de război, spre plafoanele şi pereţii uşilor de acces, în serii scurte, foc cu  foc. Deschizând focul, în mod firesc, din pereţi şi plafoane, cartuşele au ricoşat, iar din acest motiv, pentru a nu crea posibilitatea produceriii de victime în propriul dispozitiv, soldaţii din apropiere au fost îndepărtaţi, tocmai pentru a nu fi împuşcaţi.

Din actele dosarului rezultă că generalii şi ofiţerii decidenţi au ştiut şi acceptat ideea că, urmare a tragerilor cu armamentul din dotare şi cu muniţie de răboi, pot să apară ricoşeuri şi, prin urmare, pot rezulta victime din rândul persoanelor aflate în zonă. Existenţa acestor ricoşeuri este demonstrată de ceea ce s-a întâmplat în exteriorul clădirii, dincolo de uşa de acces, unde se aflau manifestanţii şi militarii de la armată cu cele 10 TAB-uri, sub comanda mr. Şerb Ioan. Astfel, în jurul orelor 18.30, în dreptul uşii respective, puţin lateral stânga, a fost împuşcat mortal numitul Mocanu Velicu Valentin, în vârstă de 25 de ani, căsătorit, tată a 2 copii minori, de profesie ajutor de magazioner la I.O.R. Bucureşti. Despre acesta tatăl lui precum şi soţia sa au declarat că în ziua de 13.06.1990 a fost la serviciu  în mod normal, iar după orele 15.30, s-a deplasat în oraş unde urma să se întâlnească cu un prieten de la care urma să primească nişte bani. Acesta nu a participat în nici un fel al manifestaţiile care au avut loc în perioada aprilie – iunie 1990, în zona Piaţa Universităţii.

Din primele cercetări care s-au efectuat după conducerea în teren a martorului plt.maj.Cernat Sorin Traian, acesta indicând locul de unde a ridicat prima victimă, rezultă că acesta s-ar fi aflat la o distanţă de aproximativ 22 m, de uşa şi geamurile de deasupra porţii de la postul numărul trei, înspre str. Brezoianu. Ulterior, reluându-se cercetările şi efectuându-se măsurători cu tahimetru electronic, s-a stabilit că locul de unde a fost ridicată victima se află la 15 m faţă de poarta numărul 2. Nu există însă nici o certitudine că victima nu a fost mutată din locul unde a căzut. Este însă cert că victima a fost lovită din spate în ceafă, fapt ce denotă că se afla cu spatele spre clădirea Ministerului de Interne şi la o distanţă destul de mare pentru a se aprecia că el ar fi prezentat vreun pericol pentru sediul Ministerului de Interne. Actul medico-legal concluzionează că victima a prezentat o “plagă împuşcată cervicală (orificiul de intrare), cu ruptura pachetului muscular stâng, fractură corpi vetebrali C II-C III şi maxilar superior drept (orificiul de ieşire). De asemenea, se mai precizează că moartea lui Mocanu Velicu-Valentin a fost violentă şi s-a datorat leziunilor produse prin împuşcare, distanţa de tragere fiind în afara limitei factorilor suplimentari ai împuşcării (conform buletinului de analiză).       La finalul acestor concluzii se  precizează că nici sângele şi nici urina victimei nu prezenta urme de alcool.

Comisia de Avizare şi Control a actelor medico-legale a precizat că “având în vedere dimensiunile mari ale orificiului de intrare al plăgii împuşcate (1,2-1,3 cm), nu se pot face precizări obiective asupra calibrului armei, nefiind exclusă producerea leziunii cu proiectil deformat (ricoşeu). Între leziunile traumatice şi deces există legătură directă de cauzalitate” (vol. I, filele 81-83). De asemenea, Comisia Superioară Medico-legală a I.N.M.L. “Mina Minovici”, la data de 26.11.2004 a aprobat avizul Comisiei de Avizare şi Control de pe lângă I.N.M.L. Bucureşti din 18.04.2000 .

În altă ordine de idei, potrivit expertizei balistice efectuate, s-a apreciat că victima Mocanu Velicu Valentin, “putea fi lovită de gloanţele menţionate numai dacă s-ar fi găsit la o distanţă mai mică de 6,80 m faţă de poartă”. Prin urmare, rezultă clar că, dacă ofiţerul se afla la   4-5 m distanţă de intrare şi că acolo a fost bătut, este limpede şi că primii manifestanţi se aflau la respectiva distanţă, printre aceştia fiind şi Mocanu Velicu Valentin. În condiţiile în care o dată cu deschiderea focului cei care se aflau în apropierea porţii de acces în clădirea Ministerului s-au întors şi au fugit pentru a scăpa de efectul gloanţelor, nu poate fi primită altă ipoteză decât aceea că şi Mocanu Velicu Valentin s-ar fi aflat între acei manifestanţi care, la sosirea T.A.B.-urilor scandau ” Armata e cu noi!” şi le cereau ofiţerilor şi soldaţilor M.A.p.N. să li se alăture pentru a-i putea elibera pe cei care credeau că după ce au fost reţinuţi ar fi fost duşi acolo. De asemenea, este greu de crezut că manifestanţii, o dată ce un coleg de-al lor ar fi căzut împuşcat l-ar fi lăsat în mijlocul străzii, cu atât mai mult cu cât aveau experienţa manifestaţiilor şi aveau proaspătă încă în memorie amintirea represiunii din decembrie 1989. Astfel, conduita firescă este aceea de a scoate victima din zona de acţiune a proiectilelor ricoşate sau, de ce nu chiar trase direct după spargerea geamurilor de la uşă (ipoteză foarte plauzibilă şi practic de neînlăturat, ţinând seama de faptul că nimeni nu poate controla atitudinea unor trăgători aflaţi în situaţia specifică de atunci).

Momentul împuşcării primei victime, în faţa sediului Ministerului de Interne a fost esenţial pentru derularea ulterioară a evenimentelor. Din acel moment, manifestanţii au conştientizat că Poliţia trage şi ucide, iar spiritele au început să se agite, cei prezenţi în stradă începând să strige către cei din clădire ” asasinii, asasinii!”

După aproximativ 30 de minute de la împuşcarea lui Mocanu Valentin, a fost împuşcată mortal, prin tiruri trase în aceleaşi condiţii, cea de a doua victimă, pe nume Lepădatu Mitriţă, în vârstă de 25 de ani, căsătorit, părinte a 2 copiii minori, încadrat ca paznic la Direcţia de Transporturi Poştale Bucureşti. Auzind la serviciu despre evenimentele petrecute în cursul zilei, cei patru s-au deplasat, din curiozitate, în Piaţa Universităţii şi apoi la sediul Ministerului de Interne, pentru a vedea ce se întâmplă. Acolo s-au despărţit unii de alţii şi, la scurt timp, fără ca Lepădatu Mitriţă să facă vreun gest de violenţă, a fost împuşcat mortal de un glonţ tras de la postul numărul trei al clădirii. Locul apare ca fiind situat la o distanţă de 31 m de colţul clădirii Ministerului de Interne, iar în partea opusă la o distanţă de 11 m faţă de intrarea în clădirea Casei de Cultură a Ministerului de Interne. Locul de unde a fost ridicată victima, potrivit celor precizate de martori, este situat, mai precis, la 9 m lateral stâng, de la locul unde a căzut prima victimă. Ulterior, cu ocazia reluării cercetărilor, s-a stabilit că victima a fost ridicată de la o distanţă de 41 m faţă de poartă, de lângă bordura trotuarului şi de lângă o gură de canalizare stradală. Uciderea victimei s-a produs în condiţii similare, iar faptul că a fost ridicat din locul arătat de martori nu poate impune certitudinea că în acel loc s-ar fi aflat şi atunci când ar fi fost împuşcat. Este cert că victima a fost ridicată din locul iniţial şi dusă în locul de unde a fost ridicată. În momentul împuşcării, potrivit actelor medico-legale depuse la dosar, victima se afla cu spatele către clădirea M.I., orificiul de intrare fiind situat în ceafă (plagă transfixiantă). Deci şi el se afla între cei care o dată cu efectuarea tragerilor au încercat să fugă, făcând stânga împrejur pentru a scăpa. Menţionăm că, din raportul medico-legal de autopsie mai rezultă faptul că “cercetarea în sângele primit la analiză pe numele Lepădatu Mitriţă a substanţelor toxice de natură medicamentoasă şi a produşilor volatili reducători, a dat rezultate negative”- deci nu era sub influenţa alcoolului.

Din actele medico-legale mai rezultă că moartea victimei a fost violentă şi că se datorează leziunilor produse prin împuşcare cu un proiectil calibru 7,62 mm. Plaga împuşcată are orificiul de intrare în regiunea cervicală posterioară dreaptă şi orificiul de ieşire în regiunea latero-cervicală stângă. Despre distanţa de tragere medicul legist s-a pronunţat că aceasta a fost de la distanţa minimă absolută, (cu ţeava lipită), fără ca acestă concluzie să se bazeze pe ridicarea de probe de piele din zona orificiului de intrare pentru a se evidenţia prezenţa factorilor suplimentari ai tragerii. Din investigaţiile ulterioare efectuate la I.M.L. Bucureşti dar şi din studierea dosarului de autopsie a victimei a rezultat că asemenea prelevări de probe şi analize nici nu s-au efectuat şi că distanţa de tragere a fost apreciată numai ca urmare a aspectării vizuale a orificiului de intrare a glonţului. Această neclaritate  a actului medico-legal iniţial a fost înlăturată de Comisia de Avizare şi Control a actelor medico-legale care a concluzionat că “haloul pergamentat, în formă de semilună prezentat la orificiul de intrare, indică o direcţie oblică de penetraţie a glonţului” şi nicidecum o tragere cu ţeava lipită. Dacă ar fi fost o astfel de situaţie, ar fi fost necesar ca pe canalul de tragere să fie identificaţi factorii suplimentari ai împuşcării, ceea ce nu s-a întâmplat. De asemenea, Comisia Superioară Medico-legală a I.N.M.L. “Mina Minovici”, la data de 26.11.2004 a aprobat avizul Comisiei de Avizare şi Control din 27.04.2000 .

Singura concluzie realistă care se poate trage este aceea că Lepădatu Mitriţă a fost lovit în ceafă de un proiectil ce a urmat o traiectorie oblică faţă de corpul victimei, poziţie ce nu putea fi conferită decât dacă el provenea dintr-un ricoşeu.

Din cercetările efectuate şi actele aflate la dosar rezultă câteva concluzii: ambele victime au fost la serviciu în ziua de 13.06.1990 şi nu aveau nici o legătură cu evenimentele petrecute în acea zi şi nici anterior, în Piaţa Universităţii; nici Mocanu Valentin şi nici Lepădatu Mitriţă, în momentele premergătoare uciderii lor nu desfăşurau activităţi periculoase pentru militarii aflaţi în sediul Ministerului de Interne; amândoi au fost împuşcaţi din sediul ministerului, din zona postului 3, aflându-se în momentul împuşcării cu spatele spre clădirea din care s-a tras, prin urmare nu aveau cum să fie atacanţi ai acestei clădiri şi nici ai celor care se aflau în interior, protejaţi de ziduri şi având asupra lor armament cu muniţie de război; în ambele cazuri, proiectilele care au generat moartea victimelor nu au provenit din trageri directe ci din ricoşeuri; nici una din cele două victime nu se afla sub influenţa alcoolului; ambele victime erau, în realitate simpli spectatori ai evenimentelor ce se derulau.

Din analiza acestor concluzii rezultă indubitabil că faţă de cele două victime trăgătorii din interior nu se aflau în starea de legitimă apărare, aşa cum se prevede în art. 44, din C.pen., care impune imperativ pentru a da relevanţă juridică acestei situaţii care înlătură caracterul penal al faptei, existenţa unui atac material, direct, imediat şi injust. Probatoriul privind împrejurările în care au fost ucise cele două victime rezultă şi din declaraţiile martorilor oculari.

Faptul că în seara zilei de 13.06.1990, din clădirea sediului M.I. s-a executat foc cu muniţie de război, atât asupra manifestanţilor cât şi asupra T.A.B.-urilor şi cadrelor de armată, rezultă şi din documentele oficiale întocmite la vremea respectivă în cadrul M.A.p.N. Astfel, în Jurnalul activităţilor desfăşurate de unităţile armatei în garnizoana Bucureşti, în perioada 13-15.06.1990, în care se face referire la scrisoarea ministrului de interne, nr. S/76941/09.06.1990 (deci rezultă că acţiunile erau mai dinainte pregătite şi nu au avut loc spontan, cum s-a încercat a se justifica, ulterior) se arată o serie de activităţi care au marcat ziua respectivă, 13.06.1990. Spre exemplu, în conţinutul planului întocmit de către M.I. şi comunicat la M.A.p.N.,

s-a prevăzut pentru evacuarea persoanelor aflate în Piaţa Universităţii, participarea a 120 cadre şi militari în termen, de la Batalionul 265, Poliţie Militară. Ulterior, pe parcursul zilei Ministerul a fost solicitat şi a asigurat participarea de forţe şi mijloace mult mai numeroase şi cu valoare operativă deosebit de importantă.

La orele 15.45, potrivit documentului mai sus menţionat, “preşedintele României, a cerut telefonic la Marele Stat Major (M.St.M.) să se intervină cu 2 detaşamente de militari în sprijinul trupelor M.I. din Piaţa Universităţii. Generalul Şchiopu Nicolae, care îl înlocuia pe şeful M.St.M., i-a propus preşedintelui ca M.A.p.N. să nu intervină în Piaţa Universităţii, ci să întărească paza la Guvern şi Televiziune.

La orele 16.00, ministrul de interne, general colonel Mihai Chiţac, a solocitat telefonic la M.St.M., ca armata să intervină cu trupe în Piaţa Universităţii.

La orele 16.20, preşedintele ţării a cerut ca armata să întărească apărarea la celelalte obiective de stat (M.I., S.R.I., etc) apoi, după 10 minute, la orele 16.30, la cererea contraamiralului Cico Dumitrescu, de la M.I., generalul Şchiopu Nicolae a dat dispoziţie comandantului Armatei 1 şi comandantului trupelor de transmisiuni să intervină la Poliţia Capitalei, cu câte un detaşament alcătuit din câte 50 de militari. Ulterior, din ordinul şefului M.St.M., aceste efective au crescut, astfel că, la sediul M.I. au fost trimişi 150 de militari şi 10 TAB-uri, care trebuiau să acţioneze pe 2 direcţii: Piaţa Unirii – sediul M.I. şi Teatrul Bulandra- sediul M.I. Alte sute de militari şi paraşutişti au fost trimişi să acţioneze în diferite puncte din Capitală.

La orele 17.25, au fost alarmate comandamentele şi unităţile militare din Bucureşti şi Mihai Bravu, regimentele mecanizate din Slobozia şi Ploieşti, precum şi regimentele de paraşutişti din Caracal, Boteni şi Buzău. Potrivit indicativului primit, unităţile nu au scos din depozite nici un fel de muniţie.

La orele 17.35, la M.St.M. s-a primit ordinul preşedintelui să se folosească gazele lacrimogene în zona sediului M.I. iar la orele 19.25, preşedintele Iliescu Ion “informează pe prim adjunctul ministrului apărării naţionale că pe sediul Poliţiei Capitalei, s-a ridicat drapelul verde, legionar, deci mişcarea este o rebeliune legionară şi se tratează ca atare”.

La orele 20.30, se raportează că T.A.B.-urile s-au retras din mulţime iar cadrele M.I., din clădire, execută foc de avertisment (vol. II, anexa secretă, fila 193, vol. II, filele 31-32 şi filele 86-88 şi vol.X, filele 39-45).

La orele 23.43 a decolat elicopterul de la Otopeni, spre sediul M.I., unde a lansat 2200 fiole lacrimogene iar la orele 02.25, ministrul transporturilor Alexandru Dobre comunică ora sosirii trenurilor cu muncitori şi mineri: 00.55 a sosit Braşovul; 03.30  soseşte un tren de la Constanţa; 05.00 sosesc 4 trenuri cu minerii din Valea Jiului, precum şi câte un tren de la Craiova şi de la Galaţi. În realitate vor veni 12 trenuri cu muncitori şi mineri, precum şi un mare număr de autobuze din localităţile situate în apropierea Capitalei.

Acest document a fost pus la dispoziţia Comisiei Parlamentare de anchetă şi din el rezultă cine au fost actorii principali ai teatrului de operaţiuni de la sediile menţionate anterior.

Starea de fapt mai sus descrisă este completată cu rapoartele, notele explicative şi declaraţiile luate imediat după evenimente persoanelor implicate nemijlocit şi unor martori, precum şi declaraţiile date pe timpul urmăririi penale ori în faţa Instanţei de Judecată sau ulterior, după reluarea cercetărilor pentru lămurirea aspectelor stabilite prin Sentinţa de restituire cauzei pentrru completarea urmăririi penale.

Cadrul legal care reglementa uzul de armă la data de 13.06.1990 cu aplicare concretă privind paza şi apărarea sediului principal al Ministerului de Interne este cuprins în Decretul nr. 367/1971, privind regimul armelor, muniţiilor şi materiilor explozibile, în Regulamentul Serviciului de Gardă şi în Garnizoană -RG 2 şi Planul de pază şi apărare al sediului central al Ministerului de Interne. Acest plan conţine capitolele privind : importanţa şi caracteristicile obiectivelor; sistemul de pază; compunerea forţelor pentru pază şi misiunile acestora; îndatoririle personalului de pază; consemnul general şi particular al posturilor; dotarea, asigurarea materială, tehnică şi medicală; uzul de armă; modul de acţiune în situaţii deosebite.

În consemnul posturilor sunt prevăzute atât atribuţiile şi obligaţiile personalului de pază cât şi aria de desfăşurare a fiecărui post fiind delimitate punctele teritoriale până la care este operabil consemnul postului şi cele peste care nu mai operează acest consemn.

Planul de pază şi apărare al sediului central al Ministerului de Interne reprezintă forma concretă a modului în care se poate face uz de armă în raport cu Decretul 367/1971 şi Regulamentul Serviciului de Gardă şi în Garnizoană -RG 2, normative care au prevederi cu caracter general.

Din analiza prevederilor celor 3 documente invocate, referitor la uzul de armă se desprind următoarele:

-              Militarul aflat într-un post de pază nu poate deschide foc cu arma din dotare decât în condiţile şi în cazurile prevăzute în Decretul 367/1971, atunci în vigoare şi numai după efectuarea somaţiilor legale (prevederi reiterate şi în actuala reglementare cu unele modificări, respectiv Legea 295/2004, privind regimul armelor şi muniţiilor.

-              Potrivit art. 40 alin. 2, din Decret “se interzice uzul de armă împotriva copiilor, femeilor gravide, precum şi în situaţia în care s-ar pune în pericol viaţa altor persoane”.

-              La capitolul I alin. 3, pct. 4, din Planul de pază şi apărare al sediului central al Ministerului de Interne se arată că imobilul este construit din beton, plăci prefabricate şi cărămidă rezistente la incendii şi explozii;

-              La consemnele particulare ale posturilor de pază nr. 1, 2 şi 3, există pentru fiecare dintre acestea precizarea expresă de delimitare a razei postului, limita zonei interzise fiind uşa de la intrarea în obiectiv; în acest sens, numai în situaţia în care un atacator trecea de pragul uşii, abia atunci era legală procedura uzului de armă care trebuia să fie precedată de somaţiile corespunzătoare;

Mai trebuie subliniat faptul că, potrivit prevederilor din regulamentele militare aflate atunci în vigoare, aceste obligaţii reveneau atât subofiţerilor titulari ai posturilor de pază, cât şi subunităţilor venite în sprijinul acestora, în concret, militarii din cadrul Batalionului de Trupe de Pază şi Ordine Ploieşti, care au acţionat la posturile nr. 2 şi 3. În seara zilei respective, conform probelor aflate la dosarul cauzei, la posturile nr. 2 şi 3 de la sediul Ministerului de Interne, s-au tras un număr de 130 cartuşe de război, calibru 7,62 mm. Urmare a folosirii muniţiei de război împotriva acţiunii manifestanţilor a rezultat uciderea prin împuşcare a victimelor Mocanu Valentin şi Lepădatu Mitriţă.

Din probele administrate rezultă că abia în jurul orelor 23.00 a fost distribuită muniţie militarilor din unităţile M.A.p.N. Dintre aceştia, doi ofiţeri de la U.M. 01305 Bucureşti, care aveau misiunea de a păzi camionul cu muniţie, au tras în aer cu pistoalele din dotare pentru a îndepărta persoanele suspecte care s-au apropiat prea mult de autovehicul, însă, urmare a tragerilor în aer efectuate de ei nu au rezultat victime astfel că, acţiunea lor nu are reflexii penale.

Se impune a menţiona faptul că, executarea focului cu muniţie de război din sediul central al M.I., în condiţiile descrise, s-a făcut pe fondul unei puternice stări de tulburare în care s-au aflat atât cei care au ordonat tragerea cât şi cei care au tras efectiv. Astfel, urmează a se reţine ca o circumstanţă atenuantă obligatorie starea de provocare, prev. de art. 73, lit. b, din C.pen., faţă de persoanele decidente care au ordonat deschiderea focului. În ceea ce îi priveşte pe cei care au executat nemijlocit focuri de armă, ei nu pot fi puşi sub incidenţa răspunderii penale întrucât fapta lor a fost săvârşită în executarea unui ordin militar, legal în formă şi aparent legal în conţinut. De altfel, în dispozitivul rechizitoriului iniţial s-a şi dispus neînceperea urmăririi penale faţă de aceşti militari, în baza prevederilor art. 228, alin 4, rap. la art. 10, lit, d, din C.pr. pen., deci apreciindu-se că au comis fapta fără vinovăţie.

În ceea ce îi priveşte pe învinuiţii, general rez. Chiţac Mihai, general rez. Andriţa Gheorghe, col. rez. Costea Dumitru şi  col. rez. Constantin Vasile, aceştia au comis faptele pentru care au fost puşi sub învinuire, cu intenţie indirectă. Aceştia au hotărât, fiecare la nivelul de decizie conferit de prerogativele funcţiei pe care erau încadraţi, să se execute foc cu muniţie de război în cele 2 holuri de intrare în clădirea M.I., în condiţiile în care puteau şi trebuiau să prevadă că o astfel de acţiune periculoasă putea pune în primejdie viaţa unor persoane, inclusiv dacă cartuşele erau trase direct sau puteau să ricoşeze, cum de altfel s-a şi întâmplat.

Cei patru învinuiţi, după felul cum au acţionat, deşi nu au urmărit în mod direct uciderea victimelor, au acceptat producerea rezultatului letal. Vinovăţia lor pentru moartea celor 2 victime rezidă şi din acceea că au dat ordin să se facă uz de armă, în condiţii total ilegale.

V. EVENIMENTELE CARE AU AVUT LOC ÎN ZONA FOSTULUI  MAGAZIN “ROMARTA COPIILOR”

Evenimentele care au avut loc în această zonă s-au petrecut după miezul nopţii de 13/14.06.1990 când, după despresurarea clădirii sediului Ministerului de Interne, în jurul orelor 01.00, detaşamentul de paraşutişti din U.M. 01847 Buzău, pus sub comanda învinuitului col. rez. Constantin Vasile, a deschis focul asupra manifestanţilor rămaşi, fapt ce a avut consecinţă uciderea, prin împuşcare a 2 persoane şi rănirea altor 3. Împrejurările în care au fost rănite alte persoane, în urma disjungerii dispuse prin rechizitoriul iniţial, sunt cercetate în dosarul nr. 75/P/1998.

Din analiza “Jurnalului activităţilor desfăşurate de unităţile armatei în garnizoana Bucureşti în perioada 13-15.06.1990” rezultă următoarele:

-              după ce la orele 17.25 prim adjunctul ministrului apărării naţionale şi şef al M.St.M., a ordonat alarmarea unor comandamente şi unităţi militare, la orele 17.31 serviciul operativ din M.St.M. a transmis ordinul la Comandamentul Aviaţiei Militare, în subordinea căruia se aflau şi trupele de paraşutişti. La orele 18.30, şeful M.St.M., a ordonat ca regimentele 56, 60 şi 64 paraşutişti, din Caracal, Boteni şi Buzău, să fie aduse pe calea aerului la Bucureşti şi a dispus să se numească comandanţi militari unici pentru misiunile ce urmează a fi executate.

-              la orele 21.45 primul adjunctul al ministrului apărării naţionale a raportat preşedintelui Iliescu că T.V.R. este în curs de eliberare iar la M.I. nu se poate acţiona în forţă deoarece sunt oameni de diferite tendinţe şi propune să se organizeze 3 detaşamente formate din paraşutişti, poliţie şi poliţie militară şi sprijinite de tancuri să acţioneze în direcţii convergente, după folosirea substanţelor lacrimogene cu ajutorul elicopterului, fără a se face uz de armă (vol II, anexa secretă, fila 194).

-              la orele 22.00, preşedintele Iliescu a comunicat că în această noapte (13/14.06.1990), elemente turbulente vor încerca să pătrundă şi în alte obiective, aceştia având asupra lor arme şi muniţie; toţi militarii să aibă baioneta pusă la armă şi să se apere împotriva celor care atacă. Cei care atacă nu sunt revoluţionari, sunt contrarevoluţionari legionari. Această comunicare a fost transmisă la toate comandamentele de armă, la Armata I şi la Divizia 57 Mecanizată.

-              la orele 23.30, comandantul Aviaţiei Militare, generalul Opruţă Horia a raportat că au sosit la Aeroportul Otopeni, un număr de 200 militari de la Buzău, aceştia fiind înarmaţi cu muniţie de război la Regimentul de Tansport Aerian. S-a ordonat acestora să se deplaseze în Piaţa Mihail Kogălniceanu pentru a participa la despresurarea M.I.

-              la orele 01.07, generalul maior Paul Romulus, a raportat din biroul ministrului de interne că localul a fost despresurat complet, fiind ocupat de armată.

-              la orele 01.35 primul adjunct al ministrului apărării, l-a informat pe preşedintele Iliescu despre situaţia din Bucureşti, relatând că sediul M.I. a fost eliberat şi ocupat de armată, că bandele de vandali sunt alungate, fiind în contact cu ele, subunităţile de paraşutişti de pe Bd. Kogălniceanu în faţa Casei Centrale a Armatei şi str. Constantin Mille.

Un alt document relevant privind operaţiunile militare ce au avut loc în zona “Romarta Copiilor” este “Sinteza privind acţiunile desfăşurate de către trupele Ministerului Apărării Naţionale în perioada 13-15.06.1990”  În această “sinteză” se menţionează că, sub presiunea forţelor care au acţionat pentru depresurarea clădirii M.I., manifestanţii s-au repliat succesiv pe direcţia Poliţia Capitalei – Magazinul “Romarta Copiilor”- fostul Restaurant Havana-Hotel Modern. Spaţiul dintre localurile fostelor magazine Delta Dunării şi “Romarta Copiilor” a fost blocat de manifestanţi cu tomberoane şi alte obiecte. La ajungerea în faţa acestui baraj, asupra militarilor, s-au aruncat sticle incendiare, fiind incendiat (?) echipamentul unui militar, moment în care manifestanţii au încercat să îl captureze pe acest soldat, ceea ce se susţine în document, a determinat detaşamentul de paraşutişti din U.M.01848 să execute un foc de avertisment (cu ţevile în plan vertical ?) şi prin acţiunile detaşamentului a fost respins atacul şi salvat acest soldat (vol. II, anexa secretă, fila 55).

În continuare se arată că, în timp ce se acţiona cu un tanc, manifestanţii l-au incendiat (?), moment în care paraşutiştii au executat un foc de avertisment (cu ţevile în plan vertical ?). De asemenea, se arată în document că, aruncându-se cu sticle asupra miliatrilor, faţa unui soldat a fost grav brăzdată de tăieturi provocate de cioburile unei sticle, iar militarul pierzându-şi cunoştinţa a căzut şi era în pericol de a fi capturat, motiv pentru care detaşamentul de paraşutişti a fost obligat să execute pentru a treia oară, foc de avertisment (cu ţevile în plan vertical ?).

Din raportul adresat prim-locţiitorului şefului M.St.M. şi şef al Direcţiei Operaţii de către şeful de Stat Major al Comandamentului Aviaţiei Militare rezultă că, la orele 17.45, comandantul Aviaţiei Militare, în baza ordinului primit de la M.St.M., a alarmat unităţile subordonate. astfel că, militarii au fost trimişi la Bucureşti, fără a avea asupra lor muniţie. Muniţia avea să le fie distribuită la Regimentul de Transport Aerian, de la Otopeni. Nu rezultă din nici un document că s-ar fi dat vreun ordin pentru ridicarea capacităţii de luptă, când, potrivit Instrucţiunilor menţionate se distribuia muniţie de război.

Tot din documentul mai sus menţionat, rezultă că, la sediul Ministerului de Interne a acţionat un detaşament condus de lt. col. Constantin Vasile, compus din 194 militari din Regimentul 60 Pşt. Se mai arată în document că pe timpul îndeplinirii misiunii, s-au consumat 1225 cartuşe, calibru 7,62 mm, fără ca în zona de acţiune să se semnaleze morţi sau răniţi prin împuşcare. De asemenea, se arată că “au fost reţinute şi predate poliţiei aproximativ 300 persoane”.

Dintr-un alt “Act de Justificare” rezultă că, în preioada 13-14.06.1990 au fost consumate 1466 cartuşe, 7,62 mm, scurt, glonţ miez oţel, tub oţel. În nici un act nu se face menţiune că

s-ar fi distribuit muniţie de manevră.

Din analiza conţinutului documentelor menţionate, coroborate cu materialul probatoriu administrat în cauză ulterior, rezultă o serie de concluzii, după cum urmează:

-consemnul general al misiunii paraşutiştilor deplasaţi în Bucureşti în noaptea de 13/14.06.1990, privind folosirea armelor de foc, transmis acestora în mod repetat, a fost acela că militarii nu vor trage asupra manifestanţilor , decât în situaţia în care se tage cu arme de foc asupra lor. Nu rezultă de nicăieri că manifestanţii ar fi tras cu arme de foc asupra militarilor aflaţi în dispozitiv, astfel că aceste susţineri sunt nerealiste;

-ordinul dat de M.St.M., cu privire la faptul că detaşamentele trebuie să acţioneze sub o comandă unică, a fost executat în sensul că militarii de la Regimentul 60 Pşt. Buzău au fost preluaţi în subordine de către lt.col. Constantin Vasile, care la aceea dată îndeplinea funcţia de ofiţer I, la secţia paraşutişti în Statul Major al Aviaţiei şi Apărării Antiaerine. Secţia era comandată atunci de către col. Sterian Dumitru, venit la conducere după Revoluţia din decembrie 1989. Practic, în calitate de ofiţer I, la secţia menţionată şi în absenţa col. Sterian Dumitru, funcţia cea mai mare aparţinea respectivului ofiţer, el fiind acela care, pe linie de specialitate comanda toţi paraşutiştii din România.

- în urma executării focului cu muniţie de război, ocazie cu care au fost consumate real 1466 cartuşe, a rezultat uciderea a două persoane şi rănirea altor trei. Numărul celor răniţi este însă mai mare şi, aşa cum am mai menţionat, împrejurările în care acestea au suferit vătămări corporale, prin împuşcare, sunt cercetate într-un alt dosar;

- afirmaţiile potrivit cărora militarii din acest detaşament ar fi fost incendiaţi, răniţi grav, atacaţi în forţă, tăiaţi, etc. sunt inexacte, singura explicaţie a acestor exagerări făcute de oficialii vremii fiind aceea de a încerca să justifice motivul pentru care, în mod nejustificat s-a ordonat deschiderea focului. În realitate, a rezultat că, din acest detaşament, numai trei militari în termen au fost uşor vătămaţi, prezentând zgârieturi şi contuzii, motiv pentru care au fost internaţi pe o perioadă de una – două zile, după care, au fost externaţi vindecaţi şi şi-au reluat programul de pregătire militară. Nici unul nu a prezentat certificate medico-legale;

- este nesusţinută aserţiunea potrivit căreia militarii au tras foc de avertisment cu ţeava numai în plan vertical, deoarece din cercetări rezultă că aceştia au tras foc de intimidare, direct spre manifestanţi, acest foc fiind neochit, fiind tras inclusiv în zidurile clădirilor din zonă, fapt ce a creat în mod real, posibilitatea apariţiei unor ricoşeuri apte de a ucide;

- ordinul special transmis acestui detaşament de paraşutişti după despresurarea M.I., când ei împingeau manifestanţii spre Casa Centrală a Armatei, Romarta Copiilor şi Restaurantul Havana, a fost în mod clar şi explicit de a nu deschide focul , sub nici un motiv, cu armele din dotare. Acest ordin a fost încălcat însă, de trei ori, în mod succesiv.

Revenind la explicarea stării de fapt, se impune a menţiona că, de la Buzău până la Bucureşti, comanda detaşamentului a fost asigurată potrivit ordinului de zi pe unitate nr. 130/14.06.1990, de către maiorul Hodârnău Romulus, acesta avâdu-l ca adjunct pe maiorul   Brânză Maricel. La Aeroportul Otopeni, au fost aşteptaţi de către lt.col. Ionescu Vasile, care avea atribuţii pe linia pregătirii de luptă, în cadrul secţiei paraşutişti, din Comandamentul Aviaţiei Militare. După ce au primit muniţia, mr. Hodârnău s-a întâlnit cu învinuitul col. rez. Constantin Vasile, şeful lui pe linie de armă, care i-a comunicat că din ordinul generalului Mircea Budiaci o să preia el personal comanda detaşamentului de paraşutişti. Acestă decizie vine ca urmare a ordinului dat de la M.St.M., ca unităţile şi subunităţile folosite în misiune să se afle sub comandă unică. Pe de altă parte, ea are semnificaţia învestirii învinuitului col. rez. Constantin Vasile, cu toată puterea de decizie a unui comandant militar, prin urmare, aşa cum se prevedea în Regulamentul disciplinei militare, fiind răspunzător pentru legalitatea şi urmările ordinelor date. Astfel, maiorul  Hodârnău Romulus a devenit, o dată cu preluarea nemijlocită a comenzii de către învinuitul col. Constantin Vasile, subordonat al acestuia şi, evident, executant al ordinelor primite de la şeful său.

Învinuitul col. rez. Constantin Vasile i-a explicat apoi maiorului Hodârnău Romulus că au misiunea să despresureze sediul Ministerului de Interne, după care cei doi ofiţeri s-au dus la autobuzele unde se găseau ceilalţi militari paraşutişti, ocazie cu care mr. Hodărnău Romulus i-a informat pe subordonaţi că detaşamentul va fi comandat de superiorul lor ierarhic, învinuitul col. rez. Constantin Vasile.

În jurul orelor 21.30, autobuzele cu militari au plecat spre Piaţa Mihail Kogălniceanu, pentru a se întâlni cu celelalte forţe militare. O dată ajunşi în piaţa respectivă, învinuitul col. rez. Constantin Vasile a participat singur, din partea acestui detaşament la o scurtă şedinţă de instruire, convocată de generalul mr. Paul Romulus, comandantul comenduirii garnizoanei Bucureşti şedinţă la care au participat şi ceilalţi comandanţi de formaţiuni militare sosiţi în piaţă.

În jurul miezului nopţii, acest dispozitiv militar s-a deplasat, desfăşurat, spre sediul M.I., pe care în mai puţin de o oră l-au încercuit şi au reuşit să alunge manifestanţii care se mai aflau acolo. În continuare, detaşamentul de paraşutişti conduşi de învinuitul col. rez. Constantin Vasile s-a deplasat pe Calea Victoriei, spre intersecţia cu fostul Bd. Gheorghe Gheorghiu Dej, pentru a elibera şi aceea zonă de manifestanţi . În această misiune paraşutiştii au fost însoţiţi de un tanc venit în sprijin. După ce au depăşit zona Poliţiei Capitalei, o sticlă incendiară a lovit blindajul tancului, iar trei soldaţi au suferit vătămări uşoare, ca urmare a pietrelor aruncate asupra lor de către manifestanţi. În aceste împrejurări şi contrar consemnului şi ordinelor primite, învinuitul col. rez. Constantin Vasile a smuls nervos o armă de la un militar în termen şi a tras o rafală cu ea, ordonându-le în acelaşi timp soldaţilor să execute focul. În aceste împrejurăi, militarii au deschis focul, trăgând dezordonat, lovind cu gloanţele inclusiv zidurile clădirilor din zonă. Pe partea opusă intersecţiei se afla în faţa magazinului “Romarta copiilor”, partea vătămată Pârvulescu Dan Gabriel, la o distanţă de aproximativ 100 m, faţă de militari. Acesta a fost împuşcat în piciorul stâng, mai precis la 11,5 cm deasupra genunchiului. Pârvulescu Dan Gabriel era singur în zonă, şi a încercat să se retragă într-un loc mai ascuns însă nu a reuşit, fiind luat de o maşină a poliţiei şi dus la Spitalul Militar Central. Ulterior, a fost încarcerat, iniţial la Şcoala Superioară de Poliţie, apoi la Secţia 8 Poliţie şi la Spitalul Penitenciar Jilava, fiind eliberat la data de 21.09.1990. Din raportul de expertiză medico-legală, rezultă că Pârvulescu Dan Gabriel “a prezentat leziuni produse prin împuşcare, cu armă de foc, posibil cu proietil calibru 7,62 mm, plagă transfixiantă, coapsa stângă. Direcţia de tragere s-a efectuat de la distanţă, în afara factorilor suplimentari ai împuşcării, cu direcţia din faţa victimei…a necesitat circa 30-35 zile îngrijiri medicale”.

După primele trageri, manifestanţii au fugit spre Piaţa Universităţii, fiind urmăriţi de militari, iar în momentul în care aceştia se aflau în zona coloanelor magazinului “Romarta copiilor” şi în faţa fostului Restaurant Havana  (în prezent Cazinoul Princesse), în spatele lor, între magazinul “Romarta copiilor” şi fostul magazin Delta Dunării (actualul local Pizza Hut), s-a format un baraj constituit din militarii paraşutişti care, din ordinul aceluiaşi învinuit, col. rez. Constantin Vasile, au deschis din nou focul, trăgând tot la întâmplare. De acestă dată, au fost împuşcate mai multe persoane, dintre care prima mortal, respectiv victima Drumea Dragoş.

Drumea Dragoş se afla împreună cu prietenul său Paraschiv Mircea Lucian la aproximativ 50-60 m de barajul respectiv, cu spatele la acesta şi amândoiu fugeau pentru a-şi salva viaţa. Martorul Paraschiv Mircea Lucian a declarat următoarele: ” … cu Dragoş am ajuns în jurul orelor 01.30, în intersecţia bulevardului cu cofetăria Universităţii. Am văzut format cordon de scutieri (care nu erau înarmaţi) şi în spatele lor armată, dispuşi de la magazinul Delta Dunării, până la coloanele de la magazinul “Romarta copiilor”, barând tot bulevardul….în prezenţa mea Dragoş nu a folosit asemenea mijloace (pietre sau sticle incendiare). În acel moment am văzut că începuse să se execute foc, dinspre cordonul dinspre bulevard şi, la fel pot menţiona că s-a tras cu gloanţe de război, întrucât Dragoş a fost surprins de un asemenea glonţ”.

Din raportul medico-legal de autopsie, aprobat de Comisia de Avizare şi Control de pe lângă I.M.L. Bucureşti, rezultă că mortea lui Drumea Dragoş a fost violentă şi s-a datorat hemoragiei contuziei şi dilacerării meningo-cerebrale, consecutive unui traumatism cranio-cerebral, prin împuşcare cu armă de foc. După aspectul leziunilor prezentate de cadavru, la nivelul toracelui, acestea au fost produse prin împuşcare cu armă de foc, tragerea fiind de la distanţă, din spatele victimei, victima având o poziţie posibil aplecată în faţă.

Tot în aceste împrejurări a fost împuşcată mortal şi victima Duncă Gheorghiţă. Din cercetările efectuate şi actele aflate la dosar, rezultă că în seara de 13.06.1990 a stat acasă urmărind la televizor un meci de fotbal, împreună cu doi vecini. Victima nu a ajuns însă la Televiziune, ci în centrul oraşului.

Cert este că, în jurul orelor 03.00, victima se afla în sediul M.I., printre alte persoane reţinute de către poliţie şi armată din zona centrală a Capitalei, după intervenţia paraşutiştilor. Medicul militar Popescu Gheorghe, în timp ce îi examina pe cei reţinuţi, l-a identificat pe Duncă Gheorghiţă, care prezenta în zona abdominală o rană gravă. Medicul l-a descris pe Duncă Gheorghiţă ca fiind într-o stare de şoc şi că miroasea a alcool. Datorită faptului că pierduse mult sânge şi condiţiile existente nu erau propice unui control amănunţit, am stabilit că trebuia de urgenţă transportat la o unitate medicală. Spunându-mi-se că este periculos şi că trebuie să fie păzit, am stabilit să fie transportat la Spitalul Ministerului de Interne. L-am transportat personal, împreună cu şoferul ambulanţei şi aici, în urma examinării s-a stabilit că suferise o plagă prin împuşcare. Medicul mai relatează că militarii i-au spus că l-au observat (pe victimă), participând la acţiunea de atac al ministerului şi că aruncase cu sticle incendiare În presa din zilele următoare (Poliţia română şi Realitatea româneacă) Duncă Gheorghiţă avea să fie prezentat ca fiind incendiatorul şef din ziua de 13.06.1990.

La Spitalul Ministerului de Interne, victima a fost preluată la camera de gardă de către col. Dr. Grumezescu Mirică, acesta îndeplinind atunci şi funcţia de director al spitalului. În timp ce acesta îl consulta pe Duncă Gheorghiţă, victima i-a relatat medicului, următoarele: “după ce a văzut împreună cu un prieten emisiunea de la Televiziune, în legătură cu tulburările de stradă din centrul Capitalei, în seara zilei de 13.06.1990, s-a deplasat către centrul Capitalei şi pe când se afla în faţa magazinului Romarta Copiilor, a simţit că a fost împuşcat în şold. În plus, îmi amintesc că pacientul îşi exprima nedumerirea de a fi ajuns aici, în faţa M.I. De la Spitalul Ministerului de Interne, victima a fost transportată la Spitalul Clinic de Urgenţă unde a decedat după 15 minute de la introducerea sa în sala de operaţie . Din raportul medico-legal de autopsie, avizat de Comisia de Avizare şi Control de pe lângă I.M.L. Bucureşti, rezultă că moartea lui Duncă Gheorghiţă a fost violentă şi s-a datorat bronchopneumoniei, în cazul peritonitei purulente, cu punct de plecare de la leziunile traumatice ale intestinului. Aceste leziuni, precum şi celelate, s-au produs prin transversarea victimei la nivelul micului bazin, de către un proiectil (glonţ), cu calibru de 7-8 mm,(posibil 7,62 mm), pe o direcţie latero-laterală (de la dreapt la stânga), tras de la o distanţă care depăşeşte limita de apariţie a factorilor suplimentari ai împuşcării (vol. I, filele 236-238).

Tot în aceste împrejurări şi în condiţii similare, au mai fost rănite, prin împuşcare, victimele Prodanczuk Gabriel Mircea, împuşcat în obrazul drept, cu retenţie de glonţ deformat (ricoşeu) şi Iancu Cătălin, împuşcat în piciorul drept. Din declaraţia victimei Prodanczuk Gabriel Mircea, rezultă că în seara zilei de 13/14.06.1990, a plecat de acasă să afle ce se întâmplă cu tatăl său, care era ofiţer activ la Poliţia Capitalei. Pe drum, în timp ce era în apropierea fostului Restaurant Trocadero, a fost împuşcat în obrazul drept, după care a fost dus la Spitalul de Urgenţă cu o maşină particulară. Glonţul era deformat, motiv pentru care şi-a dat seama că înainte să îl lovească pe el, se lovise în ceva tare, venind din ricoşeu.

Din raportul de expetiză medico-legală, rezultă că Prodanczuk Gabriel Mircea a prezentat leziuni produse prin împuşcare cu armă de foc, cu glonţ, cu tragere de la distanţă, în afara factorilor secundari ai împuşcării, posibil cu glonţ de calibru 7,62 mm, iar leziunile au necesitat 25-30 zile îngrijiri medicale, nu i-au pus în pericol viaţa şi nu a rămas cu infirmitate sau sluţire .

Având în vedere faptul că a fost împuşcat în faţă, se poate trage concluzia că viaţa victimei a fost pusă în pericol. Trăgătorii puteau şi trebuiau să prevadă că, utilizând muniţie de război în spaţiul public, în zona unde se găseau oameni se creeau premisele uciderii ori vătămării corporale ale acestora.

Partea vătămată, Iancu Cătălin a declarat că, după miezul nopţii de 13/14.06.1990, în timp ce se deplasa cu valul de manifestanţi dinspre magazinul Victoria spre magazinul Romarta Copiilor a observat că militarii care îi urmăreau au tras câteva rafale în pereţii magazinului. El a încercat să scape fugind  spre Universitate, pe lângă coloanele magazinului şi să se ascundă în acelaşi timp, moment în care, întorcând capul, a observat barajul de militari format deja în spatele lui şi care au deschis focul, fiind împuşcat în picior. A fost luat de 2 persoane şi transportat pe treptele Librăriei Mihai Eminescu după care a fost dus cu o ambulanţă la Spitalul Colţea.

Din raportul de expetiză medico-legală rezultă că Iancu Cătălin a prezenta leziuni traumatice care au putut fi produse prin împuşcare, pe coapsa stângă în treimea medie, faţa posterioară şi au necesitat pentru vindecare 30-35 zile îngrijiri medicale. Direcţia de tragere a fost dreapta-stânga şi de la o distanţă suficient de mare ca să se afle în afara acţiunii factorilor suplimentari ai tragerii. Împuşcarea s-a produs, posibil, cu un glonţ calibru 7,62 mm, numai prin ricoşare (lovire anterioară a unui plan dur care să determine deformarea glonţului). În ceea ce priveşte victimele Pârvulescu Dan Gabriel şi Iancu Cătălin care au suferit vătămări corporale prin împuşcare în zona membrelor inferioare, se constată că numai datorită încercării lor de a se salva din faţa gloanţelor nu au fost împuşcate în zone vitale. Concluzia care se poate trage şi în cazul acestora, este aceea că, a existat o intenţie indirectă din partea trăgătorilor de a le suprima viaţa prin împuşcare cu o armă de foc, instrument destinat special pentru ucidere şi numai reacţia lor de moment i-a salvat, dovadă fiind existenţa celor 4 persoane ucise.

În afara celor 3 părţi vătmate, rănite prin împuşcare, în urma studierii arhivelor şi a documentelor primite de la 14 spitale din Capitală, au mai fost identificate şi alte persone care au fost diagnosticate cu răni rezultate din împuşcare, însă în ceea ce le priveşte, cauza a fost disjunsă o dată cu întocmirea primului rechizitoriu, cercetările fiind efectuate într-un alt dosar.

Învinuitul col. rez. Constantin Vasile, a negat săvârşirea vreunor fapte penale, considerând că este nevinovat, însă ceilalţi martori audiaţi susţin contrariul. Unul dintre aceştia este chiar fostul său şef, generalul rez. Budiaci Mircea care a declarat că “dimineaţa…, când acest detaşament a revenit la comandament locotenent-colonelul  Costantin Vasile a venit personal şi mi-a raportat că misiunea a fost îndeplinită însă au întâmpinat reacţii agresive din partea manifestanţilor în zona Casei Centrale a Armatei, către sediul Poliţiei Capitalei, loc în care acest detaşament a executat foc de avertisment pentru împrăştierea manifestanţilor. Textual, despre acesta ofiţerul ne-a spus  “datorită reacţiei agresive a manifestanţilor, am fost nevoiţi să deschidem foc de avertisment, după care manifestanţii au început să strige că pleacă, deoarece nu le merge cu noi. Precizez că locotenent-colonelul  Constantin Vasile a fost numit din partea Comandamentului Aviaţiei Militare, şef al acestui detaşament, răspunzând de coordonarea îndeplinirii misiunii” .

Aşa cum s-a menţionat şi în rechizitoriul iniţial, din probatoriul administrat şi actele aflate la dosar, rezultă că învinuitul col. rez. Constantin Vasile a săvârşit faptele cu intenţie indirectă. În ceea ce îi priveşte pe ceilalţi militari din U.M. 01847 Buzău, în mod corect s-a apreciat că aceştia nu pot fi traşi la răspundere penală, întrucât, la fel ca şi trăgătorii de la sediul Ministerului de Interne au executat un ordin militar, legal în formă şi aparent legal în conţinut, fără ca ei să aibă posibilitatea, în condiţiile date de a nu-l îndeplini. Mai mult, ca urmare a informaţiilor primite de la cel mai înalt nivel, ei aveau convingerea că acţionează împotriva unei “rebeliuni legionare şi că trebuie să acţioneze ca atare”. Pe de altă parte, rezultă că unii dintre manifestanţi au dat dovadă de violenţă, aruncând cu pietre şi sticle incendiare spre zona unde se aflau militarii. Prin urmare, în mod cert a existat o stare de provocare şi, ca atare, în mod obligatoriu aceasta urmează a fi reţinută ca circumstanţă atenuantă, potrivit art. 73, lit. b , din C. pen.

VI. PRACTICA JUDICIARĂ ŞI DOCTRINA DE  SPECIALITATE  ÎN MATERIE

Iniţial, s-a stabilit că toţi cei cinci învinuiţi se fac răspunzători de instigare la infracţiunea de omor deosebit de grav, prev. de art.25, rap. la art.174-176, lit.b, din C.pen., cu aplicarea art.73 lit. b, din C.pen. şi art.75, lit.a, din C. pen., iar pentru învinuitul col. rez. Constantin Vasile s-a reţinut şi instigare la tentiva la infracţiunea de omor deosebit de grav, prev. de art. 25, rap. la art.20 şi la art. 174-176, lit. b, din C.pen. cu aplicarea art.33, lit.a, din C.pen şi art.73,

lit. b, din C.pen.

După restituirea cauzei şi efectuarea lucrărilor solicitate pentru completarea urmăririi penale, reanalizând întreg materialul probatoriu administrat, s-a dispus, prin ordonanţa din 02.07.2007, schimbarea încadrării juridice din cea iniţială în aceea de participaţie improprie la omor calificat şi omor deosebit de grav, prev. de art. 31, alin 2, din C.pen rap. la art. 174, 175, lit. e şi 176 lit. b, din C. pen, în condiţiile prev. de art. 73, lit. b, din C.pen. şi cu aplicarea prevederilor art. 13, din C.pen. În ceea ce îl priveşte pe învinuitul col. rez. Constantin Vasile, urmează a i se reţine şi participaţie improprie la tentativa de omor calificat şi omor deosebit de grav, în condiţiile concursului ideal de infracţiuni, prev. de art. 33, lit. b, din C.pen.

Pentru a se ajunge la această încadrare juridică, s-a avut în vedere că, în conformitate cu disp. art. 31, alin. 2, din C.pen., participaţia improprie constă în determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, de către o persoană care comite acea faptă, fără vinovăţie.

Din probatoriul administrat, rezultă că învinuiţii, acţionând fie împreună, fie independent, potrivit nivelului ierarhic de competenţă funcţională conferit de funcţiile pe care erau încadraţi, au determinat, în modalităţile arătate, militarii subordonaţi lor să comită faptele care au avut ca urmare uciderea a 4 persoane şi rănirea altor 3.

Un alt aspect care a fost examinat este acela referitor la determinarea gradului de vinovăţie al persoanelor implicate. Este imposibil şi incorect, din punct de vedere juridic a se stabili o vinovăţie generalizată asupra tuturor participanţilor pentru că, nu toţi, aşa cum s-a arătat în expunerea stării de fapt, au acţionat pentru a produce urmările ce au avut loc. Cert este însă, că învinuiţii au depăşit limitele unor reacţii tolerabile în cadrul confruntărilor ce au avut loc cu manifestanţii. Este important de subliniat că decizia iniţială de reprimare a fost luată la cel mai înalt nivel şi a fost coordonată, personal, de către fostul şef al statului, Iliescu Ion. Faţă de acesta, s-a dispus începerea urmăririi penale pentru participaţie improprie la aceeaşi fapte, prin rezoluţia din data de 19.06.2007. Planul de acţiune a fost elaborat din ordinul său şi,  în calitate de preşedinte ales, a ordonat intervenţia militară, cu muniţie de război, TAB-uri şi alte forţe, împotriva demonstranţilor care se manifestau violent, depăşindu-şi atribuţiile prevăzute de art. 82 din Decretul Lege nr. 92/1990. De asemenea, nu a fost luată o decizie cu consultarea Consiliului Militar Superior (ulterior denumit Consiliul Suprem de Apărare a Ţării). Nu există nici un Decret ori alt act, în baza căruia să se fi dispus alarmarea de luptă a unităţilor ori instituirea stării de urgenţă, aşa cum se prevede în art. 82, lit. g, din actul normativ anterior menţionat. Mobilizarea parţială sau generală a armatei putea fi declarată numai cu aprobarea prealabilă a Parlamentuilui, în cazuri excepţionale, conform art. 82, lit. f din acelaşi Decret. Dreptul de a dispune alarmarea de luptă (atunci având indicativul “Ştefan cel Mare”), îl avea exclusiv ministrul apărării naţionale, însă acesta nu era în ţară. S-a ordonat doar alarmă de exerciţiu – indicativul “Munţii de Aramă” potrivit căruia, unităţile implicate nu trebuiau înarmate cu muniţie de război şi nu trebuiau să părăsească incinta cazărmilor sau locaţia stabilită pentru acest tip de alarmă.

Având în vedere aceste considerente, precum şi probatoriul administrat în cauză şi ţinând seama de decizia Curţii Constituţionale din 20.06.2007, prin care s-a statuat că art.3, alin 2 şi 3 teza întâi din Legea nr. 356/2006, pentru modificare şi completarea codului de procedură penală, precum şi modificarea altor legi sunt neconstituţionale, prin rezoluţia din 19.07.2007 s-a dispus disjungerea cauzei în ceea ce îl priveşte pe Iliescu Ion şi declinarea acesteia la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -Secţia de urmărire penală şi criminalistică, dându-se astfel eficienţă disp. art. 35, alin. 2 din C.pr.pen.

În sprijinul tezei care susţine că responsabilitatea sub aspect penal revine liderilor decidenţi, sunt şi deciziile anterioare emise de Curtea Supremă de Justiţie şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care au fost condamnaţi Miron Cozma şi alţi inculpaţi pentru faptele comise în timpul mineriadelor din 1991 şi 1999. (Decizia Curţii Supreme de Justiţie nr. 486/15.02.1999 şi Sentinţa nr.72/12.12.2003 a Curţii de Apel  Bucureşti, definitivă prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 5459 din 28.09.2005). Folosind o exprimare mai plastică, nu este de vină trotilul care explodează, ci acela (aceia) care dă (dau) foc fitilului.

Doctrina actuală oferă subiecte interesante privind angajarea răspunderii în astfel de situaţii. În doctrina română, s-a impus instituţia participaţiei improprii care a fost adoptată în art. 31 din C.pen. În alte legislaţii, cum sunt cele din Germania, Spania, Statele Unite ale Americii, Federaţia Rusă şi altele, a fost adoptată o nouă “figură juridică, aceea a autorului mediat; acesta răspunde în calitate de autor pentru infracţiunea săvârşită de o persoană incapabilă sau care a acţionat fără vinovăţie, în măsura în care voinţei acestuia i s-a substituit voinţa persoanei care a acţionat din umbră (autorul mediat) şi care s-a folosit ca de un instrument de executantul material al faptei” (a se vedea, George Antoniu, Participaţia penală, studiu publicat în Revista de drept penal, nr. 3/2000, pag. 33-40).

Pe de altă parte, “folosirea cu intenţie a unor elemente umane deficiente, imprudente sau iresponsabile (ori a celor aflaţi sub ordin ori comandă militară – s.n.) la efectuarea de activităţi infracţionale, face ca aceste activităţi să fie lesne săvârşite şi cu riscuri reduse pentru cei care le iniţiează…participanţii care lucrează cu intenţie sunt persoane deosebit de abile care stiu să acţioneze eficient, şi totuşi să rămână mereu în umbră. În analele justiţiei, în repertoariile de practică judiciară, când s-au putut stabili cazuri de participaţie penală improprie, acestea priveau fapte extrem de odioase, deosebit de grave prin urmările lor, fapte care şi-au găsit o tristă rezolvare : răzbunări, răfuieli de familie, ieşiri din situaţii dezastruoase şi alte situaţii în care numai crima era considerată ca unic remediu”.

Abilitatea celor care lucrează cu intenţie, constă în primul rând, într-o atentă alegere a persoanelor, iar în al 2-lea rând în orientarea abilă a activităţii tuturor participanţilor (a se vedea Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, Rodica Stănoiu şi alţii, Codul penal comentat şi adnotat, partea specială, vol.I, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, pag. 239).

Deosebit de acestea, în lucrarea ” Infracţiuni contra vieţii persoanei” de Ion Dobrinescu, publicată în Ed. Academiei, Bucureşti 1987, calitatea procesuală a celui care determină pe altcineva să comită fapte penale, este apreciată ca fiind deosebit de periculoasă, întrucât “utilizează slăbiciunea altuia şi acţionează din umbră, perfid, uneori prin metode dificil de sesizat, provocând o mutaţie esenţială în conştiinţa instigatului, de ordin negativ. Anterior,…acesta se afla inactiv, indiferent sau nedecis, pentru ca ulterior şi ca urmare a intervenţiei exercitate asupra lui să se decidă să săvârşescă o faptă atât de gravă cum este omorul”.

Sociologii şi psihologii au evidenţiat într-un foarte mare număr de lucrări rolul liderilor şi impactul pe care aceştia îl au asupra unui grup social, dar mai ales asupra militarilor subordonaţi. Astfel, în ceea ce priveşte rolul liderului asupra celor în fruntea cărora este plasat, s-a concluzionat că “un lider induce o stare hipnotică. Impactul său este transmis din  persoană în persoană, prin contagiune şi durează atât de mult cât durează evenimentul care l-a prilejuit” sau “liderul exercită o influenţă irezistibilă şi îşi câştigă o ascendenţă sigură asupra celorlalţi. Un asemenea lider expoatează tradiţia care, la rândul ei, întreţine o corespondenţă aparte, cu psihicul fiecărui individ. Asocierea unei idei conştiente şi a unei memorii inconştiente, scurtcircuitează logica şi devine la fel de compulsivă precum o obsesie. În acest fel, el este capabil să determine mulţimile” (cu atât mai mult pe militarii subordonaţi) – a se vedea Siegmund Freud, citat de Serge Moscovici în lucrarea Descoperirea maselor – Psihologie socială, Ed. Polirom, Iaşi, 1996, pag. 410 – 413. Acelaşi autor arată că “particularitatea mulţimilor este fuziunea indivizilor într-o conştiinţă şi o stare emotivă comună…nici unul dintre membrii mulţimii nu ar trebui să comită de unul singur vreuna dintre faptele abominabile pe care mulţimea le săvârşeşte aparent, cu uşurinţă”.

Este evident că atât fostul şef al statului Ion Iliescu, cât şi ministrul de interne, generalul Mihai Chiţac ori adjunctul său generalul Andriţa Gheorghe, precum şi col. Costea Dumitru şi col. Constantin Vasile au fost lideri incontestabili, comandanţi sau superiori ai militarilor folosiţi în acţiunea de reprimare. Prin urmare, ei sunt cei responsabili de faptele săvârşite, fără vinovăţie, de către militarii folosiţi în acestă acţiune iar soluţia adoptată iniţial, fiind corectă, urmează a fi menţinută.

VII.  LATURA CIVILĂ A CAUZEI PENALE

Pentru victima Mocanu Velicu Valentin, s-au constituit părţi civile soţia lui, Mocanu Anca, împreună cu fiii lor, Mocanu Ştefan Gabriel şi Mocanu Maria Raluca,  aceştia urmând să îşi formuleze pretenţiile în faţa instanţei.

Pentru victima Lepădatu Mitriţă, s-a constituit parte civilă soţia acestuia, Lepădatu Gabriela Rodica, urmând să îşi formuleze pretenţiile în faţa  instanţei.

Întrucât Mocanu Velicu Valentin şi Lepădatu Mitriţă au decedat ca urmare a împuşcării mortale de către cadre ale Ministerului de Interne ce se aflau în timpul serviciului şi în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu, în cauză, va fi introdusă ca parte responsabilă civilmente Ministerul de Interne.

Pentru victima Drumea Dragoş, s-a constituit parte civilă mama acestuia Drumea Virginia urmând să îşi formuleze pretenţiile în faţa instanţei.

Pentru victima Duncă Gheorghiţă s-au constituit părţi civile soţia acestuia Duncă Maria şi fiicele acestuia Bursuceanu Cristina Gabriela şi Ştefan Oana Mihaela, urmând să îşi formuleze pretenţiile în faţa instanţei.

Cele două victime au fost împuşcate de cadre militare aparţinând M.A.p.N. care, în aceleaşi împrejurări au rănit alte trei persoane, astfel:

Partea vătămată Iancu Cătălin, a fost internată şi tratată la Spitalul Clinic Colţea şi a declarat că nu se constituie parte civilă în procesul penal, dar solicită tragerea la răspundere a celor vinovaţi.

Partea vătămată Prodanczuk Gabriel a fost internată şi tratată la Spitalul Clinic de Urgenţă şi la  Spitalul Clinic de Stomatologie. Iniţial, s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 200 milioane lei, apoi, a declarat că îşi va  reformula pretenţiile în faţa instanţei.

Partea vătămată Pârvulescu Dan Gabriel a fost internată şi tratată la Spitalul Militar Central Bucureşti şi se constituie parte civilă în cauză, urmând să îşi formuleze pretenţiile în faţa instanţei.

În ceea ce priveşte uciderea lui Drumea Dragoş şi Duncă Gheorghiţă, precum şi rănirea lui Iancu Cătălin, Prodanczuk Gabriel şi Pârvulescu Dan Gabriel, de către militari din cadrul M.A.p.N. aflaţi în timpul serviciului şi în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu, în cauză, urmează a fi introdusă ca parte responsabilă civilmente, M.A.p.N., prin Oficiul Juridic. De asemenea, vor fi introduse, din oficiu, ca părţi civile, unităţile spitaliceşti, unde au primit îngrijiri medicale victimele, înainte de deces sau sau cele care necesitau tratament medical de specialitate în cazul celor trei răniţi, după cum urmează: Spitalul Clinic de Urgenţă, Spitalul Militar Central Bucureşti, Spitalul Clinic Colţea şi  Spitalul Clinic de Stomatologie.

VIII.   ALTE ASPECTE PROCESUAL PENALE

Urmărirea penală a fost începută faţă de generalul în rezervă Chiţac Mihai, la data de 12.01.2000, faţă de generalul în rezervă Andriţa Gheorghe la aceeşi dată iar faţă de coloneii în rezervă Costea Dumitru şi Constantin Vasile, la data de 23.02.2000, respectiv la data de 18.01.2000. Tot la aceeşi dată (18.01.2000), s-a dispus începerea urmăririi penale şi faţă de colonelul în rezervă Călin Traian Ştefan.

Prin rechizitoriul din 18.05.2000, cei 5 inculpaţi au fost trimişi în judecată pentru instigare la infracţiunea de omor deosebit de grav iar colonelul Constantin Vasile şi pentru instigare la tentativa la infracţiunea de omor deosebit de grav, conform încadrărilor juridice despre care s-a făcut menţiune la începutul rechizitoriului. Totodată, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de 6 cadre ale Ministerului de Interne, precum şi faţă de cadrele militare şi militarii în termen din U.M. 01847 Buzău, cercetaţi sub aspectul săvârşirii infracţiunii de omor deosebit de grav, întrucât s-a apreciat că aceştia au săvârşit faptele fără vinovăţie.

Deosebit de cele mai sus arătate, s-a dispus disjungerea cauzei  şi continuarea cercetărilor într-un dosar separat pentru cele peste 1000 de persoane reţinute de forţele de ordine, cu concursul minerilor, precum şi pentru celelalte 2 victime ucise prin împuşcare sau rănite cu arme de foc sau în alt mod.

Prin Sentinţa nr. 69/30.01.2003 a Curţii Supreme de Justiţie- Secţia Penală, rămasă definitivă prin Decizia nr. 69/16.02.2004, din dosarul nr. 554/2003, a completului de 9 judecători, din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus restituirea cauzei la Secţia Parchetelor Militare, în vederea completării urmăririi penale.

La data de 27.07.2004, aşa cum rezultă din certificatul de deces (vol.VIII, fila 177), colonelul în rezervă Călin Traian Ştefan a decedat. Prin urmare, se va dispune încetarea urmăririi penale faţă de el, prin prezentul rechizitoriu.

La date de 14.10.2005, s-a dispus prin “Rezoluţie”, scoaterea de sub urmărire penală a învinuiţilor general rez. Chiţac Mihai, general rez. Andriţa Gheorghe, col. rez. Călin Traian, col. rez Costea Dumitru şi col. rez. Constantin Vasile.

Apreciindu-se că “Rezoluţia” de scoatere  de sub urmărire penală nu respectă condiţiile de fond şi de formă cerute de Codul de procedură penală şi că nu au fost clarificate toate motivele de restituire cerute de judecători şi nici nu s-a stabilit cine se face vinovat de uciderea prin împuşcare şi vătămarea corporală a victimelor, prin ordonanţa din 10.09.2006, s-a dispus infirmarea respectivei “Rezoluţii” de scoatere de sub urmărire penală ca fiind nelegală şi netemeinică şi totodată continuarea cercetărilor pentru stabilirea adevărului şi a persoanelor ce se fac vinovate pentru uciderea şi rănirea  prin împuşcare a victimelor.

În urma cercetărilor efectuate şi a noilor probatorii administrate în cauză, prin ordonanţa din 02.07.2007, s-a dispus, în baza art. 238, din C.pr.pen., schimbarea încadrării juridice, din instigare la omor deosebit de grav prev. de art. 25, rap. la art 174-176, lit. b, din C. pen., în aceea de participaţie improprie la omor calificat şi omor deosebit de grav, prev. de art. 31, alin 2 din C. pen., rap. la art. 174, 175, lit. e, 176, lit. b, din C. pen., în condiţiile prev. de art. 73, lit. b, din C. pen. şi cu aplicarea legii penale mai favorabile prev. de art. 13, din C. pen.

X. ÎN DREPT

1). Fapta învinuitului, general locotenent (cu trei stele), rez. dr. ing. Chiţac Mihai, fost ministru de interne, care în exercitarea atribuţiilor funcţiei ce o îndeplinea a determinat subordonaţii săi să utilizeze armamentul din dotare cu muniţie de război, trăgând din sediul Ministerului de Interne asupra manifestanţilor, dintre care unii protestau violent, acţiune în urma căreia a rezultat decesul prin împuşcare a 2 persoane şi a pus în pericol viaţa altora, fapta fiind comisă de către militari, fără vinovăţie, constituie participaţie improprie la omor calificat şi omor deosebit de grav, prev. de art. 31, alin 2, din C. pen., rap. la art. 174, 175 lit.e, 176 lit. b, din C.pen. , în condiţiile prev. de art. 73 lit.b, din C.pen.

2).        Fapta învinuitului, general maior (cu două stele)  rez. dr. ing. Andriţa Gheorghe, fost adjunct al ministrului de interne, care în exercitarea atribuţiilor funcţiei ce o îndeplinea a determinat subordonaţii săi să utilizeze armamentul din dotare cu muniţie de război, trăgând din sediul Ministerului de Interne asupra manifestanţilor, dintre care unii protestau violent, acţiune în urma căreia a rezultat decesul, prin împuşcare a 2 persoane şi a pus în pericol viaţa altora, fapta fiind comisă de către militari, fără vinovăţie, constituie participaţie improprie la omor calificat şi omor deosebit de grav, prev. de art. 31, alin 2, din C. pen., rap. la art. 174, 175 lit.e, 176 lit. b, din C.pen. , în condiţiile prev. de art. 73 lit.b, din C.pen.

3). Fapta învinuitului, colonel rez. Costea Dumitru, fost comandant al Unităţii Militare de Trupe de Pază şi Ordine din Ploieşti, care în exercitarea atribuţiilor funcţiei ce o îndeplinea a determinat subordonaţii săi să utilizeze armamentul din dotare cu muniţie de război, trăgând din sediul Ministerului de Interne asupra manifestanţilor, dintre care unii protestau violent, acţiune în urma căreia a rezultat decesul, prin împuşcare a 2 persoane şi a pus în pericol viaţa altora, fapta fiind comisă de către militari, fără vinovăţie, constituie participaţie improprie la omor calificat şi omor deosebit de grav, prev. de art. 31, alin 2, din C. pen., rap. la art. 174, 175 lit.e, 176 lit. b, din C.pen. , în condiţiile prev. de art. 73 lit.b, din C.pen.

4). A. Fapta învinuitului, colonel în rez. Constantin Vasile, fost ofiţer I în Secţia paraşutişti, din cadrul Comandamentului Aviaţiei Militare, care în noaptea de 13/14.06.1990, fiind şeful Detaşamentului de paraşutişti, a determinat subordonaţii săi să utilizeze armamentul din dotare cu muniţie de război, trăgând în zona magazinului “Romarta Copiilor”, asupra manifestanţilor, dintre care unii protestau violent, acţiune în urma căreia a rezultat decesul, prin împuşcare a 2 persoane şi a pus în pericol viaţa altora, fapta fiind comisă de către militari, fără vinovăţie, constituie participaţie improprie la omor calificat şi omor deosebit de grav, prev. de art. 31, alin 2, din C. pen., rap. la art. 174, 175 lit.e, 176 lit. b, din C.pen. , în condiţiile prev. de art. 73 lit.b, din C.pen.

B. Fapta aceluiaşi învinuit care a a determinat subordonaţii săi să utilizeze armamentul din dotare cu muniţie de război, trăgând în zona magazinului “Romarta Copiilor” asupra manifestanţilor, dintre care unii protestau violent, acţiune în urma căreia a rezultat rănirea, prin împuşcare a 3 persoane şi a pus în pericol viaţa altora, fapta fiind comisă de către militari, fără vinovăţie, constituie participaţie improprie la tentativă la infracţiunea de omor calificat şi omor deosebit de grav, prev. de art. 31, alin 2, din C. pen., rap. la art.20 şi art.174, 175 lit.e, 176 lit. b, din C.pen. , în condiţiile prev. de art. 73 lit.b, din C.pen.

Cele două fapte au fost comise în condiţiile concursului ideal de infracţiuni, prev. de art. 33, lit.b, din C.pen.

Având în vedere faptul că , de la data comiterii faptelor până în prezent au survenit mai multe modificări legislative, în sensul că infracţiunile de omor calificat şi omor deosebit de grav au fost mai aspru pedepsite, urmează a se aplica legea penală mai favorabilă, şi anume aceea în vigoare la data comiterii faptelor, potrivit art. 13, din C.pen.

Având în vedere cele ce preced, din care rezultă că în cauză au fost administrate probatoriile necesare, că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului şi că urmărirea penală este completă, în baza prevederilor art. 262, pct.1, lit a, din C.pr.pen , precum şi ale art. 242, alin. 1, rap.la art. 10, lit.g şi art.11, lit.c, din C.pr.pen,

DISPUN:

I.          Punerea în mişcare a acţiunii penale şi

II.        Trimiterea în judecată, în stare de libertate a inculpaţilor :

1. General locotenent (cu trei stele), rez. dr. ing. Chiţac Mihai, fost ministru de interne, fiul lui Gheorghe şi Saveta, născut la data de 04.11.1928, în localitatea Suharău, jud. Botoşani, cetăţean român, studii – Academia de Înalte Studii Militare, în prezent pensionar, căsătorit, stagiul militar satisfăcut, domiciliat în Bucureşti, str. Sf. Spiridon, nr. 12, sc.A, et.5, ap.11, sector 1, posedă antecedente penale fiind condamnat definitiv la 2 ani închisoare cu suspendare pentru o faptă concurentă (art.25, rap.la art 189, alin 2, din C.pen.) şi în curs de judecare pentru implicarea sa în Revoluţie (conform fişei de cazier), pentru participaţie improprie la omor calificat şi omor deosebit de grav, prev. de art. 31, alin 2, din C. pen., rap. la art. 174, 175 lit.e, 176 lit. b, din C.pen., în condiţiile prev. de art. 73 lit.b, din C.pen., cu aplicarea prevederilor art.13, din C.pen.

2. General maior (cu două stele) rez. dr. ing. Andriţa Gheorghe, fost adjunct al ministrului de interne, fiul lui Ion şi Natalia, născut la data de 20.12.1937, în Bucureşti, cetăţean român, studii – Academia de Înalte Studii Militare şi Facultatea de chimie, în prezent pensionar, căsătorit, stagiul militar satisfăcut, domiciliat în Bucureşti, Bd. Armata Poporului, nr. 13 C, bloc D5, sc. 2, parter, ap.12, nu posedă antecedente penale, pentru participaţie improprie la omor calificat şi omor deosebit de grav, prev. de art. 31, alin 2, din C. pen., rap. la art. 174, 175 lit.e, 176 lit. b, din C.pen. , în condiţiile prev. de art. 73 lit.b, din C.pen., cu aplicarea prevederilor art.13, din C.pen.

3. Colonel rez. Costea Dumitru, fost comandant al U. M. de Trupe de Pază şi Ordine Ploieşti, fiul lui Nicolae şi Elena, născut la data de 16.05.1050 în Ploieşti, jud. Prahova, cetăţean român, studii – Academia de Înalte Studii Militare, ocupaţia şef seviciu siguranţă – administrarea patrimoniului propriu, la S.C. Petrotrans S.A., Ploieşti, căsătorit, stagiul militar satisfăcut, domiciliat în Ploieşti, str.Cuza Vodă, nr.3, bloc D11, et.7, ap.21, jud. Prahova, nu posedă antecedente penale, pentru participaţie improprie la omor calificat şi omor deosebit de grav, prev. de art. 31, alin 2, din C. pen., rap. la art. 174, 175 lit.e, 176 lit. b, din C.pen. , în condiţiile prev. de art. 73 lit.b, din C.pen., cu aplicarea prevederilor art.13, din C.pen.

4. Colonel rez. Constantin Vasile, fost ofiţer I, în Secţia paraşutişti, din cadrul Comandamentului Aviaţiei Militare, fiul lui Ion şi Maria, născut la data de 01.06.1948 în Drobeta -Turnu Severin, cetăţean român, studii – Academia de Înalte Studii Militare, în prezent pensionar, căsătorit, stagiul militar satisfăcut, domiciliat în Bucureşti, Bd. Luptătorilor, nr.10, sector 1, cu reşedinţa în Bucureşti, Şos. Bucureşti-Ploieşti, nr. 95, bloc 2, sc. 1, et. 1, ap. 16, sector 1, pentru :

- participaţie improprie la omor calificat şi omor deosebit de grav, prev. de art. 31, alin 2, din C. pen., rap. la art. 174, 175 lit.e, 176 lit. b, din C.pen. , în condiţiile prev. de art. 73 lit.b, din C.pen.

- participaţie improprie la tentativă la infracţiunea de omor calificat şi omor deosebit de grav, prev. de art. 31, alin 2, din C. pen., rap. la art.25 şi art.174, 175 lit.e, 176 lit. b, din C.pen. , în condiţiile prev. de art. 73 lit.b, din C.pen.

în condiţiile prev. de art.33, lit.b, din C.pen. şi cu aplicarea prevederilor art.13, din C.pen.

III. Încetarea urmăririi penale faţă de col.  rez. Călin Traian Ştefan, fost şef al Secţiei pază şi control acces în M.I. , fiul lui Dumitru şi Maria,  născut la data de 24.01.1941, în Ploieşti, jud. Prahova, cetăţean român, studii- Şcoala de Ofiţeri M.I., Oradea, decedat la data de 27.07.2004, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, str. Barajul Sadului, nr. 2, bloc. Z11, sc. 4, ap.48, sector 3, care a fost cercetat pentru instigare la omor deosebit de grav, prev de art.25, rap.la art.174-176, lit.b, din C.pen., cu aplicarea art. 73 lit.b, din C.pen.şi art.13, alin.1 din C.pen. , întrucât acesta a decedat.

IV. În conformitate cu prevederile art. 264, din C.pr.pen, dosarul va fi înaintat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, urmând ca la termenul de judecată să fie citaţi:

Inculpaţii:

1. General locotenent (cu trei stele) rez. dr. ing. Chiţac Mihai, domiciliat în Bucureşti, str. Sf. Spiridon, nr. 12, sc.A, et.5, ap.11;(vol.II,  filele 137-224; vol.IV, filele 106-119;  vol.V,  filele 347-349  şi  vol.IX,  filele 87-110);

2. General maior (cu două stele) rez. dr. ing. Andriţa Gheorghe domiciliat în Bucureşti, Bd. Armata Poporului nr. 13 C, bloc D5, sc. 2, parter, ap.12,sectorn 6; (vol.IV, filele 142-147;  vol.V, filele 338-340 şi  vol.IX,  filele 117-125);

3. Colonel în rez. Costea Dumitru, domiciliat în Ploieşti, str.Cuza Vodă nr.3, bloc D11, et.7, ap.21, jud. Prahova; (vol.IV, filele 195-203;  vol.V, filele 341-343;  vol.IX, filele 128-134 );

4. Colonel în rez. Constantin Vasile, domiciliat în Bucureşti, Bd. Luptătorilor nr.10, sector 1, cu reşedinţa în Bucureşti, Şos. Bucureşti-Ploieşti nr. 95, bloc 2, sc. 1, et. 1, ap. 16, sector 1; (vol.IV, filele 222-225; vol.V,  filele 344-346; vol.IX, filele 139-142)

Alte date :

- Se stabilesc cheltuieli judiciare în cuantum de 2000 lei,  respectiv 500 lei  pentru fiecare dintre cei patru inculpaţi.


[1] Prezentăm, spre exemplu, un Comunicat al Justiţiei publicat acum peste doi ani, în 13 februarie 2007: COMUNICAT. Biroul pentru relaţii cu presa din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este împuternicit să aducă la cunoştinţa opiniei publice următoarele: Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, doamna Laura Codruţa Kovesi, s-a întâlnit la data de 12 februarie 2007, cu domnul Sorin Ilieşiu, vicepreşedintele Alianţei Civice, autorul scrisorii deschise adresate autorităţilor statului şi forurilor internaţionale semnată şi de alţi 256 de intelectuali, de organizaţii neguvernamentale, precum şi cu domnul Dan Voinea, general magistrat, care are în instrumentare dosarele privind Revoluţia şi Evenimentele din iunie 1990. În cursul întâlnirii, reprezentantul semnatarilor scrisorii deschise a reiterat solicitarea de a se asigura de către conducerea Ministerului Public, sprijin în crearea tuturor condiţiilor necesare procurorilor de caz pentru ca dosarele la care a făcut referire în respectivul document să fie soluţionate cât mai curând posibil. Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi-a exprimat sprijinul, atât în cadrul acestor discuţii, cât şi cu ocazia participării la şedinţa de bilanţ a Secţiei Parchetelor Militare, ce e avut loc la aceeaşi dată, pentru asigurarea tuturor condiţiilor necesare pentru ca procurorii care instrumentează aceste cauze să le poată finaliza şi a cerut soluţionarea acestora cu maximă celeritate. BIROUL PENTRU RELAŢII CU PRESA”.



4 comentarii

4 comentarii la “Raport-rechizitoriu despre fratricidul din 13-15 iunie 1990”

  1. [...] publice organizate de Asociaţia 21 Decembrie 1989, fiind comunicat presei şi publicat la adresa http://www.asociatia21decembrie.ro/2009/06/raport-rechizitoriu-despre-fratricidul-din-13-15-iunie-19… [...]

  2. [...] publice organizate de Asociaţia 21 Decembrie 1989, fiind comunicat presei şi publicat la adresa http://www.asociatia21decembrie.ro/2009/06/raport-rechizitoriu-despre-fratricidul-din-13-15-iunie-19…. Referitor la acest raport-rechizitoriu – cuprinzând 175 de pagini, inclusiv anexele – d-l prof. [...]

  3. Danut Manastireanupe 28 Feb 2010 la 8:17 pm

    Dragi prieteni,
    Mai intii felicitari pentru acest document impresionant.
    In al doilea rind, exista cumva posibilitatea de a primi acest document in format PDF?

  4. asociatia21pe 28 Feb 2010 la 8:40 pm

    Multumim ! Il puteti descarca de pe acest link, in format doc.

    Raport despre FRATRICIDul din 13_15 iunie 1990

Trackback URI | Comments RSS

Scrie un comentariu