dec 18 2007
Interviu din Academia Catavencu cu presedintele asociatiei 21 DECEMBRIE 1989, Doru Marieş
DORU MARIES, presedintele Asociatiei “21 Decembrie”: Procurorul care nu a aflat cine a impuscat 1.200 de oameni la Revolutie o cauta pe Elodia
Nu ne dadea taticu’ Lexus ca sa mergem la liceu. Si nici Diaconescu nu-si lua televiziune. Ce sa mai spun despre PRO TV… Nu mai dansa nimeni pentru rating. Udrea nu-si mai arata sinii la sedintele lui Boc. Elodia murea ca o proasta ce e. Anul Nou il faceam la minus trei grade in casa, cu discursul lui Ceausescu Nicolae la cap. Si asta daca nu faceau niste amariti Revolutia din 1989 pentru noi. Intii la Timisoara, apoi la Bucuresti.
Doru Maries este presedintele Asociatiei ”21 Decembrie”. El si ai lui ne-au facut noua Revolutia. REVOLUTIA, ba!
„Sa ne luam lanturi si bite!“
Reporter: Ce faceati pe 21 decembrie 1989?
Doru Maries: Aveam intilnire cu un prieten, Doru, si prietena lui. La ora 12. La magazinul Victoria. Si-n momentul ala vedeam pe Calea Victoriei cum le dadeau la doamne poseta in picioare. Adica poseta pe umar, pe git si alergau. Se sparsese mitingul lui Ceausescu.
Rep.: Ce erati pe vremea aia?
D.M.: Fotbalist. La CSM Caransebes. Era perioada de vacanta. Venisem pe 17, cu trenul, noaptea. Auzisem la Radio Europa Libera si in tren ce fusese la Timisoara. Si i-am zis lui Doru, acolo, la magazinul Victoria: „A-nceput! Sa ne luam lanturi si bite!“. M-am dus pe Lipscani, unde era un astfel de magazin. Am pus mina pe clanta si o papusa mi-a zis: „S-a inchis!“. Am luat-o spre Inter. Acolo a fost momentul cel mai greu. Doru a dus fata acasa. Cel mai greu a fost sa pun piciorul pe caldarim. Era ora 12 si ceva. Era cordon la Société Générale. Erau 25-30 de oameni care scandau „Jos Ceausescu!“. Am coborit si m-am alaturat lor. Deja incepuse „Veniti cu noi!“, fiindca de trei ori mai multi oameni treceau sau stateau pe margine.
Rep.: Cum de ati facut pasul pe caldarim?
D.M.: Era nevoie de magnetism ca sa strigi „Jos Ceausescu!“? Era nevoie sa te gindesti?
Rep.: Pai, erati fotbalist. Salariul mergea, micul trafic mergea. Nu o duceati greu.
D.M.: Asa e, o prima, un biznis mergeau. Fata in Bucuresti aveam. Aici veneam frecvent, in vacanta, la sfirsit de saptamina… Bun, sa va spun una… Tocmai pe 21 decembrie am fost trecut in cartea de imobil la doamna mea, eu, care veneam de mult, dar atunci au vrut ei sa ma bage in cartea de imobil. Erau cinci-sase turnatori pe scara si isi faceau datoria. Curios!
„Pasul ala!“
Rep.: Pasul ala!
D.M.: Pasul ala l-am facut din dorinta de libertate!
Rep.: Si eu am fost la 12 la Inter. Dar eu nu am facut pasul ala. Cum l-ati facut dumneavoastra?
D.M.: Dom’le, stiam ca daca-l fac nu era loc de intors. Ori noi, ori ei. Dorinta de a-l vedea jos pe Ceausescu, de aia am facut pasul. Prostia aia de sistem! Nu puteai spune un banc, te fereai sa cumperi un pachet de Kent, restaurantele, discotecile se inchideau la zece seara. Umblam cu lista dupa mine. Fiecare, cum auzea ca vii la Bucuresti, te ruga sa-i aduci ceva. Aveam liste cu medicamente, cu unt, cu o bucata de salam, cu bujii. Eu traiam cu carne in buretei, venita de la Timisoara.
Rep.: Cum in buretei?
D.M.: Aveam o matusa care-mi punea carnea pe tren, la nasu’, si ca sa nu se scurga, carnea se impacheta in niste bureti. Iar bureteii cu banii in ei se intorceau la Timisoara. Uite cite explicatii! Plus ca bunicu-meu a fost chiabur si i-au pus si ce nu aveau. L-au bagat in inchisoare pentru ca avea pamint la mina de uraniu. A murit la 53 de ani. Dar stiti ce e frumos? L-au pus sa-si taie via si cind au vazut timpitii de la Primarie ca nu mai au ce bea, l-au pus sa ingrijeasca lastarii, care in trei-patru ani au crescut. Si tin minte cum ma duceam in fiecare an si duceam doua-trei carute de struguri la aia de la Primarie, ca sa-si faca vin.
Rep.: Pasul ala vine si de la via aia care nu s-a lasat!
D.M.: Nu se mai putea. Si auzeam… a plecat si ala si ala in strainatate! Si a mai fost ceva… eu am facut hepatita si m-au delegat la minister in Bucuresti. Si ascultam Europa Libera, asa ca stiam ce era in Germania, in Rusia.
Rep.: Pasul ala… nebunie?
D.M.: Nu, dom’le, a fost un pas constient. Nu as fi simtit altfel pasul ala, momentul ala greu, stiai ca o vei pati.
Rep.: Moartea?
D.M.: N-am simtit nimic.
„Criminalii sint printre noi“
Rep.: De pe margine auzeam ca mureati voi, cei din baricada.
D.M.: Era zvon. Zvonul era zvon. Nu s-a tras acolo. Ne-au impins doar de acolo. Si am vrut sa o luam prin spate, pe la Union. Si nu ne lasau niste insi, fara sa spuna un cuvint. Pe la Havana stiu ca se uita unul urit la mine si l-am scuipat. Nu spunea un cuvint. Cum l-am scuipat, a rupt-o dupa noi. Or fi primit ordin. Undeva pe drum, ala scuipat a luat o coada de steag si, cind a vazut ca ma scapa, a luat coada aia de steag si a aruncat-o in cladirea Universitatii. Dar cit de tare o fi dat, ca eu, tragind cu ochiul intr-acolo, am vazut coada aia in cer. Ce drac de forta a trebuit sa aiba ca sa dea in zid si coada sa se duca in cer.
Rep.: Deci dumneavoastra ati luat-o tot ca sa ii incingeti, eu vazind ca ne sperie am luat-o la fuga spre casa, ca sa ma ascund. Si in timp ce dumneavoastra erati tot pe baricade, eu de frica si fuga am facut apendicita.
D.M.: Sa stii ca au fost emotii.
Rep.: Eu nu am facut pasul ala.
D.M.: Citi am facut pasul ala? Jumatate dintre noi erau de-ai lor, criminalii.
Rep.: Apa, mincare?
D.M.: Nu am simtit asa ceva. Stii de ce am suferit? Dupa o tigara. Se terminasera tigarile la toti pe baricada. Stii ce te rog? Ma intreb cit vei scoate din interviul nostru. Fiindca trunchind ma trezesc ca nu se intelege. Si mai e ceva! Sa stiti ca sint criminali.
Rep.: Criminali!
D.M.: Da! Au ucis 1.200 de oameni. Si pina in acest moment nu avem nici o sentinta definitiva, nici un criminal condamnat.
Rep.: E, erau la mina a doua, primisera ordin!
D.M.: Ucisesera la prima mina si se cunosc oamenii care au tras. La Parchet se cunosc. Se stie exact cum s-au infiltrat, cum au facut.
El a adus libertatea. E un nimeni
Rep.: Au trecut 18 ani. Din omul care a facut pasul ala pentru libertate, azi nu sinteti decit un nimeni, pentru baietii cu bani, baietii de pe blog.
D.M.: Da, noi am adus libertatea asta care este, ca libertate este. Indiferent ce e, cum e, musc din noua nomenclatura la fel. Nu-mi pasa. Apropo, eu nu am certificat, fiindca nu am vrut sa-l iau din mina nu mai spun cui, ca trebuie sa-i spun si criminal. Sint presedintele asociatiei, dar nu sint un beneficiar al legii, pe care o sustin, dar despre care cred ca ar trebui sa se refere mai mult la mortii din decembrie si la urmasii lor.
Rep.: Daca nu ar fi fost mortii, nu ar fi existat televiziuni, imobiliare, Bursa!
D.M.: Asa e. Si mai e ceva, daca ar fi venit Gorbaciov si ar fi zis: „Uite, Iliescu e sef!“. Am fi zis bun, asa e, dar noi le-am incurcat planurile, ca un plan a fost, si noi astia am strigat „Jos comunismul!“ si „Jos cu comunistii!“. Nici unul care a iesit pe 22 nu a fost pe 21. Sa nu zic de Iliescu. Petre Roman a fost la Inter, dar, vorba lui Dan Iosif, „cu alta treaba“. Pe 22, cind erau siguri ca a plecat dictatorul.
Rep.: Aveati nevoie de Iliescu?
D.M.: Dar cine stia de Iliescu? Eu, nu. Am intrat pe geam la CC, pe 22, am luat o arma rezemata acolo, i-am batut pe doi baieti, Rat si David, care simulau ca voiau sa sara pe mine. Erau de serviciu. Apoi, m-am vazut cu Pircalabescu, seful garzilor patriotice. „Ce faci, ba, tragi?“ „Nu, dom’le, ca nu am pusca.“ Asta m-a dus unde erau multi adunati si infricosati. Eu: „Un dulap, sa pun arma!“. Aia, stupefiati… „Nu ne impuscati?“ „Nu, dom’le.“ Cind ma uit in jur… canapea cu singe. Singele lui Milea. Mi-au spus aia ce si cum. Am iesit spre terasa. Ce era acolo nu mai poate vedea nimeni asa ceva. Desclestare. Libertate. Erau niste fete dubioase, de pe Covaci… Dom’le, atunci m-a intrebat unul unde e Iliescu! Cine e Iliescu? Ce vor astia? Astia faceau filtru deja la balcon. Dan Iosif era inca afara si striga sa fie impins ca sa intre. Eu aveam o idee fixa, sa adun armele, sa nu ne impuscam intre noi. Dar seara s-au impartit armele si am inceput sa devenim „teroristi“. Bun, incepuse sa se traga si am inceput sa ne omorim.
Rep.: Nu sinteti nici in Guvernul lui Verdet, nici in cel al lui Iliescu.
D.M.: Pai, daca eu stringeam arme, ca prostu’! Ce, eu ma gindeam la politica? Eu ma gindeam la aia de afara… „Ba, noi stam aparati de ziduri aici si aia mor afara…“ Cred ca eu am fost protejat ca eram in costum de piele, stiti, credeau ca e salopeta neagra, altfel nu inteleg cum am scapat. Se tragea ca la nunta, ardea Biblioteca Centrala Universitara.
Rep.: Nu v-a fost frica de moarte?
D.M.: Nu, dom’le. O singura data mi-a fost frica, nu stiu daca de moarte, dar asta pe 21, seara.
Era sa se prescrie Revolutia
Rep.: Era sa fie uitati criminalii.
D.M.: Da, voiau sa prescrie evenimentele, noroc ca inainte cu sapte zile noi am mers la Parchet si am pus iar pe tapet dosarul. Se ducea dracului, dom’le!
Rep.: Au tradat Aferaritei, Constantinescu Emil.
D.M.: Dom’le, eu in asociatie am venit mai tirziu, iar marfa din Conventie o stiam din balconul Universitatii. Dumneavoastra ce vreti? Emil Constantinescu ce a fost inainte? El, in cladirea asta, facea sedintele PCR, dupa Revolutie a facut sedintele Conventiei Democratice. Ce poti cere de la un asemenea om? Dom’le, sa va spun eu cum era pe 22 seara, cind se faceau guvernele… Lazi de CICO, eugenii, parizer. Politica minca, aia mureau afara. Nu mi-a fost greu sa-mi dau seama ce va urma in România.
Rep.: Uitarea. Unde ati gresit?
D.M.: Ca nu i-am impuscat pe toti, nu? Politicienii au transformat restul lumii in pazitori, in badigarzi. Bun, sa nu ne ferim de cuvintul asta, oamenii erau saritori, voiau sa ajute, dar s-a ajuns ca-n tara sa pazeasca riuri, cimpuri goale. In timpul asta se puneau in fruntea bucatelor astia, alde Iliescu. Da, fenomenul s-a petrecut de la sat la oras. Revolutia s-a banalizat si ne-au transformat in badigarzi. Cei ce au ramas la putere au avut acces si la Televiziune. Acelasi mit e si acum: cum te-au vazut, cum esti erou.
Rep.: Nu prea faceti rating. S-a uitat!
D.M.: Dom’le, ma doare ca au murit 1.200 de oameni.
Rep.: Pune Libertatea titlul asta? Nu! Scoate o femeie goala pe prima pagina de 21 decembrie 2007.
D.M.: Plictisim, nu? Dom’le, nu se poate sa moara 1.200 de oameni si sa nu-ti pese tie, popor, de asta!
Rep.: De ce nu v-ati apucat de afaceri?
D.M.: Dom’le, eu am facut si biznis atunci. Eram fotbalist, bagam una, scoteam trei, asa preferam eu. Dupa Revolutie, aveam pe acasa destule din astea. Pe 26-27 decembrie 1989 am dus totul, le-am dat si gata. Esti nebun? Nu, nu mai vreau sa fac din astea. Tocmai atunci cind incepeau toti sa faca afaceri. Nu, nu mai vreau! Eu aveam si bani la CEC. S-au dus si aia. La Piata Universitatii eu dadeam bani la hoti sa nu fure la manifestatie, plateam tiganii sa se astimpere, luam tigari pentru toata lumea. Da’ aia stateau cu tine in timpul noptii, dom’le. Erau mai fideli ca oricine. Noaptea, in Piata Universitatii, cind erai singur, era cel mai greu.
Revolutia nu este si nu va fi desueta!
Rep.: Ce ati cistigat? Nea Bebe Ivanovici cu afaceri. Dumneavoastra?
D.M.: Unii pe conjunctura au ramas linga taticii lor. Nu-i condamn. Dar ce ma intriga e ca ei nu mai intreaba. Dom’le, ai vazut linga tine murind oameni si tu nu mai intrebi.
Rep.: Va intreb iar: de ce la 18 ani dupa Revolutie sinteti nimeni, iar eroii sint Irinel, Prigoana, blog-ul, Lexus?
D.M.: Noi nu am avut oameni care sa ne reprezinte. Constantinescu? Stie prea putin. Era in balcon la Universitate, nu pe caldarim. Noi nu avem pe nimeni acolo sus. Hrebenciuc, Vosganian, Taracila, sint multi revolutionari. Dar nimeni nu mai intreaba. Nimeni.
Rep.: E desueta Revolutia.
D.M.: Nu e desueta, nu va fi desueta niciodata. Sa stii cine a impuscat 1.200 de oameni nu va fi desuet niciodata!
Rep.: Va uitati la Elodia?
D.M.: Nu, dom’le, dar stiti ce mi se pare interesant? Iacob, procurorul care e si la Elodia, e si la dosarele Revolutiei, si cind il vad ii spun: „Ai luminat Elodia?“. „Nu mai rideti, dom’ Maries, de mine, va rog… Uite, alea doua saptamini cit am umblat prin ripe dupa ea am fost in concediu, mi-am luat concediu.“
Academia Catavencu, de Eugen Istodor | 18 Decembrie 2007